Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Decizia nr. 59/2016. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 59/2016 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-01-2016 în dosarul nr. 59/2016
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 59
Ședința publică de la 12 ianuarie 2016
Completul constituit din:
PREȘEDINTE: O. S.
JUDECĂTOR: H. P.
JUDECĂTOR: R. E. T.
GREFIER: V. M. F.
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulate de recurentul – reclamant M. C. P. împotriva sentinței civile nr. 5118/08.07.2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția a II a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – pârâți M. A. INTERNE, I. G. AL POLIȚIEI ROMÂNE, I. G. P. SITUAȚII DE URGENȚĂ și I. G. P. SITUAȚII DE URGENȚĂ C. P. N.. .
La apelul nominal făcut în ședința publică, în ordinea listei, a răspuns intimatul pârât IGSU C. P. N., prin consilier juridic M. C. V., cu delegație la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că intimatul pârât IGSU C. P. N. a depus la dosarul cauzei la data de 10.11.2015, prin serviciul registratură al Tribunalului București – SCAF, întâmpinare, în 3 exemplare, după care:
Nemaifiind cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Intimatul pârât IGSU C. P. N., prin consilier juridic, solicită respingerea recursului și menținerea sentinței pronunțate de instanța de fond pentru motivele expuse în cuprinsul întâmpinării.
Curtea declară dezbaterile închise și reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Având în vedere prevederile art. 499 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia„Prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare”, reține:
Prin ..07.2015 Tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților M. A. INTERNE, I. G. AL POLIȚIEI ROMÂNE, I. G. P. SITUAȚII DE URGENȚĂ și a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu aceștia pentru lipsa calității procesuale pasive iar acțiunea formulată în contradictoriu cu IGSU C. P. N. a fost respinsă ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul, solicitând admiterea recursului, iar pe fond, modificarea sentinței in sensul admiterii cererii inițiale, pentru următoarele considerente:
Considera ca motivarea sentinței recurate nu oglindește in condiții reale situația de fapt cu care se confrunta categoria sociala din care face parte reclamantul.
Nu este de acord cu motivarea instanței prin care se specifica faptul ca: "Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare." Statul nu poate amâna "sine die" acordarea unor ajutoare prevăzute de lege.
Reiterează instanței faptul ca, aceste ajutoare au fost prevăzute prin Legea nr. 284 din 2010, iar din anul 2010 si pana in prezent acestea au fost amânate pentru o perioada de 5 ani.
Statul Român este ținut să își respecte propriile angajamente, astfel cum au fost ele luate prin intermediul unor legi constituționale, ori in cazul de fata, acestea nu au fost respectate.
Alături de argumentele deduse din legislația naționala, consideram ca prima instanțe a interpretat in mod tendențios si prevederile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, act normativ care de altfel face parte din dreptul intern, ca urmare a ratificării Convenției de către România, prin Legea 30/18 mai 1994.
In conformitate cu prevederile art. 11 din Constituția României, statul roman are obligația de a îndeplini întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, iar tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
Urmare a acestei prevederi constituționale, Convenția Europeana a Drepturilor Omului si protocoalele anexa se explica in ordinea juridica interna a statelor contractante.
Potrivit principiului subsidiarității, garantarea drepturilor consacrate de Convenție, care presupune, atât respectarea acestora de către autoritățile naționale, cat si înlăturarea consecințelor eventualelor încălcări suferite de titularii lor, se asigura, in primul rând, de fiecare stat contractant.
In consecința, primul judecător al Convenției este judecătorul național, care urmează sa aplice direct prevederile convenționale, normele juridice internaționale privitoare la protecția drepturilor omului având aplicabilitate directa in dreptul intern.
Așa cum a arătat, potrivit prevederilor art. 11 alin. 2 din Constituția României revizuita, tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, ceea ce înseamnă că, după ratificare Convenția a devenit parte integranta a sistemului roman de drept si a dobândit in cadrul acestuia, aplicabilitate directa, dispozițiile Convenției având forța constituționala si supralegislativă.
