Pretentii. Decizia nr. 481/2015. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 481/2015 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 22-04-2015 în dosarul nr. 2364/118/2013*
Dosarnr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA A II-A CIVILĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR.481/CA
Ședința publică din data de 22 aprilie 2015
Completul compus din:
Președinte - I. M. Ș.
Judecător - E. C. G.
Judecător - N. C.
Grefier - I. P.
S-a luat în examinare recursul în contencios administrativ și fiscal formulat de recurenta pârâtă AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, cu sediul în București, Calea Floreasca nr.202, sector 1, împotriva Sentinței civile nr.2483/29.10.2014 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._ , în contradictoriu cu intimatul reclamant D. C., domiciliat în C., . nr.55, ., ., județul C. și cu domiciliul procesual ales în S., ..11, județul Prahova, având ca obiect pretenții - Legea 290/2003.
La apelul nominal făcut în ședința publică răspunde intimatul reclamant D. C. asistat de avocat V. Ș. în baza împuternicirii avocațiale depuse la dosar (fila 17), lipsind recurenta pârâtă.
Procedura de citare este legal îndeplinită, potrivit art.153 și următoarele din (N) Cod de procedură civilă.
În referatul asupra cauzei grefierul de ședință evidențiază obiectul litigiului, mențiunile referitoare la îndeplinirea procedurii de citare, stadiul procesual. Învederează că recursul este motivat și scutit de plata taxei judiciare de timbru. Mai arată că intimatul reclamant a depus întâmpinare prin care a invocat nulitatea recursului, întrucât motivele invocate nu se încadrează în cazurile prevăzute la art.488 NCPC, și excepția de neconstituționalitate a art.3 alin.2 și a art.10 alin.1 din Legea nr.164/2014, iar recurenta pârâtă a depus punct de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate invocată de intimat, solicitând respingerea excepției ca neîntemeiată.
Curtea acordă cuvântul părții prezente asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.3 alin.2 și art.10 alin.1 din legea nr.164/2014.
Avocatul intimatului reclamant învederează că obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art.3 alin.2 și ale art.10 alin.1 din Legea nr.164/2014 ce vizează poziția beneficiarilor ale căror cereri de despăgubire au fost aprobate prin hotărârea comisiei județene de aplicare a Legii nr.290/2003, însă plata despăgubirilor nu s-a realizat, sunt puși în situația de a aștepta ani de zile.
Învederează că intimatul reclamant a promovat acțiune sub imperiul legii vechi și ulterior, după mai multe etape procedurale, a fost adoptată și a intrat în vigoare Legea nr.164/_, care instituie o nouă eșalonare a plății despăgubirilor, instituind termene de plată ce se întind pe o perioadă de 5 ani începând cu data de 01.01.2015.
Consideră că prin aceste texte legale, apreciate ce fiind neconstituționale, se încalcă principiul neretroactivității legii civile (dispunându-se o nouă reeșalonare a plății despăgubirilor), ceea ce contravine prevederilor constituționale ale art.15 alin.(2); se rupe ciclul procesual – recurenta pârâtă poziționându-se prin această lege pe o altă treaptă față de intimat, cu consecința încălcării dreptului la un proces echitabil sub aspectul egalității armelor în procesul civil, drept consacrat de art.21 alin.3 din constituție, dar și generează discriminări pentru situații de același gen, în sensul că în timp ce beneficiarii ale căror decizii de validare au fost emise după . Legii nr.164/2014 își vor valorifica dreptul în maxim 5 ani, beneficiarii a căror hotărâri de despăgubire au fost emise înainte de . acestei legi își vor valorifica dreptul pe o perioadă mai îndelungată, cum este cazul reclamantului intimat – după 14 ani.
Pentru cele arătate și având în vedere că cererea de recurs este întemeiată pe dispozițiile Legii nr.164/_, solicită admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de nelegalitate a celor articole din Legea nr.164/2014.
