Anulare act administrativ. Decizia nr. 2013/2013. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2013/2013 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 15-10-2013 în dosarul nr. 1594/54/2012*
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA C. ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE Nr._/2013
Ședința publică de la 15 Octombrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE Ș. B.
Judecător C. I.
Judecător L. M. D.
Grefier M. P.
x.x.x.x
Pe rol judecarea recursurilor formulate de pârâții I. G. AL POLIȚIEI ROMÂNE și P. T.-INSPECTOR G. AL INSPECTORATULUI G. AL POLIȚIEI ROMÂNE în contradictoriu cu intimatul reclamant P. C. Ș. împotriva sentinței nr. 846 din data de 20 septembrie 2012, pronunțată de pronunțată de Curtea de Apel C. - Secția C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, trimise de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția C. Administrativ și Fiscal spre competentă soluționare prin Încheierea nr. 2888 din 06 martie 2013, pronunțată în dosarul nr._, având ca obiect anulare act administrativ .
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns consilier juridic C. A.-M. pentru recurentul pârât I. G. AL POLIȚIEI ROMÂNE și avocat G. C. pentru intimatul reclamant P. C. Ș., lipsind recurentul pârât P. T.-INSPECTOR G. AL INSPECTORATULUI G. AL POLIȚIEI ROMÂNE.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează faptul că ambele recursuri sunt declarate și motivate în termenul legal, după care:
Reprezentanții părților prezente arată că nu mai au cereri de formulat.
Curtea, constatând că nu mai sunt alte cereri din partea părților, apreciază cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților prezente, prin reprezentanți, pentru a pune concluzii asupra recursului.
Consilier juridic C. A.-M. pentru recurentul pârât I. G. AL POLIȚIEI ROMÂNE, a susținut că instanța de fond în mod greșit a apreciat că excepția inadmisibilității acțiunii este neîntemeiată, atâta timp cât dispoziția a cărei anulare a fost solicitată nu produce prin ea însăși efecte juridice directe întrucât în baza ei este demarată procedura cercetării prealabile a faptelor ce pot constitui abateri disciplinare și nu-i poate produce o vătămare reclamantului, nereprezentând act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004
Ca urmare, solicită admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca nefondată, în raport de motivele invocate în recurs.
Cu privire la recursul formulat de recurentul pârât P. T.-INSPECTOR G. AL INSPECTORATULUI G. AL POLIȚIEI ROMÂNE, a solicitat admiterea acestuia așa cum a fost formulat.
Avocat G. C. pentru intimatul reclamant P. C. Ș., a arătat că este nefondată susținerea recurenților potrivit căreia doar dispoziția de aplicare a unei sancțiuni disciplinare ar reprezenta singurul act cu caracter administrativ ce ar putea fi contestat întrucât acesta ar produce efecte juridice. De asemenea nu se poate reține că dispoziția de declanșare a cercetării disciplinare nu produce efecte juridice, fiind un act preparator, căci în temeiul acesteia se desfășoară întreaga procedură disciplinară al cărei regim juridic este reglementat de lege și care nu întotdeauna se finalizează cu emiterea unei dispoziții de aplicare a sancțiunii.
Consideră că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, solicitând respingerea recursurilor ca nefondate, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
Asupra recursurilor de față ;
Prin cererea înregistrată la nr._, reclamantul P. C. Ș. a chemat în judecată pe pârâții INSPECTORUL G. AL POLIȚIEI ROMÂNE și I. G. AL POLIȚIEI ROMÂNE pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Dispoziției nr. 699/2012 și a adresei nr._ din 25 aprilie 2012, ambele emise de Inspectorul G. al Poliției Române.
În motivarea cererii se arată că prin dispoziția nr.699/2012, necomunicată, s-a dispus declanșarea cercetării prealabile a sa, fiind desemnat pentru efectuarea cercetării un comisar șef de poliție din cadrul IGPR.
Se mai arată că prin procesul verbal nr._ din 11 aprilie 2012 i s-a adus la cunoștință conținutul actului de sesizare și i s-a solicitat întocmirea unor rapoarte explicative precum și depunerea înscrisurilor la care se face referire în actul de sesizare până la data de 25 aprilie 2012 și că deși a solicitat un termen rezonabil (așa cum rezultă din procesul verbal), datorită volumului extrem de mare al conținutului raportului de control, al apărărilor și probelor necesare pentru combaterea constatărilor comisiei, a multitudinii și complexității activităților curente ce le presupune activitatea de conducere a inspectoratului județean de poliție, ofițerul desemnat i-a respins cererea de acordare a unui termen rezonabil, apreciind că 13 zile îi sunt suficiente pentru pregătirea apărării și întocmirea rapoartelor explicative.
Reclamantul susține că deși a solicitat pe parcursul cercetării prealabile să i se respecte dreptul de a fi asistat și reprezentat atât de un membru al sindicatului polițiștilor cât și de un avocat, ofițerul desemnat i-a comunicat verbal că nu poate fi asistat de un avocat întrucât nu îi permit dispozițiile legale.