Articolul 1 din Protocolul adițional 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului si libertăților fundamentale prevede ca orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale si ca nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica si in condițiile prevăzute de lege si de principiile generale ale dreptului internațional.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a creat in jurisprudența sa o noțiune autonoma specifica sistemului Convenției, pe care a dezvoltat-o din noțiunea inițiala a textului:"orice persoana are dreptul la respectarea bunurilor sale". CEDO a arătat ca noțiunea de bun se refera la orice valoare patrimoniala, ca ansamblu de interese care decurg din raporturile cu conținut economic, pe care o persoana ar fi putut in mod efectiv si licit sa le dobândească.
Curtea constata ca prin neacordarea efectiva a drepturilor aferente încetării raporturilor de serviciu, prin pensionare, a avut loc o încălcare a art. 1 din Primul protocol adițional, motiv pentru care, in baza art. 11 si art. 20 din Constituția României, se va acorda prioritate reglementarii internaționale, la care România a devenit parte prin ratificarea Convenției.
Neacordarea acestor drepturi prevăzute in mod expres in Legea nr. 284/2010, se circumscrie si încălcării art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, privind procesul echitabil, in sensul consacrat prin jurisprudenta CEDO.
In concepția jurisprudentei CEDO, instituțiile de drept public sunt asimilate, in dreptul intern . statului, asa incat refuzul de a acorda sumele de bani aferente unor drepturi prevăzute . constituie in incalcarea art. 1 din Protocolul 1 si art. 6 din Convenție, daca nu poate fi justificata printr-una din excepțiile prevăzute in acest articol.
Astfel, partea a doua a articolului 1 din Protocolul 1 prevede trei condiții in care privarea de un bun nu reprezintă o incalcare a titularului dreptului asupra acelui bun: privarea sa fie prevăzuta de lege, adică de normele interne aplicabile in materie, sa fie impusa de o cauza de utilitate publica, sa fie conforma cu principiile generale ale dreptului internațional. In speța de fata, reclamantul are un drept prevăzut de art. 20 din Legea 284/2010, consacrat de insusi legiuitorul roman privind plata ajutorului prevăzut la încetarea raporturilor de serviciu prin pensionare, acesta fiind titularul unor interese patrimoniale care intra sub protecția intituita de art. 1 din protocolul 1, dreptul ei la a primi ajutorul, având o baza legala.
A mai menționat că nu pot fi primite justificările instanței în sensul că măsura de neacordare a ajutorului na fost adoptata prin acte normative.
Apreciază că prin neacordarea ajutoarelor salariale compensatorii, cu ocazia pensionării, a fost discriminat în raport cu acei colegi care au trecut in rezerva/le-au încetat raporturile de serviciu începând cu data de 01.01.2011, când Legea nr.284/2010 a intrat in vigoare, iar diferența de tratament nu este justificată obiectiv si rezonabil. In drept, art. 483 si urm NCPC
P. aceste motive, a solicitat instanței să dispună admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulata.
În drept, art. 20 din Legea nr. 284/2010
Intimatul pârât M. A. Interne a formulat întâmpinare prin care a solicitat instanței să constate că, privitor la această instituție, hotărârea instanței de fond este legală și temeinică.
Soluționând cauza, instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a M.A.I. și a respins acțiunea in contradictoriu cu acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Analizând motivele de recurs, a constatat că recurentul-reclamant critică modul de soluționare a acțiunii pe fondul cauzei, fără însă să formuleze critici și cu privire la admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului A. Interne.
Potrivit art. 295 alin. (1) C.pr.civ. „Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță”. Aceste prevederi sunt aplicabile și în recurs, în considerarea prevederilor art.316 C.pr.civ.
În consecință, având în vedere faptul că recurentul-reclamant nu critică hotărârea sub aspectul respingerii cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu M.A.I., a solicitat să constate că, privitor la această instituție, hotărârea instanței de fond este legală și temeinică.