Curtea acordă cuvântul părții și asupra recursului formulat în cauză.
Avocatul intimatului reclamant, având cuvântul asupra recursului formulat de pârâta A.N.R.P., solicită în principal să se constate nulitatea recursului, motivat de faptul că acesta nu cuprinde critici la adresa hotărârii atacate și deși este indicat ca temei de casare art.488 alin.(1) pct.8 NCPC, nu se arată care sunt motivele de drept material încălcate sau a căror aplicare a fost aplicată greșit, iar succesiunea de fapte și afirmații din cererea de recurs nu este structurată din punct de vedere juridic astfel încât să fie încadrate în cazurile de casare prevăzute de art.488 NCPC.
Pe fondul cauzei, în situația respingerii excepției nulității recursului, solicită respingerea acestuia ca nefondat.
Cu cheltuieli de judecată, dovedite cu înscrisurile depuse la dosar..
Curtea declară dezbaterile încheiate și reține cauza pentru deliberare.
CURTEA
Asupra recursului în contencios administrativ de față.
Având în vedere că sesizarea instanței s-a făcut sub imperiul legii noi de procedură, în cauză sunt aplicabile disp. art.499 NCPC, potrivit cu care „Prin derogare de la prevederile art.425 alin.1 lit. b, hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.”
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanta - Secția contencios administrativ si fiscal sub nr._, reclamantul D. C., in contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 100.400 lei, reprezentând despăgubiri acordate potrivit Hotărârii nr.63/22.11.2006, sumă actualizată cu indicele de inflație până la data efectivă a plății, cu cheltuieli de judecată.
In motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin Hotărârea nr.63/22. 11.2006 s-a dispus acordarea sumei de 100.400 lei cu titlu de compensații și, deși sumele trebuia a fi achitate in transe, nu a fost executată această plată si nici nu a primit vreun răspuns in acest sens.
În drept, a invocat art.38 alin.5 si 6 din HG 753/1998, Legea nr.9/1998, art.1 alin.1, art.2 alin.1 lit.h si art.8 din legea 554/2004.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția prematurității cererii in contextul intrării in vigoare a OUG nr.10/2013; prin urmare, susține pârâta, creanța stabilita prin Hotărârea nr.63/22.11.2006 nu este exigibila in momentul de fata, astfel ca acțiunea formulata de reclamant este prematură
Prin Sentința civilă nr.4283/12.11.2013 Tribunalul C. a admis excepția prematurității cererii și a respins cererea formulată de reclamantul D. C., în contradictoriu cu pârâta A., ca prematur introdusă.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamantul D. C., arătând ca in mod greșit a reținut prima instanță aplicarea OUG nr.10/2013 întrucât acest act normativ reglementează modul în care se face plata, eșalonat și nu obligația în sine de a o efectua. A solicitat recurentul casarea hotărârii primei instanțe, rejudecarea cauzei pe fond și obligarea A. la plata diferenței de 80.400 lei în trei rate egale anuale indexate cu indicele de consum aferent perioadei cuprinse între începutul lunii următoare celei în care a fost emis titlul de plată și sfârșitul lunii anterioare datei efective a plății fiecărei tranșe.
Prin Decizia civilă nr.400/CA/07.04.2014, Curtea de Apel C. a admis recursul, a casat Sentința civilă nr.4283/12.11.2013 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._ și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe pentru rejudecare.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului C. sub nr._ .
În al doilea ciclu procesual, reclamantul și-a precizat acțiunea, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 80.400 lei (transa a II-a), reprezentând despăgubiri acordate potrivit Hotărârii nr.63/22.11.2006, sumă actualizată cu indicele de inflație până la data efectivă a plații, cu cheltuieli de judecată.
Prin Sentința civilă nr.2483/29.10.2014 Tribunalul C. a admis acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamant a despăgubirilor acordate in baza Hotărârii nr.63/22.11.2006, in cuantum procentual de 60% din suma de_ lei, respectiv suma de_,4 lei, suma actualizata cu indicele de creștere a preturilor de consum, începând cu data de 01.01.2009 si până la data plății efective, precum și la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată in sumă de 2000 lei (onorariu avocat).