Menționează reclamantul că a formulat cerere de recuzare împotriva ofițerului desemnat și a tuturor ofițerilor din competența de numire a șefului I.G.P.R., însă prin adresa nr._/25.04.2012, șeful I.G.P.R. i-a comunicat că cererea de recuzare este inadmisibilă și nu poate fi soluționată favorabil.
Reclamantul învederează faptul că a formulat în scris cerere de obținere a unor înscrisuri, respectiv a Dispoziției nr. 699/2012, cerere la care inițial nu a primit răspuns iar ulterior i s-a comunicat că nu i se poate înmâna o copie, ceea ce l-a determinat ca la termenul din 25.04.2012 să-i spună ofițerului desemnat că a formulat o . cereri la care nu i s-a răspuns, că de modul în care urmau să se soluționeze acestea depindea și modul de desfășurare a discuțiilor și a solicitat consemnarea într-un proces-verbal a faptului că a formulat cereri și solicită un răspuns scris.
Se arată că pentru termenul din 02.05.2012 a formulat cerere de amânare întrucât pe de-o parte nu i se comunicase niciun răspuns scris cu privire la vreuna din cererile sale și pe de altă parte era convocat la MAI și nu se putea prezenta iar la termenul din 08.05.2012 ofițerul desemnat a refuzat să-i comunice copia Dispoziției nr. 699/2012 și a respins cererea sa de amânare pentru încuviințarea de probatorii și depunerea unui raport final, motiv pentru care a solicitat consemnarea tuturor acestor aspecte într-un proces-verbal, depunând totuși un raport preliminar în care a cerut încuviințarea probei cu martori și că deși a solicitat un exemplar al acestui proces-verbal, ofițerul a refuzat să-i înmâneze motivând că trebuie să formuleze cerere scrisă în vederea obținerii acestuia și cu toate că a formulat cerere, nu a primit răspuns nici până în prezent.
Susține reclamantul că actele administrative emise sunt nelegale întrucât au fost încălcate normele de competență, atât la efectuarea controlului tematic cât și pe tot parcursul procedurii prealabile disciplinare.
Arată reclamantul că deținând gradul profesional de comisar șef de Poliție iar funcția de șef al IPJ M. fiind numit prin Ordin al Ministrului Administrației și Internelor, atât controlul tematic cât și cercetarea prealabilă nu se puteau dispune decât de către Ministerul Administrației și Internelor, conform art. 18 din Legea nr. 360/2002.
Reclamantul invocă faptul că potrivit prevederilor art. 20 din OMAI nr. 400/2004, cercetarea prealabilă se poate efectua de șeful unității sau de către ofițerul desemnat de acesta, legiuitorul indicând ce se înțelege prin noțiunea de șeful unității și enumeră limitativ persoanele care pot dispune declanșarea procedurii prealabile, iar Inspectorul G. al Poliției Române nu se regăsește printre cei prevăzuți e acest act normativ.
Învederează reclamantul că potrivit art. 22 alin. 3 din OMAI 400/2004, șeful care a desemnat ofițerul cu cercetarea prealabilă este și cel care analizează și soluționează cererea de recuzare a acestuia din urmă, ceea ce înseamnă că întreaga procedură a cercetării prealabile dispusă prin Dispoziția Inspectorului G. al Poliției Române nr. 699/2012 este afectată de nelegalitate iar cererea de recuzare a fost soluționată nelegal de șeful I.G.P.R.
Reclamantul arată că actele administrative contestate au fost emise de șeful I.G.P.R. cu încălcarea normelor de competență, încălcare ce reiese din art. 69 alin. 1 din Legea nr. 360/2002 dar și din art. 78 alin. 1 din aceeași lege.
Menționează reclamantul că Ordinul nr. 600/2005 stabilește expres și limitativ competențele Inspectorului G. al Poliției Române iar potrivit acestui act acesta poate dispune sancționarea doar a adjuncților șefilor inspectoratelor județene de poliție.
Arată reclamantul că în perioada 31.10 – 25.11.2011 când s-a desfășurat controlul tematic la IPJ M., își produceau efecte dispozițiile OMAI nr. 118/2011 care în art. 7 prevedea că intră în competența materială și teritorială a corpului de control al ministrului efectuarea controalelor tematica la unitățile MAI ai căror conducători sunt în competența de numire a conducerii MAI sau superioară, la ordinul acestuia și întrucât șeful IPF este de competența de numire a ministrului și nu a șefului IGPR controlul tematic nu se putea efectua decât de către corpul de control al ministrului.
În ceea ce privește cercetarea prealabilă, reclamantul arată că au fost încălcate cu rea credință, dispozițiile legale care guvernează condițiile în care trebuie să se realizeze cercetarea disciplinară, nefiindu-i comunicată dispoziția de declanșare a procedurii cercetării prealabile deși a solicitat expres și în scris de mai multe ori.