Intimatul pârât I. G. pentru Situații de Urgență a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat pentru următoarele considerente:
Prin Hotărârea civilă nr. 5118 din 08.07.2015 pronunțată de Tribunalul București a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Inspectoratului G. pentru Situații de Urgenta și a fost respinsă acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.
Prin cererea de recurs reclamantul critică sentința instanței de fond în sensul că aceasta nu oglindește în condiții reale situația de fapt cu care se confruntă categoria socială din care acesta face parte, iar statul nu poate amâna „sine die " acordarea unor ajutoare prevăzute de lege .
Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din Noul cod de procedură civilă hotărârea va cuprinde, în considerente, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.
Astfel, textul de lege impune ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt și de drept care justifică admiterea/respingerea cererilor părților, iar nu răspunsul la fiecare afirmație făcută de părți.
După cum se arată în jurisprudență, judecătorul nu este obligat să răspundă în mod expres fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient ca din întregul hotărâri să rezulte că a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raționamente logice.
De asemenea, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă și concretă în concordanță cu probele și actele din dosar, ea constituind astfel o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și este, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.
Motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, și de altfel ea se circumscrie și noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
In cazul său, după cum rezultă chiar de la o lectură sumară, instanța de fond a motivat atât în fapt cât și în drept soluția la care s-a oprit, reținând faptul că măsura de neacordare a ajutorului respectiv a fost argumentată.
De aceea, sub acest aspect, al nemotivării, criticile formulate de recurent sunt nelegale.
Totodată, chiar dacă recursul de față are ca obiect o sentință nesupusă căii de atac a apelului, considerăm că recurentul-reclamant nu poate fi dispensat de obligația prevăzută sub sancțiunea nulității de Codul procedură civilă privitoare la arătarea motivelor de nelegalitate în limita cazurilor prevăzute de Codul de procedură civilă. Sentința civilă este recurată de către reclamant pentru nelegalitate, dar fără arătarea normelor imperative încălcate, ignorate sau greșit aplicate. Neinvocând în drept niciun motiv de recurs practic este imposibil de realizat controlul judiciar în condițiile în care n-au fost în discuție nulități de ordine publică.
In consecință, instanța învestită cu judecarea recursului nu este obligată să cerceteze cauza, ci doar hotărârea recurată și numai în limita motivelor de nelegalitate (motive de drept) invocate și dezvoltate.
Constatarea rămâne valabilă și în procedura contenciosului administrativ, care nu este una derogatorie, ci, dimpotrivă, art.28, alin.(l), din Legea nr. 554/2004 dispune fară echivoc că dispozițiile legii se completează cu prevederile Codului de procedură civilă.
Așa cum se poate constata recursul de față nu este altceva decât evaluarea susținerilor și apărărilor în legătură cu starea de fapt și judecată pe fond de la prima instanță, recurentul scăpând din vedere că instanța de recurs este ținută doar de chestiunile de drept ce afectează hotărârea primei instanțe.
In acest context, rugăm onorata instanță de judecată să constate că măsura legislativă a suspendării unui act normativ sau a unei dispoziții legale cuprinsă într-un act normativ nu poate fi nicicum ignorată, deoarece, atâta timp cât o dispoziție legală este suspendată, aceasta nu face parte din ordinea de drept, astfel încât, pe perioada suspendării, este ca și cum respectiva reglementare nu ar exista.
De aceea, acordarea pe cale judecătorească a unui drept la care se referă o dispoziție legală a cărei aplicare este suspendată, nu poate fi privită decât ca fiind făcută în absența oricărui temei legal, și chiar prin înfrângerea voinței legiuitorului.
In concluzie, dispozițiile din Legea 284/2010 referitoare la ajutoarele salariale datorate cu ocazia pensionării pentru limită de vârstă nu sunt operante în perioada 2011-2015, astfel că, reclamantului nu îi pot fi acordate sumele solicitate cu acest titlu.