Împotriva acestei hotărâri, cu respectarea dispozițiilor art.485, art.486 și art.488 NCPC, a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, care a soluția instanței de fond ca fiind nelegală, invocând dispozițiile art.488 alin.1 pct.8 NCPC.
Ca o chestiune prealabilă recurenta pârâtă învederează că prin Hotărârea nr.63/22.11.2006 Instituția Prefectului Județului C. - Comisia pentru aplicarea Legii 290/2003 a stabilit cu titlu de despăgubire pentru D. C., suma de 133.999 lei compensații bănești pentru bunurile deținute de autorii D. A. și Ernestina, în localitatea Cernăuți, abandonate și sechestrate în Basarabia, ca urmare a refugiului, iar cu Ordinul de plată nr.116/31.01.2007 emis de Trezoreria Sectorului 1 București, A.N.R.P a efectuat plata primei tranșe de 40% din despăgubirile stabilite prin Hotărârea nr.63/2006.
În ceea ce privește obligarea sa la plata tranșei a II-a de 60% din despăgubirile stabilite prin Hotărârea nr.63/2006, recurenta pârâtă consideră că dispoziția instanței de fond este nelegală, pentru următoarele motive:
În data de 15 decembrie 2014 a fost publicată in Monitorul Oficial al României Legea nr.164/2014 privind unele masuri pentru accelerarea șl finalizarea procesului de soluționare a cererilor formulate in temeiul Legii nr.9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute in proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România șt Bulgaria, semnat la C. la 7 septembrie 1940, precum și al Legii nr.290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau râmase în Basarabia. Bucovina de Nord și Ținutul H., ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, și pentru modificarea unor acte normative.
Prin Legea nr.164/2014 a fost reglementată o nouă procedură cu privire la soluționarea dosarelor constituite în temeiul Legii nr.290/2003, precum și de plată a despăgubirilor stabilite prin hotărârile emise de comisiile județene sau a municipiului București pentru aplicarea Legii nr.290/2003.
Astfel, conform art.3 alin (2) „Dispozițiile prezentei legi referitoare la plata despăgubirilor se aplică cererilor soluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, pentru care nu s-a efectuat plata, cererilor nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, precum și cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești, având ce obiect acordarea da despăgubiri în baza Legii nr.9/1998 republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și a Legii nr.290/2003 cu modificările ș1 completările ulterioare".
Referitor la plata despăgubirilor stabilite în dosarele constituite în baza Legii nr.290/2003, recurenta pârâtă învederează că potrivit dispozițiilor art.10 alin (1), efectuează în ordine cronologică a emiterii acestora. în transe anuale egale, eșalonat, pe o perioadă de 5 ani, începând cu data de 11anuarie 2016.
Conform art.10 alin (6) ți (7) din lege, pentru fiecare tranșă anuală, A.N.R.P. emite un titlu de plată, care se comunică, în cel mult 5 zile de la emitere. Ministerului Finanțelor Publice și persoanelor îndreptățite.
În ceea ce privește plata sumelor stabilite prin titlurile de plata, conform art.11 alin (1) aceasta se efectuează de către Ministerul Finanțelor Publice, în termen de 180 de zile de la data emiterii acestora.
Deci, sub imperiul noii legislații aplicabile în prezenta cauză, sarcina plății revine in mod exclusiv Ministerului Finanțelor Publice, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților neavând obligații privind plata despăgubirilor.
Prin urmare, conchide recurenta, în prezent Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților nu mai are calitate procesuală pasivă în cauză.
În speță, susține recurenta, dosarul reclamantului D. C. se încadrează dispozițiilor art.10 alin.(1) coroborat cu art.9 lit. a, acesta având o hotărâre emisă înainte de . prezentei legi.