Se arată că necomunicarea dispoziției nr. 699/2012 precum și neprezentarea întregului material când i s-a adus la cunoștință conținutul actului de sesizare, aspect ce rezultă din procesul – verbal nr._/2012, încalcă flagrant dreptul la apărare, art. 6 din CEDO, prevederile art. 24 din Constituție și dispozițiile OMAI 400/2004.
Prin sentința nr. 846 din data de 20 septembrie 2012, pronunțată de pronunțată de Curtea de Apel C. - Secția C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._ , a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul P. C. Ș. în contradictoriu cu pârâții INSPECTORUL G. AL POLIȚIEI ROMÂNE și I. G. AL POLIȚIEI ROMÂNE .
S-a dispus anularea dispoziției Inspectorului G. al Poliției Române nr. 699 din 24 ianuarie 2012 și adresa nr._ din 25 aprilie 2012 emisă de Inspectorul G. al Poliției Române.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele:
Excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Inspectorul G. al Poliței Române este neîntemeiată întrucât acesta este emitentul Dispoziției nr. 699/2012, contestată de reclamant.
Or, potrivit art. 85 Cod procedură civilă, judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților.
Aceste dispoziții legale se completează cu dispozițiile art. 13 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora la primirea cererii instanța va dispune citarea părților și va putea cere autorității al cărui act este atacat să îi comunice întreaga documentație care a stat la baza emiterii lui, precum și orice alte lucrări necesare pentru soluționarea cauzei.
Cum emitentul actului este Inspectorul G. al Poliției Române, ca și instituție și nu persoană fizică, acesta are calitate procesuală pasivă și trebuie citat în cauză astfel că instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive.
Nici excepția inadmisibilității acțiunii invocată de I. G. al Poliției Române nu este întemeiată.
Conform prevederilor art. 2 alin. 1 lit. c din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării sau a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice.
Din conținutul noțiunii de act administrativ rezultă că pentru a avea această calitate, actele emise de autoritățile publice trebuie să fie susceptibile de a da naștere, a modifica sau stinge raporturi juridice, deși să fie prin ele însele capabile să producă efecte juridice directe.
Or, în speță, Dispoziția I.G.P.R. nr. 699/2012 a cărei anulare se solicită produce prin ea însăși efecte juridice directe întrucât în baza ei este demarată procedura cercetării prealabile a faptelor ce pot constitui abateri disciplinare și care i-ar putea produce o vătămare reclamantului.
În ceea ce privește fondul cauzei deduse judecății, instanța a reținut că prin Dispoziția nr. 699/2012 a fost declanșată cercetarea prealabilă a reclamantului și a fost desemnat comisarul-șef de poliție C. C. G. (director adjunct la Direcția de Ordine Publică din I.G.P.R.) să efectueze cercetarea prealabilă.
Contestația formulată de reclamant împotriva acestui act administrativ a fost respinsă prin adresa nr._/23.05.2012.
Instanța a reținut că la data declanșării procedurii prealabile,reclamantul deținea gradul profesional de sef de politie si îndeplinea funcția de sef al Inspectoratului Județean de Politie M..
Conform art. 2 alin 1 din Legea 360/2002, polițistul este investit cu exercițiul autorității publice pe timpul si in legătura cu îndeplinirea atribuțiilor si îndatoririlor de serviciu,in limitele competentelor stabilite de lege, ceea ce înseamnă ca Dispoziția nr. 699/2012 prin care s-a declanșat cercetarea prealabila ar fi legala daca seful I.G.P.R. ar fi avut aceasta atribuție stabilita de lege in competenta sa .
Or, art. 10 din OMAI 600/2005 stabilește la lit. a-g, expres si limitativ, categoriile de politiști si personal contractul pentru care seful IGPR are competenta de numire,definitivare, împuternicire, eliberare,suspendare din funcție si punere la dispoziție iar seful inspectoratului județean nu se număra printre polițiștii prevăzuți de acest text de lege.
Conform art.1 din OMAI 600 /2005 Ministrul Administratiei si Internelor este cel care numeste si elibereaza din funcție șefii inspectoratelor județene de politie la propunerea inspectorului general.
Aceleași norme de competenta sunt reglementate si de art. 12 alin. 3 din Legea 218/2004 care prevăd ca inspectorii șefi ai inspectoratelor județne de politie sunt numiți si eliberați din funcție prin ordin al ministrului de interne.
In ceea ce privește cercetarea prealabila, art. 20 alin 1 si alin. 3 din OMAI 400/2004 prevăd ca aceasta se poate efectua de către seful unității sau de către ofițerul desemnat de acesta iar declanșarea cercetării prealabile se face prin dispoziție de zi pe unitate emisa de către seful competent iar art. 26 din aceleași act normativ prevăd in mod imperativ ca cercetarea prealabila se va efectua de către persoane competente.