Având în vedere argumentele prezentate, solicităm onoratei instanțe de judecată să constate că Hotărârea civilă nr. 5118 din 08.07.2015 pronunțată de Tribunalul București este temeinică și legală și să respingă recursul formulat de reclamant ca netemeinic si nelegal.
În drept, a invocat prevederile art. 205-208 din N. c. pr. civ.; Legea nr. 286/ 2010 a bugetului de stat din 2011; Legea 285/2010; Legea 284/2010; O.U.G. nr. 84 din 12 decembrie 2012.
Intimatul pârât I. pentru Situații de Urgență „Cpt. P. N." al județului Argeș a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului pentru următoarele considerente:
1.Reclamantul nu a motivat de ce hotărârea instanței de fond este nelegală sau netemeinică, așa cum prevede art. 488 din Noul Cod de procedură civilă, rezumându-se să reia motivele invocate pe fond, acest fapt putând fi sancționat conform prevederilor art. 489, alin. (2) Noul Cod de procedură civilă.
2.Reclamantul a fost trecut în rezervă cu drept la pensie în data de 26.05.2011 și de la apariția legii salarizării unitare a personalului bugetar plătit din fonduri publice și până în prezent, acordarea acestor ajutoare au fost suspendate succesiv, prin acte normative, drept pentru care instituția noastră nu a putut să le acorde reclamantului.
Astfel, Inspectorul Șef al Inspectoratului pentru Situații de Urgență „Cpt. P. N." al județului Argeș, în calitate de ordonator terțiar de credite, a respectat prevederile Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, art. 14, Capitolul Reguli privind cheltuielile bugetare, alin. (3) în sensul că „Nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanțată și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii și nu are prevederi bugetare", precum și art. 22, alin. (1) Capitolul Responsabilitățile ordonatorilor de credite „Ordonatorii de credite au obligația de a angaja cheltuieli în limita creditelor de angajament și de a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor și destinațiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituțiilor publice respective și cu respectarea dispozițiilor legale".
Măsura legislativă a suspendării unui act normativ sau a unei dispoziții legale cuprinsă într-un act normativ nu poate fi nicicum ignorată, deoarece, atâta timp cât o dispoziție legală este suspendată, aceasta nu face parte din ordinea de drept, astfel încât, pe perioada suspendării, este ca și cum respectiva reglementare nu ar exista.
De aceea, acordarea pe cale judecătorească a unui drept la care se referă o dispoziție legală a cărei aplicare este suspendată, nu poate fi privită decât ca fiind făcută în absența oricărui temei legal, și chiar prin înfrângerea voinței legiuitorului.
3.Aceste ajutoare nu constituie „bun" în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție pentru a fi aplicabile dispozițiile acestuia. Curtea Constituțională a reținut, în considerentele Deciziei nr. 334/12.06.2014 prin care s-a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a art. 13 din Legea nr. 285/2010 (reluând considerentele din Decizia nr. 70/18.02.2003 publicată în Monitorul Oficial nr. 211/01.04.2003), faptul că: ,,nu se poate reține încălcarea principiului constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice întrucât cele două categorii de pensionari, supuse unor regimuri juridice diferite, nu se află într-o situație identică, de natură să justifice aplicarea unui tratament egal. Contrar celor susținute de autorul excepției, data pensionării, anterioară sau ulterioară intrării în vigoare a noii reglementări în materie, generează situații juridice diferite care impun și justifică un tratament juridic diferențiat".
P. considerente similare, prin Decizia nr. 244/29.04.2014 și prin Decizia nr. 43/22.01.2014 Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 9 din O.U.G. nr. 84/2012 pe calea căreia au fost criticate prevederi de lege ce au ca efect prelungirea și în anul 2013 a unor dispoziții ale O.U.G. 80/2012 prin care s-au adoptat mai multe măsuri de reducere a cheltuielilor bugetare prin diminuarea sau suspendarea unor drepturi bănești sau prin restricții vizând sumele de care dispun autoritățile și instituțiile publice.