Astfel, având în vedere art.10 alin (7) din lege, in anul 2015 devine exigibilă doar plata sumei de 20.000 lei din diferența creanței stabilită prin Hotărârea nr.63/22.11.2006 emisă de Comisia Județeană C. pentru aplicarea Legii nr.290/2003.
Prin urmare, plata întregii creanțe rămasă neachitata din despăgubirile stabilite prin Hotărârea nr.63/22.11.2006 emisă de Comisia Județeană C. pentru aplicarea Legii nr.290/2003 nu este exigibilă în momentul de față.
Mai mult, având în vedere că pentru fiecare tranșă anuală, A.N.R.P. emite un titlu de plată, ce se va comunica reclamantei și în baza căruia se va face plata efectivă, cererea de plată a creanței rămasă neachitată din despăgubirilor stabilite prin Hotărârea nr.63/.2006 emisă de Comisia Județeană C. pentru aplicarea Legii nr.290/2003 este prematur introdusă.
În ceea ce privește actualizarea creanței rămasă neachitată din despăgubirile stabilite prin Hotărârea nr.63/22.11.2006 emisă de Comisia Județeană C. pentru aplicarea Legii nr.290/2003, recurenta învederează că pentru actualizarea compensațiilor bănești se aplică dispozițiile art.10 alin.(4) și (5) din Legea nr.164/2014, sumele neplătite, aferente actelor administrative prevăzute la art.9 lit a), se actualizează cu indicele de creștere a prețurilor de consum pentru perioada de la momentul emiterii acestora, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, și constituie obligații de plată, în tranșe, in condițiile prezentei legi.
Referitor la obligarea la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2000 lei, recurenta pârâtă susține că în mod netemeinic a fost obligată de instanța de fond la plata acestora.
În subsidiar, solicită să se facă aplicarea dispozițiilor art.451 alin 2 NCPC, în sensul micșorării cuantumului cheltuielilor de judecată la care să fie obligată, avându-se în vedere obiectul cauzei și munca îndeplinită de avocat.
Consideră raportul juridic dintre avocat și clientul său nu este stânjenit în nici un fel, deoarece activitatea instanței se limitează doar la reducerea corespunzătoare a cheltuielilor de judecată și nu a onorariul propriu-zis; contractul de asistență juridică se menține în integralitate, clientul plătind avocatului onorariul convenit, însă cealaltă parte va fi obligată să plătească adversarului numai onorariul în cuantumul fixat de instanță.
Susține că o asemenea prerogativă a instanței este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, urmează a suportat de partea adversă, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Ori, opozabilitatea față de partea potrivnică, care este terț in raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească, prin al cărei efect creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil.
Mai mult, conform art.6 din Legea nr.290/2003, cererile adresate autorităților și instituțiilor publice, precum șl acțiunile în justiție având ca obiect obținerea de despăgubiri sau compensații în temeiul prezentei legi, cu excepția litigiilor dintre moștenitori sau dintre proprietar, moștenitori și o terță persoană, sunt scutite de taxe de orice fel.
Pentru cele expuse, recurenta pârâtă solicită admiterea recursului, modificarea sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii.
În drept, a invocat art.488 alin.1 pct.8 NCPC, Legea nr.290/2DD3p modificată și completate prin Legea nr.164/2014 și HG nr.1120/2006..
Prin întâmpinare, intimatul reclamant a invocat excepția nulității recursului, și a solicitat să se constate nulitatea recursului, motivat de faptul că, e deși este întemeiat pe dispozițiile art.488 alin.1 pct.8 NCPC, în cuprinsul acestuia se invocă dispozițiile Legii nr.164/2014 - intrată în vigoare ulterior pronunțării hotărârii atacate; nu se arată care sunt motivele de drept material încălcate sau a căror aplicare a fost aplicată greșit, iar succesiunea de fapte și afirmații din cererea de recurs nu este structurată din punct de vedere juridic astfel încât să fie încadrate întruna din cazurile de casare prevăzute de art.488 NCPC, caz în care, sancțiunea aplicabilăeste aceea a nulității recursului, conformart.489 alin.(2) Cod procedură civilă. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Intimatul reclamant a formulat și cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art.3 alin.(2) și a art.10 alin.(1) din Legea nr.164/2014.