Conform principiului simetriei daca numirea si eliberarea din funcție a șefilor inspectoratelor județene de politie se face de ministrul de interne este firesc ca si cercetarea prealabila si eventuala sancțiune disciplinara sa se aplice tot de ministrul de interne.
In speță, ofițerul desemnat cu cercetarea prealabila are funcția de director adjunct in cadrul IGPR – Direcția de Ordine Publica ,funcție care se afla in competenta de numire a sefului IGPR ,conform art. 10 din OMAI 400/2004, si nu in competenta de numire a ministrului de interne ,conform art. 1 din ordin, fiind astfel încălcate normele de competenta atât in ceea ce-l privește pe seful unității care a emis actul administrativ ce declanșează procedura prealabila disciplinara cat si in ceea ce privește desemnarea persoanei cu efectuarea cercetării prealabile .
Astfel, in raport de funcția deținută de reclamant,aceea de sef al IPJ M., potrivit art. 20 alin .1 din OMAI 400/2004 persoana care trebuia sa efectueze cercetarea prealabila sau sa desemneze un ofițer care sa o efectueze era ministrul de interne cu atât mai mult cu cat planul de control tematic a fost dispus de către ministru .
Susținerea paratului IGPR ca ministrul administrației si internelor a dispus efectuarea cercetării prealabile a reclamantului si ca tot el a stabilit ca aceste activități sa fie desfășurate la nivelul IGPR nu este dovedita,parata nedepunând la dosar vreun act din care sa reiese ca ministrul si-a delegat competentele in ceea ce privește cercetarea disciplinara a reclamantului către inspectorul general de politie.
Dispoziția nr. 699/2012 a fost emisa de o persoana care nu avea ,conform dispozițiilor prevăzute de OMAI 600/2005, competenta de a dispune efectuarea cercetării disciplinare,care ,in speță ,ar fi trebuit sa fie ministrul de interne si nu inspectorul general al politiei romane si ca si răspunsul la plângerea prealabilă ,prin adresa nr._/2012, este emis cu nerespectarea acelorași norme, astfel ca instanța apreciază întemeiata susținerea reclamantului privind nelegalitatea actelor administrative emise cu încălcarea normelor de competenta.
In consecință, constatând ca actele mai sus menționate au fost emise de persoane care si-au depășit competentele stabilite prin lege, instanța le-a anulat pentru acest motiv de ordine publica, urmând ca celelalte motive ,de altfel reale, invocate de reclamant ,respectiv modul de desfășurare a cercetării prealabile, refuzul comunicării înscrisurilor si acordării unui termen rezonabil pentru apare, refuzul soluționării cererii de recuzare sa nu mai fie analizate
Împotriva acestei sentințe au formulat recursuri pârâții I. G. AL POLIȚIEI ROMÂNE și P. T.-INSPECTOR G. AL INSPECTORATULUI G. AL POLIȚIEI ROMÂNE.
Prin motivele de recurs formulate de pârâtul I. G. AL POLIȚIEI ROMÂNE, s-a arătat că sentința atacată este nelegală și netemeinică.
Așa cum reiese și din apărările formulate la instanța de fond, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată și la procedura obligatorie impusă de Legea nr. 554/2004, a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, pentru următoarele considerente:
Dispoziția inspectorului general nr. 699/24.01.2012 și adresa nr._ din 25.04.2012, contestate de reclamant, nu reprezintă acte administrative în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. Dispoziția și adresa menționată au fost emise în cadrul unei proceduri disciplinare și reprezintă doar acte premergătoare, care nu dau naștere, modifică sau sting raporturi juridice între reclamant și instituția pârâtă.
Prin dispoziția atacată inspectorul general al Poliției Române a desemnat ofițerul care să efectueze cercetarea prealabilă, în scopul stabilirii existenței/inexistenței abaterilor disciplinare reținute în sarcina acestuia.
Singurul act administrativ emis ca urmare a procedurii de cercetare disciplinară poate fi dispoziția de aplicare a unei sancțiuni disciplinare, dar numai în cazul în care persoana abilitată să aplice sancțiunea va constata în baza materialului de cercetare că persoana se face vinovată de săvârșirea unei abateri disciplinare.
Potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „instanța este competentă să se pronunțe, în afara situațiilor prevăzute la art. 1 alin. (6), și asupra legalității operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății".
Din interpretarea acestui text de lege rezultă că o operațiune administrativă, adică un act preparator al unui act administrativ nu poate fi atacat în mod direct pe calea contenciosului administrativ la instanța de judecată, ci doar împreună cu actul emis în baza lui.
Or, în speța de față, actul administrativ care ar putea să nască, să modifice sau să stingă raporturile de serviciu și care i-ar putea produce o vătămare reclamantului, respectiv o eventuală dispoziție de sancționare, nu a fost emis încă, fiind un eveniment viitor și nesigur ca realizare.