Astfel, instanța de contencios constituțional a reținut faptul că O.U.G. nr. 84/2012 a fost adoptată avându-se în vedere încetarea aplicabilității la 31.12.2012 a măsurilor financiare în domeniul bugetar instituite prin Legea nr. 283/2011 și existența riscului ca la 01.01.2013 și nu existe politici fiscale și bugetare asumate de noul Guvern învestit în urma alegerilor parlamentare din 09.12.2012; or, neadoptarea acestor măsuri și pentru anul 2013 ar fi determinat afectarea semnificativă a sustenabilității finanțelor publice, generând un impact suplimentar asupra cheltuielilor bugetare și, respectiv, asupra deficitului bugetar.
Astfel și instanța de fond în dispozitivul hotărârii, a arătat că „în măsura în care se achiesează la faptul că ajutorul solicitat ar fi un bun în sensul Convenției și că odată obținut statul ar fi obligat să garanteze plata acestuia în forma consacrată fără a putea aduce modificări cadrului legislativ care la consacrat, decât în condițiile și limitele impuse de articolul evocat anterior, se impune a se analiza dacă eliminarea ajutorului corespunde limitelor prevăzute în Convenție, și anume dacă: 1 ingerința este prevăzută de lege; 2 dacă există un scop legitim; 3 dacă există raport rezonabil de proporționalitate; ".
In concluzie, dispozițiile din Legea 284/2010 referitoare la ajutoarele salariale datorate cu ocazia pensionării pentru limită de vârstă, nu sunt operante în perioada 2011 -2015, astfel că, reclamantului nu îi pot fi acordate sumele solicitate.
Opinează în sensul că raportarea la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, nu este de natură să ducă la o altă concluzie, măsura legislativă de neacordare a salariilor compensatorii, a fost destinată menținerii echilibrului între cheltuielile și veniturile publice, urmărind un scop de utilitate publică, astfel cum reiese din parcurgerea Deciziei cu privire la cererea nr._/08 introdusă de D. D. ș.a. împotriva României, publicată în Monitorul Oficial nr. 709 din 17.10.2012.
În drept, și-a întemeiat punctul de vedere pe dispozițiile Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedura civilă, Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, Legea nr. 285 din 28 decembrie 2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, O.U.G. nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din OUG 37/2008 privind reglementarea unor masuri financiare in domeniul bugetar, Legea nr. 283 din 14 decembrie 2011 privind aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, Ordonanța de Urgență nr. 84 din 12 decembrie 2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, Ordonanța de Urgență nr. 103 din 14 noiembrie 2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, Legea nr. 28/2014 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, Ordonanța de urgență nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, pe baza actelor dosarului și a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Curtea va analiza recursul formulat de către recurentul-reclamant în lumina prevederilor art 486 alin 1 litera d din C. potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde, printre alte mențiuni, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
În lumina prevederilor art 486 alin 1 litera d din C. instanța de recurs este limitată la analiza motivelor de casare prevăzute de art 488 alin 1 din C., putând să examineze cauza doar sub aspectul motivelor de nelegalitate invocate prin cererea de recurs și care se circumscriu motivelor de recurs prevăzute de art 488 alin 1 din C..
Incidența în cauză a prevederilor art 486 alin 1 litera d din C. are ca semnificație juridică limitarea criticilor formulate împotriva hotărârii recurate la motivele de nelegalitate invocate prin cererea de recurs și care se circumscriu motivelor de recurs prevăzute de art 488 alin 1 din C..
În lumina prevederilor art 486 alin 1 litera d din C. instanța de recurs nu poate să examineze hotărârea atacată sub aspectul motivelor de recurs care antamează greșita reținerea a situației de fapt incidentă în cauză, deci partea nu poate invoca orice motiv de nemulțumire împotriva hotărârii recurate, ci doar motive de nelegalitate.