Intimatul reclamant susține că prevederile art.3 alin.(2) și ale art.10 alin.(1) din Legea nr.164/2014 sunt neconstituționale prin încălcarea dispozițiilor art.15 alin.(2) și a art.21 din Constituția României, precum și a dispozițiilor art.16 și a art.44 alin.(1) din Constituție.
Cu privire la încălcarea dispozițiilor art.15 alin.(2) și ale art.21 din Constituția României, susține următoarele:
La momentul introducerii cererilor de chemare în judecată, anterior intrării în vigoare a Legii nr.164/2014, persoanele îndreptățite aveau un drept subiectiv actual, care, din punct de vedere procedural (execuțional), nu era grevat decât de obligația respectării termenului de 2 ani de zile prevăzut de art.10 alin.(2) din Legea nr.290/2003.
Dispozițiile art.3 alin.(2), coroborate cu cele ale art.10 alin.(1) din Legea nr.164/2014, din care rezultă că dispozițiile care instituie noile termene de executare a hotărârilor comisiilor județene potrivit Legii nr.290/2003 se aplică și cauzelor aflate pe rolul instanțelor, nu fac decât să stabilească o condiție de exercitare a accesului la justiție, care la momentul introducerii cererii de chemare în judecată nu exista.
Cu alte cuvinte, o atare ipoteză nu ține seama de faptul că cererea de chemare în judecată trebuie să respecte condițiile de formă și de fond care sunt reglementate de actele normative în vigoare de la momentul introducerii ei. Prin urmare, nu se recunosc efectele consumate ale raporturilor juridice născute în temeiul Legii nr.290/2003, în privința condițiilor de exercitare a dreptului la acțiune.
Prin raportare la aceste aspecte, dispozițiile art.3 alin.(2) din Legea nr.164/2014, pot fi interpretate în sensul că art.10 alin.(1) din Legea nr.164/2014 se aplică cauzelor aflate pe rolul instanțelor, conferă noilor norme procedurale efecte retroactive, ceea ce contravine prevederilor art.15 alin.(2) din Constituție.
De asemenea, art.3 alin.(2) din Legea nr.164/2014, care prevede că termenele prevăzute la art.10 alin.(1) din Legea nr.164/2014 se aplică cauzelor aflate pe rolul instanțelor reprezintă o implicare a statului în procesele aflate în curs, influențând rezultatul procesului și creând un dezavantaj substanțial între părțile din proces.
În ceea ce privește influențarea rezultatului procesului, trebuie observat că rezultatul iminent al acestei interpretări a Legii nr. 164/2014 îl reprezintă aplicarea noilor termene de plată a despăgubirilor și în consecință, respingerea acțiunii ca prematur formulată.
Prin urmare, aplicarea retroactivă a termenelor prevăzute de noua legislație are ca efect amânarea rezolvării cauzelor aflate pe rolul instanțelor și obligarea persoanelor care au fost diligente în a se adresa justiției la suportarea unei sarcini suplimentare față de inactivitate a autorităților. Din această perspectivă, aplicarea retroactivă a intervenției legislative determină o influențare a rezultatului procesului, precum și un dezavantaj substanțial între părțile din proces.
Aplicarea retroactivă a dispozițiilor criticate este de natură să rupă echilibrul procesual, cu consecința încălcării dreptului la un proces echitabil, sub aspectul egalității armelor în procesul civil, drept consacrat de art.21 alin.(3) din Constituție.
Or, principiul liberului acces la justiție oferă oricărei persoane dreptul de a accede la instanța judecătorească în vederea apărării drepturilor sale. Accesul la justiție trebuie să fie asigurat, în consecință, în mod efectiv și eficace.