Instanța de fond a apreciat că excepția inadmisibilității acțiunii este neîntemeiată, motivat de faptul că dispoziția a cărei anulare a fost solicitată produce prin ea însăși efecte juridice directe întrucât în baza ei este demarată procedura cercetării prealabile a faptelor ce pot constitui abateri disciplinare și care i-ar putea produce o vătămare reclamantului.
După cum se poate observa, instanța de fond pentru a-și motiva respingerea excepției, preia totuși terminologia pârâtei, răsturnându-i înțelesul "produce efecte juridice directe ... întrucât i-ar produce o vătămare reclamantului" .
Față de aceste considerente, arată că susține excepția invocată, solicitând a se observa că actele atacate nu reprezintă acte administrative în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004, și să respingeți acțiunea ca inadmisibilă.
Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, având în vedere următoarele considerente:
Prin Raportul Direcției de Control Intern din cadrul I.G.P.R. nr. S/_/2011 cu principalele constatări și concluzii rezultate în urma controlului de fond efectuat la I.P.J. M. au fost reținute în sarcina domnului comisar șef de poliție P. C. Ș., șef al I.P.J. M., o . deficiențe.
In vederea stabilirii existenței/inexistenței abaterilor disciplinare sesizate prin acest raport, în baza Dispoziției I.G.P.R. nr. 699/24.01.2012, comisarul-șef de poliție C. C. - G., director adjunct al Direcției de Ordine Publică din cadrul I.G.P.R. a fost desemnat să efectueze cercetarea prealabilă.
La data de 11.04.2012, comisarului-șef de poliție P. C. i s-a adus la cunoștință, sub semnătură, conținutul actului de sesizare, precum și faptul că are dreptul de a fi asistat la cerere de un alt polițist, de a formula cereri, de a depune rapoarte și de a propune administrarea unor noi dovezi sau documente în apărarea sa.
La aceeași dată de 11.04.2012, acesta a primit, sub semnătură, înștiințarea conform căreia era chemat în data de 25.04.2012 la sediul I.G.P.R. - Direcția de Ordine Publică, în vederea prezentării rapoartelor explicative și a înscrisurilor solicitate de ofițerul desemnat cu cercetarea prealabilă, în legătură cu faptele ce pot constitui abateri disciplinare reținute în sarcina sa.
Tot la data de 11.04.2012, comisarul-șef de poliție P. C. s-a adresat inspectoratului general al Poliției Române prin cererea de recuzare nr._, solicitând recuzarea ofițerului desemnat cu efectuarea cercetării prealabile, precum și a tuturor ofițerilor din competența de numire a inspectorului general al Poliției Române.
Prin adresa nr._/25.04.2012, domnului comisar-șef de poliție P. C. Ș. i s-a comunicat faptul că cererea sa de recuzare este inadmisibilă, întrucât motivele de recuzare invocate nu se încadrează în prevederile art. 22 alin. (1) din O.M.A.I. nr. 400/2004.
În ceea ce privește susținerile reclamantului din cererea de chemare în judecată, învederează următoarele:
a) Reclamantul susține că Dispoziția I.G.P.R. nr. 699/24.01.2012 nu i-a fost comunicată niciodată, însă, așa cum rezultă din procesul-verbal din data de 08.05.2012, acestuia i-a fost prezentată dispoziția în cauză, sub semnătură.
Mai mult, art. 59 alin. (6) din legea nr. 360/2002 prevede dreptul polițistului cercetat de a cunoaște în întregime actele cercetării, drept care i-a fost respectat, și nu dreptul de a-i fi comunicată o copie a actelor cercetării.
De altfel, în preambulul tuturor înștiințărilor care au fost transmise reclamantului este menționat faptul că prin Dispoziția I.G.P.R. nr. 699/24.01.2012 a fost desemnat să efectueze cercetarea prealabilă domnul comisar șef de poliție C. C. G..
b) Reclamantul susține faptul că nu i-a fost acordat un termen rezonabil de la momentul la care i-a fost prezentat actul de sesizare și până la data la care a fost citat pentru prezentarea de rapoarte explicative, termenul de 13 zile fiind suficient.
La luarea acestei decizii s-a avut în vedere și faptul că atât Legea nr. 360/2002 cât și O.M.A.I. nr. 400/2002 prevăd anumite termene pentru aplicarea unei sancțiuni disciplinare, iar depășirea acestor termene duce la prescripția răspunderii disciplinare.
De altfel, nici Legea nr. 360/2002 și nici O.M.A.I. nr. 400/2002 nu prevăd durata termenului care îi trebuie acordat polițistului cercetat, și nici obligativitatea pentru ofițerul desemnat cu cercetarea prealabilă de a-i acorda acestuia termenul pe care îl dorește.
Așa cum rezultă din procesul-verbal de prezentare a actului de sesizare nr._/11.04.2012, ofițerul desemnat cu cercetarea prealabilă a apreciat faptul că termenul acordat, respectiv 13 zile este rezonabil și suficient pentru pregătirea apărărilor.