În raport de considerentele menționate anterior curtea reține că motivele de recurs invocate de către recurentul-reclamant care vizează greșita reținerea a situației de fapt incidentă în cauză nu pot fi avute în vederea la soluționarea prezentului recurs având în vedere prevederile imperative ale art 486 alin 1 litera d din C. .
Din întreaga construcție juridică a cererii de recurs rezultă o singură critică de nelegalitate îndreptată împotriva hotărârii recurate care se subsumează motivului de recurs prevăzut de art 488 alin 1 punctul 8 din C..
Recurentul –reclamant a solicitat ajutorul la ieșirea la pensie reglementat și calculat de art. 20 alin. 1 și 2 al Anexei VII Cap. II Secțiunea a 3-a din Legea nr. 284/2010 și a învederat faptul că aceste drepturi salariale nu i-au fost acordate la scadență, motiv pentru care se impune acordarea unei sume reprezentând lipsa de folosință a debitului principal.
Curtea reține incidența în cauză a prevederilor art. 9 al art. II din O.U.G. nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din O.U.G. nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum și pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, articol ale căror dispoziții se aplică și pentru anul 2012-2013 și din care rezultă că în anii 2012 și 2013 nu se acordă ajutoarele sau după caz îndemnizațiile la ieșirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă.
Reclamantul solicită ajutorul la ieșirea la pensie reglementat și calculat de art. 20 alin. 1 și 2 al Anexei VII Cap. II Secțiunea a 3-a din Legea nr. 284/2010.
Numai că potrivit art. 9 al art. II din O.U.G. nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din O.U.G. nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum și pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, articol ale căror dispoziții se aplică și pentru anul 2012-2013, rezultă că în anii 2012 și 2013 nu se acordă ajutoarele sau după caz îndemnizațiile la ieșirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă.
Drepturile prevăzute de Legea 284/2010 privind acordarea ajutoarelor sau indemnizațiilor prevăzute la ieșirea la pensie, la încetarea raporturilor de serviciu sau trecerea în rezervă nu pot fi acordate în anul 2011.
Potrivit art. 20 alin. 1 din Anexa VII la Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitara a personalului plătit din fondurile publice, la trecerea în rezerva sau la încetarea raporturilor de serviciu cu drept la pensie, polițiștii au dreptul, pentru activitatea depusa, în funcție de vechimea efectiva la un ajutor stabilit în raport de solda lunara neta, respectiv salariul de baza de încadrare net la data încetării activității. Dar, aceste dispoziții legale se coroborează cu dispozițiile art. 13 alin. 1 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea pe anul 2011 a personalului plătit din fondurile publice, unde se prevede ca în anul 2011, dispozițiile legale privind acordarea ajutoarelor sau indemnizațiilor prevăzute la ieșirea la pensie, la încetarea raporturilor de serviciu sau trecerea in rezerva, nu se aplica. Atâta timp cât pentru reclamant, încetarea raporturilor de serviciu a avut loc la data de 26.05.2011, prin pensionare, în acest an nu pot fi acordate drepturile cerute sub forma ajutorului financiar, fiind stabilita neplata ajutorului.
Interpretarea acestor dispoziții legale se realizează potrivit principiului tempus regit actum, potrivi căruia norma de drept se aplica raporturilor juridice la momentul la care acestea au luat ființă. P. reclamant, încetarea raporturilor de serviciu a avut loc la data de 26.05.2011, prin pensionare, astfel ca în acest an nu au fost acordate drepturile sub forma ajutorului financiar, fiind stabilita neplata ajutorului si nu suspendarea plații drepturilor cuvenite. Dispoziția legala se aplica la data nașterii raportului juridic si nu la data formulării acțiunii in contencios administrativ, astfel cum in mod nelegal a înțeles reclamantul sa extindă aplicarea dispozițiilor legale.