De asemenea, principiul constituțional instituit de art.21 privind accesul liber la justiție se referă la posibilitatea oricărei persoane de a se adresa direct și nemijlocit instanțelor de judecată pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, nicio lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept.
Dreptul de acces liber la justiție nu se limitează doar la posibilitatea introducerii unei cereri de chemare în judecată, ci include și dreptul de a beneficia de judecarea și tranșarea pe fond a litigiului existent în fața unei instanțe.
Or, prin aplicarea retroactivă a termenelor procedurale (execuționale) prevăzute de art.10 din Legea nr.164/2014 se aduce atingere dreptului de acces liber la justiție al persoanelor îndreptățite la măsurile consacrate prin legile reparatorii, drept de care aceste persoane beneficiază de la momentul învestirii instanței de judecată până la soluționarea definitivă a cauzei.
Efectul juridic al soluțiilor pronunțate de instanțele judecătorești, în sensul respingerii acțiunilor menționate ca „devenite premature", constituie o evidentă încălcare a liberului acces la justiție și, prin urmare, o nesocotire a dispozițiilor constituționale ale art.21 alin.(2) potrivit cărora „Nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept".
Conchizând, introducerea în cadrul unui proces în curs a unui impediment care tinde să nege dreptul de acces liber la justiție al persoanei interesate, încalcă prevederile art.21 alin.(1) și (2) din Constituție.
Referitor la încălcarea dispozițiilor art.16 din Constituție privind egalitatea în drepturi, intimatul reclamant susține că din analiza art.10 din Legea nr.164/2014, rezultă că: în cazul hotărârilor comisiilor județene emise anterior Legii nr.164/2014 (anterior lunii decembrie 2014), plata urmează a se face în tranșe anuale egale, eșalonat, pe o perioadă de 5 ani, începând cu data de 1 ianuarie 2015. Prin urmare, la perioada de timp scursă anterior intrării în vigoare a Legii nr.164/2014, se adaugă încă 5 ani pentru valorificarea integrală a creanței (în cazul reclamantului, la cei 9 ani se mai adaugă încă 5 ani), iar cazul deciziilor de validare a hotărârilor comisiilor județene emise ulterior Legii nr.164/2014 (ulterior lunii decembrie 2014), plata urmează a se face în tranșe anuale egale, eșalonat, pe o perioadă de 5 ani, începând cu anul următor emiterii deciziilor de validare (prin urmare, dacă decizia de validare se emite în decembrie 2014, în 5 ani de zile, începând cu 2015, se va proceda la valorificarea integrală a creanței).
Prin urmare, în timp ce beneficiarii a căror hotărâri de despăgubire - validate de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - au fost emise după . Legii nr.164/2014 își vor valorifica creanța în maximum 6 ani (5 ani, calculați începând cu anul următor), beneficiarii a căror hotărâri de despăgubire au fost emise înainte de . Legii nr.164/2014 îsi vor valorifica creanța în minimum 5 ani, fără a exista si o limită maximală (în cauza reclamantului, este vorba despre 14 ani de zile).
În acest context, modificările legislative survenite generează discriminări sub aspectul tratamentului juridic aplicabil unor persoane aflate în situații juridice identice. Astfel, simpla împrejurare de fapt - soluționarea la o anumită dată a cererilor de către entitățile învestite de lege - nu se poate constitui în argument care să justifice în mod obiectiv și rezonabil aplicarea unui tratament juridic diferit persoanelor îndreptățite la despăgubiri, generând încălcarea prevederilor art.16 alin.(1) din Constituție.
Conchizând, considerăm că art.3 alin.(2) și art.10 alin.(1) din Legea nr.164/2014 sunt neconstituționale, creând o inegalitate între cei ale căror dosare au fost deja soluționate și ale căror dosare nu au fost soluționate și cărora nu li se aplică prevederile legii vechi, cu prevederile legii noi.