Menționează faptul că reclamantul a luat cunoștință de Raportul de control prin care s-a propus și aprobat cercetarea sa disciplinară încă din luna decembrie a anului 2011, când raportul în cauză a fost comunicat Inspectoratului de poliție al județului M..
c) Referitor la solicitarea reclamantului de a fi asistat pe parcursul cercetării prealabile de un avocat, precizează faptul că în conformitate cu prevederile O.M.A.I. nr. 439/2008 privind asigurarea asistării polițiștilor, la cerere, pe parcursul cercetării disciplinare, „Pe parcursul procedurii cercetării prealabile, precum și în fața consiliilor de disciplină, polițistul are dreptul de a fi asistat, la cerere, de un alt polițist, ales de către acesta sau desemnat de organizația sindicală din care face parte ori de Corpul Național al Polițiștilor."
Astfel, ofițerul desemnat cu cercetarea prealabilă a admis cererea polițistului cercetat de a fi asistat pe parcursul cercetării prealabile de domnul subcomisar de poliție M. I., desemnat de Corpul Național al Polițiștilor, precum și domnul agent șef de poliție I. N., desemnat de către Sindicatul Național al Polițiștilor și Personalului Contractual din M.A.I.
d) Referitor la cererea de recuzare formulată de reclamant, a solicitat să se constate faptul că prin adresa nr._/25.04.2012, domnului comisar-șef de poliție P. C. Ș. i s-a comunicat faptul că cererea sa de recuzare este inadmisibilă, întrucât motivele de recuzare invocate nu se încadrează în prevederile art. 22 alin. (1) din O.M.A.I. nr. 400/2004, motivându-se în mod temeinic această decizie.
e) Referitor la încălcarea normelor de competență prin numirea ofițerului de cercetare prealabilă, învederează următoarele:
Art. 18 din Legea nr. 360/2002, invocat de reclamant ca temei legal al acestei susțineri, nu are nicio legătură cu competența de numire a ofițerului desemnat cu cercetarea prealabilă.
Astfel, art. 18 din Legea nr. 360/2002 prevede faptul că: „Posturile de conducere se ocupă prin examen sau concurs, după caz, în situațiile și în condițiile stabilite prin ordin al ministrului administrației și internelor."
De asemenea, nu au nicio legătură cu cauza prevederile art. 69 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 referitoare la încetarea raporturilor de serviciu ale polițiștilor.
Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici nu este aplicabilă în cauză, întrucât începând cu data de 01.01.2012, art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 a fost modificat în totalitate, având un alt conținut, iar vechile prevederi nu se mai regăsesc în Legea nr. 360/2002.
Este irelevantă și invocarea prevederilor O.M.A.I. nr. 600/2005 referitor la competențe de sancționare a adjuncților inspectoratelor de poliție județene, întrucât în cauza de față, reclamantul nu a fost sancționat disciplinar.
Potrivit art. 20 alin. (1) din O.M.A.I. nr. 400/2004, „cercetarea disciplinară se poate efectua de șeful unității sau de către ofițerul desemnat de acesta". De asemenea, potrivit alin. (4), înainte de începerea cercetării prealabile, ofițerul desemnat, dacă provine din alt eșalon, este obligat să informeze asupra misiunii șeful unității din care face parte polițistul ce urmează a fi cercetat." De asemenea, art. 37 alin. (1) din același ordin prevede că sancționarea polițistului se poate face și la propunerea Corpului de Control al ministrului, a corpului de control al inspectoratelor generale (similare) pentru structurile din subordine sau a unităților care coordonează la nivelul aparatului central domeniul de activitate specific funcției respective, în urma evaluării pe timpul inspecțiilor, controalelor de fond și tematice, precum și verificărilor ocazionate de sesizări la adresa personalului".
Conform prevederilor art. 5, 7, 8, și 11 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, inspectorul șef al unui inspectorat județean de poliție este subordonat inspectorului general al Inspectoratului G. al Poliției Române, aspect care se regăsește și în fișa postului de inspector șef pe care îl ocupă reclamantul.
Afirmația reclamantului conform căreia „este competent să sancționeze doar cel care are competența de numire" nu are nici un temei legal, nu este prevăzută în niciun act normativ.
In condițiile în care controlul tematic efectuat la nivelul I.P.J. M. a fost dispus de către inspectorul general al Poliției Române, declanșarea cercetării prealabile și numirea ofițerului desemnat să efectueze cercetarea prealabilă s-a efectuat cu respectarea prevederilor legale.
Pe fond, instanța la primul și unicul termen de judecată, cu celeritate, a admis acțiunea formulată de reclamant și a dispus anularea dispoziției IGPR nr. 699 din 24 ianuarie 2012 și adresei nr._ din 25 aprilie 2012.
In motivare, instanța arată că actele mai sus menționate au fost emise de persoane care și-au depășit competențele stabilite de lege, astfel că le va anula pentru acest motiv de ordine publică, urmând ca celelalte motive, de altfel reale, invocate de reclamant, respectiv modul de desfășurare a cercetării prealabile, refuzul comunicării înscrisurilor și acordării unui termen rezonabil pentru apărare, refuzul soluționării cererii de recuzare să nu mai fie analizate.