În cauza nu sunt aplicabile dispozițiile art. 58 din Legea nr. 24/2000, deoarece prin scoaterea de la aplicare a legii nu s-a realizat o completare a legii, nefiind o suspendare a prevederilor legale enunțate anterior .
Pretinsa incalcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului va fi analizată de către instanta de recurs in temeiul competentelor ce i-au fost conferite de prevederile art. 20 din Constitutia Romaniei, potrivit carora: „Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.
Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii, sau a amenzilor”.
Art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului garanteaza, in substanta, dreptul de proprietate, continand trei norme distincte. Cea dintai stabileste principiul de drept al respectarii bunurilor. A doua, cuprinsa in cea de a doua fraza a aceluiasi alineat, vizeaza privarea de proprietate, pe care o subordoneaza anumitor conditii, iar cea de a treia recunoaste statelor contractante puterea, printre altele, de a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general. A doua si a treia norma constituie exemple particulare de atingere a dreptului de proprietate, care trebuie interpretate in lumina principiului consacrat de prima norma.
In lumina jurisprudentei CEDO, salariul, in principiu, este o valoare patrimoniala care intra in campul de aplicare al art.1 din Protocolul nr.1 aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
Diminuarea pentru o perioada determinata, viitoare, prin lege, a salariului personalului bugetar constituie o atingere adusa dreptului de proprietate, care insa nu corespunde unei exproprieri (privari de proprietate) sau unei masuri de reglementare a folosintei bunurilor, fiind analizata de Curtea E.D.O. numai din perspectiva principiului respectarii bunurilor. In acest context, CEDO urmareste numai daca justul echilibru intre exigentele relative la interesul general si imperativele legate de protectia drepturilor fundamentale ale individului a fost mentinut (a se vedea cauza Aizupurua Ortiz si ceilalti c. Spaniei, Hotararea din 2 februarie 2010, par. 48), reducerea salariilor nefiind tratata ca o privare de proprietate, pentru care lipsa despagubirii ar conduce la incalcarea art. 1 al Protocolului 1 aditional la Conventia Europeana pentru Apararea Drepturilor si Libertatilor Fundamentale.
Prin urmare, in cazuri asemanatoare, CEDO. a urmarit sa stabileasca daca dreptul la respectarea bunurilor este infrant de o maniera care antreneaza o atingere adusa insasi substantei dreptului si a analizat respectarea principiului proportionalitatii, adica a justului echilibru care trebuie pastrat intre interesul general ai colectivitatii si imperativele protectiei drepturilor fundamentale ale omului (a se vedea cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, Hotararea din 12 octombrie 2004, par. 39 si 41).
C. E.D.O. face o distinctie esentiala intre dreptul de a continua sa primesti in viitor un salariu . si dreptul de a primi efectiv salariul castigat pentru o perioada in care munca a fost prestata (a se vedea cauza Leias c. Croatiei, Hotararea din 20.05.2010, paragraf nr.58). Conventia nu confera dreptul de a continua sa primesti un salariu ., iar o creanta poate fi considerata o valoare patrimoniala, in sensul art.1 din Protocolul nr.1 aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, numai daca are o baza suficienta in dreptul intern (cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19.04.2007, paragraful nr. 94), ceea ce nu este valabil in cazul de fata, in care prin dreptul intern s-a dispus diminuarea drepturilor salariale.
In cauza de fata trebuie avut in vedere ca legalitatea masurii nu este pusa in discutie, asa cum nu este in discutie o pierdere totala a dreptului, ci numai o restrangere temporara a exercitiului acestuia, aplicata nediscriminatoriu intregului personal bugetar.
Prin adoptarea prevederilor art 9 al art. II din O.U.G. nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din O.U.G. nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar s-a urmarit rezolvarea dificultatilor financiare ale Statului, calea urmata fiind considerata legitima de catre Curtea Constitutionala.