Cu privire la încălcarea dispozițiilor art.44 alin.(1) din Constituție referitor la dreptul de proprietate privată, intimatul reclamant susține că eșalonarea despăgubirilor, din nou, independent de perioada scursă între data nașterii dreptului de proprietate și data executării, prin adăugarea unei perioade de 5 ani, cu plata anuală a unei tranșe de minimum 20.000 lei, determină o fracționare excesivă a sumelor cuvenite și achitate integral de către persoanele îndreptățite Ia restituire, echivalând practic cu privarea de o despăgubire adecvată și într-un termen rezonabil pentru prejudiciul cauzat sau, cel puțin, pot fi considerate ca fiind descurajante.
Restrângerea exercițiului unor drepturi poate opera doar în condițiile prescrise de art.53 din Constituție și ale art.18 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Or, art.1 din Protocolul nr.1 cere ca ingerința autorității publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor să fie legală. Principiul legalității presupune și existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise si previzibile în aplicarea lor. În plus, orice ingerință în folosința acestui drept trebuie să aibă un scop legitim. De asemenea, în cauzele care implică o obligație pozitivă, trebuie să existe o justificare legitimă pentru lipsa de acțiune din partea stalului.
Atât o atingere adusă respectării bunurilor, cât și abținerea de la a acționa trebuie să păstreze un echilibru just între cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.
Având în vedere aceste precepte, nu există nicio justificare legitimă pentru lipsa de acțiune prelungită a statului care împiedica aplicarea Legii nr.290/2003. Incertitudinea care îl afectează pe reclamant de 14 ani, în ceea ce privește interesul său pentru valorificarea creanței sale, constituie o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art.1 din Protocolul nr.1 și de art.44 alin.(1) din Constituție.
Recurenta pârâtă, a depus Punct de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate a art.3 alin.(2) și ale art.10 alin.(1) din Legea nr.164/2014, susținând că prin măsurile adoptate de această lege nu au fost aduse restrângeri ale drepturilor persoanelor îndreptățire; măsurile au fost necesare pentru crearea unui echilibru între interesele generale ale societății și interesele particulare ale persoanelor ce intră sub incidența legii.; actul normativ este în concordanță cu dispozițiile constituționale ale art.44 alin.1.
Analizând cu prioritate excepția nulității recursului, potrivit prevederilor art.248 Cod procedură civilă, Curtea constată că criticile susținute în cererea de recurs se încadrează în motivele prevăzute de art.488 alin.1 pct.8 NCPC – când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, situație în care, nefiind incidente disp. art.489 alin.2 Cod procedură civilă, nu poate interveni sancțiunea nulității recursului.
În ceea ce privește cererea sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art.3 alin.2 și a art.10 alin.1 din Legea nr.164/2014, Curtea urmează a o respinge ca inadmisibilă, pentru următoarele considerente:
Potrivit art.29 alin.1 din Legea nr.47/1992, republicată, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acesteia.
Textul art.29 din Legea nr.47/1992 alin.1 și 3 impune îndeplinirea a trei condiții de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, și anume:
- excepția să vizeze o lege sau o ordonanță în vigoare;
- de norma legală invocată ca fiind neconstituțională să depindă soluționarea cauzei dedusă judecății;
- printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale să nu fi fost declarată ca fiind neconstituțională norma legală vizată.
Rezultă că instanța în fața căreia se invocă excepția constituie un prim filtru legal, deoarece sesizarea Curții Constituționale se face de către instanță numai când va constata că este vorba de neconstituționalitatea unei dispoziții de care depinde judecarea cauzei. Astfel spus, ea poate constata că textul atacat ca neconstituțional este irelevant pentru rezolvarea cauzei și să nu sesizeze Curtea Constituțională.