Apreciază că susținerile instanței de fond sunt potrivnice, întrucât neanalizând motivele fondului, apreciază ca sunt de altfel reale.
De asemenea, motivarea pe care și-a întemeiat soluția instanța de fond, nu are temei legal.
Așa cum a arătat anterior, potrivit art. 20 alin. (1) din O.M.A.I. nr. 400/2004, „cercetarea disciplinară se poate efectua de șeful unității sau de către ofițerul desemnat de acesta".
Conform prevederilor art. 5, 7, 8, și 11 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, inspectorul șef al unui inspectorat județean de poliție este subordonat inspectorului general al Inspectoratului G. al Poliției Române, aspect care se regăsește și în fișa postului de inspector șef pe care îl ocupă reclamantul.
Afirmația reclamantului conform căreia „este competent să sancționeze doar cel care are competența de numire" nu are nici un temei legal, nu este prevăzută în niciun act normativ.
Principiul simetriei la care se referă instanța de judecată potrivit căruia, dacă numirea și eliberarea din funcție a șefilor inspectoratelor județene se face de ministrul de interne, este firesc ca și cercetarea prealabilă și eventuala sancțiune disciplinară să se aplice tot de ministrul de interne, nu are temei legal.
Cele două operațiuni au izvoare juridice diferite - numirea în funcție este prevăzută în OMAI 600/2005, iar procedura cercetării disciplinare este stabilită în OMAI 400/2004 și prin prisma acestor susțineri, în nici un caz nu se poate concluziona că dispoziția I.G.P.R. nr. 699/24.01.2012 prin care s-a declanșat cercetarea disciplinară împotriva reclamantului a fost emisă cu în încălcarea normelor de competență.
Față de aceste considerente, apreciază că sentința atacată este nelegală și netemeinică, dată fiind ca urmare a interpretării eronate a prevederilor legale în materie, context în care solicită admiterea recursului formulat și modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate.
Ca și practică judiciară, invocă sentința pronunțată de către Curtea de Apel C. în dosarul nr._ - cu reclamant L. V., având același obiect, sentința pronunțată fiind în sensul respingerii acțiunii ca inadmisibilă.
Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 indice 1 C.pr.civ.
Prin motivele de recurs formulate de pârâtul P. T.-INSPECTOR G. AL INSPECTORATULUI G. AL POLIȚIEI ROMÂNE, acesta a susținut că a invocat excepția lipsei calității procesual pasive a sa, pentru considerentele pe care le reitereză:
Conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, cu modificările și completările ulterioare, "I. G. al Poliției Române este condus de un inspector general numit prin decizie a primului-ministru, la propunerea ministrului de interne, după consultarea Corpului Național al Polițiștilor". Conform alin. (2) „inspectorul general este ajutat de adjuncți numiți de către ministrul de interne, la propunerea sa, cu consultarea Corpului Național al Polițiștilor".
Pentru a fi parte în proces trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: calitate procesuală, capacitate procesuală și existența unui interes. Calitatea procesuală pasivă presupune existența identității între persoana pârâtului (inspectorul general al Poliției Române) și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății.
In acest context, a solicitat să se constate că șeful instituției acționează în numele și pe seama acesteia, astfel încât calitatea procesuală aparține instituției, și nu persoanei care reprezintă instituția publică.
De asemenea, potrivit art. 35 alin. (1) și (2) din Decretul 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale, iar actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însăși.
Mai mult, pârâtul arată că a fost numit în funcția de inspector general al Poliției Române în data de 15.05.2012 prin decizia primului-ministru nr. 183, publicată in Monitorul Oficial nr. 328, cu mult după data de 24.01.2012, data emiterii dispoziției contestate.
Chiar trecând peste aceste considerente, a solicitat a se avea în vedere faptul că inspectorul general a semnat dispoziția contestată în calitate de reprezentant al instituției și nu ca persoană fizică.
Deși instanța de fond a apreciat că excepția lipsei calității procesuale invocată de pârât este neîntemeiată, motivat de faptul că inspectorul general este emitentul actului atacat, apreciază că soluția este neîntemeiată pentru considerentele de mai sus.
Concluzionând, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat și modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesual pasive a sa și să dispună respingerea acțiunii față de pârâtul T. P. în calitate de inspector general al Poliției Române, ca îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
În ceea ce privește fondul cauzei, a solicitat a se avea în vedere apărările Inspectoratului G. al Poliției Române transmise prin adresa nr._/C-VA/14.11.2012.
Recursurile au fost înregistrate pe rolul Î.C.C.J. - Secția C. Administrativ și Fiscal la data de 12.12.2012 sub nr._ .