Astfel, curtea reține că ajutoarele solicitate de către reclamant nu constituie „bun" în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție pentru a fi aplicabile dispozițiile acestuia. Curtea Constituțională a reținut, în considerentele Deciziei nr. 334/12.06.2014 prin care s-a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a art. 13 din Legea nr. 285/2010 (reluând considerentele din Decizia nr. 70/18.02.2003 publicată în Monitorul Oficial nr. 211/01.04.2003), faptul că: ,,nu se poate reține încălcarea principiului constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice întrucât cele două categorii de pensionari, supuse unor regimuri juridice diferite, nu se află într-o situație identică, de natură să justifice aplicarea unui tratament egal. Contrar celor susținute de autorul excepției, data pensionării, anterioară sau ulterioară intrării în vigoare a noii reglementări în materie, generează situații juridice diferite care impun și justifică un tratament juridic diferențiat".
CEDO a subliniat, in repetate randuri, ca Statelor le este recunoscuta, din perspectiva Conventiei, o larga marja de apreciere asupra politicilor salariale privitoare la angajatii platiti din bugetul de stat, precum si in materie de legislatie sociala (a se vedea cauza Kechko c. Ucrainei, Hotararea din 8 noiembrie 2005, par. 23 si cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, Hotararea din 12 octombrie 2004, par. 45).
In concluzie, Curtea a apreciat că prevederile art 9 al art. II din O.U.G. nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din O.U.G. nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar nu aduce atingere substantei dreptului, intra in marja de apreciere a Statului, nu este o masura disproportionata in raport cu scopul urmarit si pastreaza justul echilibru intre interesul general al colectivitatii si imperativele protectiei drepturilor fundamentale ale omului, asa incât nu se poate retine o încalcare a art. 1 din primul Protocol aditional la Conventie.
În aceasta privința, CEDO face o distincție esențiala între dreptul de a continua sa primesti in viitor un salariu . si dreptul de a primi efectiv salariul castigat pentru o perioada in care munca a fost prestata (Lelas c. Croatiei din 20 mai 2010, par. 58).
Tocmai de aceea, in cele mai cunoscute cauze ale CEDO privind salariile, sunt stabilite urmatoarele principii:
Hotararea Marii Camere in cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie 2007: “Conventia nu confera dreptul de a continua sa primesti un salariu . (…) O creanta poate fi considerata o valoare patrimoniala in sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 daca are o baza suficienta in drept intern, de exemplu daca este confirmata prin jurisprudenta bine stabilita a instantelor de judecata” (par. 94).
Hotararea Kechko c. Ucrainei din 8 noiembrie 2005: “(…) este la latitudinea statului sa determine ce sume vor fi platite angajatilor sai din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, facand modificarile legislative necesare. Totusi, daca printr-o dispozitie legala in vigoare se stabileste plata unor sporuri si conditiile pentru aceasta au fost indeplinite, autoritatile nu pot, in mod deliberat, sa amane plata lor, atata vreme cat dispozitiile legale sunt in vigoare.” (par. 23).
P. aceste motive curtea va respinge recursul ca nefondat.
P. ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurentul – reclamant M. C. P. împotriva sentinței civile nr. 5118/08.07.2015, pronunțată de Tribunalul București – Secția a II a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – pârâți M. A. INTERNE, cu sediul în București, Piața Revoluției, nr. 1A, sector 1, I. G. AL POLIȚIEI ROMÂNE, I. G. P. SITUAȚII DE URGENȚĂ, cu sediul în București, .. 46, sector 2 și I. G. P. SITUAȚII DE URGENȚĂ C. P. N., cu sediul în municipiul Pitești, ., județul Argeș, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 12.01.2016.
PreședinteJudecător Judecător
O. S. H. P. R. E. T.
Grefier
V. M. F.
Red OS/6 ex
Jud fond G.G. I.
Tribunalul București - SCAF
| ← Anulare act administrativ. Sentința nr. 131/2016. Curtea de... | Contestaţie act administrativ fiscal. Încheierea nr. 21/2016.... → |
|---|