În speță, având în vedere că de modul de soluționare a excepției de neconstituționalitate nu depinde soluționarea vreunui motiv de recurs, se constată că nu este îndeplinită condiția de admisibilitate prevăzută de art.29 alin.1 teza a II–a din Legea nr.47/1992, republicată, motiv pentru care se va respinge această excepție ca inadmisibilă.
Analizând legalitatea și temeinicia hotărârii recurate din prisma criticilor formulate, încadrate în prevederile art. 488 pct.8 N.C.P.C., Curtea reține caracterul nefondat al recursului pentru următoarele considerente:
În speță, intimatului reclamant prin Hotărârea nr.63 din 22.11.2006 emisă de Comisia Județeană pentru aplicarea Legii 290/2003, i s-au stabilit compensații pentru bunurile abandonate în Basarabia de autorii sai.
Prima tranșă de 40% a fost plătită la 01.02.2007 însă cea de-a doua nu a mai fost achitată nici până în prezent.
Potrivit art. 3 alin.1 din Legea 164/2014 „Dispozițiile prezentei legi referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi.”
Legea 164/2014 a fost publicată în Monitorul Oficial la 15.12.2014, ulterior pronunțării hotărârii recurate, astfel că instanța de fond s-a pronunțat în baza dispozițiilor legale în vigoare, situație în care recurenta își justifică calitatea procesuală activă.
Pe de altă parte, așa cum susține și intimatul, prevederile art. 3 alin.1 din Legea nr.164/2014 se aplică doar cererilor pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere/acordare a despăgubirilor până la data intrării în vigoare a legii, ori în cauză intimatul a depășit din anul 2007 procedura acordării despăgubirilor, fiind efectuată și plata primei tranșe.
În atare situație, începând cu 2008, recurenta trebuia să efectueze și plata celei de-a doua tranșe, justificându-și astfel calitatea procesuală.
Plata celei de-a doua tranșe s-a dispus în conformitate cu prevederile legale în vigoare la data pronunțării cererii.
În legătură cu actualizarea celei de-a doua tranșe, instanța de fond corect a apreciat că cererea reclamantului este întemeiată întrucât recurenta nu a achitat cea de-a doua tranșă până la 31.12.2008, astfel că se impune actualizarea acesteia cu indicele de inflație.
În legătură cu acordarea cheltuielilor de judecată instanța de fond reținând culpa procesuală a pârâtei, a dispus în conformitate cu prevederile art. 453 Cod procedură civilă la suportarea acestora de către pârâtă.
Susținerea recurentei conform căreia cheltuielile de judecată trebuia diminuate în conformitate cu art. 451 alin.2 Cod procedură civilă este neîntemeiată întrucât nu se impune reducerea cheltuielilor de judecată suportate de reclamant (onorariu avocat). Astfel, cuantumul nu este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei, dar și cu activitatea avocatului în fața instanței.
Pentru considerentele expuse, apreciind că motivele invocate de recurentă sunt nefondate, urmează a respinge recursul ca atare, în baza art.496 alin.1 Cod procedură civilă.
În conformitate cu art. 453 Cod procedură civilă obligă recurenta către intimat la 2000 lei cheltuieli de judecată (onorariu avocat).
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepția nulității recursului.
Respinge recursul formulat de recurenta pârâtă AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, cu sediul în București, Calea Floreasca nr.202, sector 1, împotriva Sentinței civile nr.2483/29.10.2014 pronunțată de Tribunalul C. în dosarul nr._ , în contradictoriu cu intimatul reclamant D. C., domiciliat în C., . nr.55, ., ., județul C. și cu domiciliul procesual ales în S., ..11, județul Prahova, ca nefondat.
Respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale, ca inadmisibilă.
Obligă recurenta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2000 lei către intimatul reclamant.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 aprilie 2015.
Președinte, I. M. Ș. | Judecător, E. C. G. | Judecător, N. C. |
Grefier, I. P. |
jud. fond: I.L. O.-D.
red.dec.jud. M.Ș./2ex/29.07.2015
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 764/2015.... | Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Decizia nr.... → |
|---|