Prin încheierea din Camera de Consiliu nr. 2888 din data de 06 martie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._ , în temeiul dispozițiilor art. XXIII alin. 2 și 4 din Legea nr. 2/2013 s-a scos cauza de pe rol și s-a trimis dosarul, pe cale administrativă, la Curtea de Apel C., Secția C. Administrativ și Fiscal, instanță devenită competentă să îl soluționeze.
Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel C. - Secția de C. Administrativ și Fiscal, la data de 25 martie 2013 sub nr._ .
La data de 20 septembrie 2013, intimatul reclamant P. C. Ș. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.
Analizând criticile formulate de recurenți, în raport de dispozițiile legale incidente, Curtea reține următoarele:
În mod greșit prima instanță a considerat că excepția inadmisibilității cererii privind anularea Dispoziției nr. 699/24.01.2012 și a Adresei nr._/25.04.2012, emise de Inspectorul G. al IGPR nu este întemeiată.
Astfel, potrivit art. 2 alin. 1 lit. c din Legea 554/2004, actul administrativ susceptibil de atac în fața instanței de contencios administrativ în temeiul art. 52 din Constituție, reprezintă actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.
Or, în speța de față actele contestate nu întrunesc condițiile prevăzute de acest articol pentru a avea calitatea de acte administrative.
Dispoziția Inspectoratului G. al Poliției Române nr. 699/24.01.2012 și adresa nr._/25.04.2012 sunt emise în temeiul art. 59 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, art. 19, 20, 22 și 25 din Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. 400 din 29 octombrie 2004 privind regimul disciplinar al personalului din Ministerul Administrației și Internelor, ambele cu modificările și completările ulterioare, precum și a Raportului nr. S/_/2011 întocmit de Direcția Control Intern-I. G. al Poliției Române.
Aceste acte nu sunt acte administrative întrucât nu nasc, nu modifică și nu sting raporturi juridice între intimatul-reclamant și recurenții-pârâți în sensul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Susținerile intimatului-reclamant că decizia și adresa respectivă sunt acte administrative, ce dau naștere raporturilor juridice jurisdicțional administrative, fiind pusă în mișcare acțiunea disciplinară față de acesta, nu pot fi primite, atâta timp cât dispoziția contestată, prin care a fost desemnată persoana care să efectueze cercetarea prealabilă pentru a se stabili existența/inexistența abaterilor disciplinare, precum și adresa contestată, prin care s-a respins cererea de recuzare, ca inadmisibilă, nu vizează decât operațiuni administrative, care pot fi atacate odată cu dispoziția de sancționare, în situația în care se va emite o astfel de decizie.
Simplul fapt că actele contestate sunt emise de Inspectorul G. al Poliției Române, nu le califică ca fiind acte administrative, pentru calificarea acestora în acest sens, fiind necesar a fi întrunite și celelalte condiții prev. de art. 2 alin. 1 lit. c din Legea 554/2004, arătate mai sus, respectiv să dea naștere, să modifice sau să stingă raporturi juridice între intimatul-reclamant și recurenții-pârâți în sensul Legii contenciosului administrativ.
De altfel, faptul că dispoziția de desemnare a persoanei însărcinate să efectueze cercetarea prealabilă și dispoziția de respingere a cererii de recuzare a persoanei desemnate cu efectuarea cercetării nu reprezintă acte administrative în sensul prevăzut de art.2 alin.1 lit.c din Legea nr.554/2004, este confirmat și de prevederile art. 61 din Legea 360/2002, precum și ale Ordinului MAI nr. 400/2004, care, prin art. 65 si 67 reglementează doar posibilitatea formulării contestației împotriva actului de sancționare disciplinară, singurul producător de efecte juridice.
Pe de altă parte, în acest sens este și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal (decizia nr. 4249/2012).
Ca atare, având în vedere că excepția analizată este fondată, Curtea urmează a o admite.
Pe cale de consecință, având în vedere că admiterea acestei excepții conduce la respingerea acțiunii formulată de reclamant, ca inadmisibilă, precum și faptul că analizarea celorlalte critici, în această situație, nu se mai impune, Curtea, în baza art. 312 alin. 1 C.p.civ., urmează a admite recursurile și a modifica sentința, în sensul respingerii acțiunii reclamantului.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile formulate de pârâții I. G. AL POLIȚIEI ROMÂNE și P. T.-INSPECTOR G. AL INSPECTORATULUI G. AL POLIȚIEI ROMÂNE în contradictoriu cu intimatul reclamant P. C. Ș. împotriva sentinței nr. 846 din data de 20 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel C. - Secția C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._ .
Modifică sentința, în sensul că respinge acțiunea.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 15 Octombrie 2013.
Președinte, Ș. B. | Judecător, C. I. | Judecător, L. M. D. |
Grefier, M. P. |
Red. jud. Șt. B.
Tehnored.M.P. 2 ex./14 noiembrie 2013
Jud. fond.G.C.
| ← Pretentii. Decizia nr. 2013/2013. Curtea de Apel CRAIOVA | Anulare act administrativ. Decizia nr. 8473/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
