Anulare act administrativ. Decizia nr. 219/2013. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 219/2013 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 16-01-2013 în dosarul nr. 1537/54/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA C. ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE Nr. 219/2013
Ședința publică de la 16 Ianuarie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE L. B.
Judecător A. C.
Judecător L. C. M. Z.
Grefier S. I.
_
S-a luat în examinare contestația în anulare formulată de contestatoarea . SRL împotriva deciziei nr. 4589 din 05 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._/63/2010* în contradictoriu cu intimații ., P. C. ȘIMNICU DE SUS, P. C. ȘIMNICU DE SUS - C. DE IMPOZITE ȘI TAXE.
La apelul nominal făcut în ședința publică, s-a prezentat avocat C. P. pentru contestatoarea . SRL, lipsind intimații ., P. C. ȘIMNICU DE SUS, P. C. ȘIMNICU DE SUS - C. DE IMPOZITE ȘI TAXE.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care;
Apărătorul contestatoarei arată că nu mai are cereri de formulat.
Curtea apreciază cauza în stare de soluționare și acordă cuvântul asupra contestației.
Avocat C. P. pentru contestatoarea . SRL solicită admiterea contestației, anularea deciziei contestate și rejudecând recursul modificarea sentinței în sensul anulării în totalitate a actelor administrative reprezentate de decizia de impunere 1758/2010, a notei de fundamentare a acestei decizii precum și a dispoziției nr.143/2010.
În susținerea primului motiv de contestație în anulare, arată că instanța de recurs s-a aflat în eroare motivând hotărârea pe existența unor mențiuni în HCL, respectiv dispoziții privitoare la obligativitatea respectării OUG 117/2006. În acest sens arată că nu există nicăieri în cele două hotărâri de Consiliu o astfel de mențiune ci doar stabilită cota de impozit de 0.75% pentru persoanele juridice care realizează investiții de peste 500.000 euro. În aceste dezlegarea dată de instanța de recurs este rezultatul unei greșeli materială astfel că se impune admiterea prezentei căi extraordinare de atac.
Cu referire la al doilea motiv de contestație, arată că hotărârea instanței de recurs nu a fost dată cu cercetarea tuturor motivelor de modificare indicate și nu indică nici un temei de drept care să justifice din punct de vedere legal respingerea recursului.
CURTEA
Asupra contestației în anulare de față;
Prin sentința nr.2664 din 14 noiembrie 2011, Tribunalul D. a respins acțiunea formulată de reclamanta . SRL în contradictoriu cu pârâții ., P. C. SIMNICU DE SUS, P. C. SIMNICU DE SUS-C. DE IMPOZITE ȘI TAXE LOCALE.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta . SRL.
Prin decizia nr. 4589 din 05 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._/63/2010* a fost admis recursul declarat de reclamanta . sentinței nr.2664 din 14 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul D., în dosar nr._/63/2011, în contradictoriu cu intimații pârâți ., P. C. SIMNICU DE SUS și P. C. SIMNICU DE SUS-C. DE IMPOZITE ȘI TAXE LOCALE .
A fost modificată sentința recurată în sensul că s-a admis în parte contestația și anulate parțial actele administrativ fiscale contestate în privința accesoriilor.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor formulate, Curtea de Apel a constatat următoarele:
Potrivit art. 249 Cod fiscal orice persoană care are în proprietate o clădire situată în România datorează anual impozit pentru acea clădire, exceptând cazul în care în prezentul titlu se prevede diferit.
Impozitul prevăzut la alin. (1), denumit în continuare impozit pe clădiri, precum și taxa pe clădiri prevăzută la alin. (3) se datorează către bugetul local al comunei, al orașului sau al municipiului în care este amplasată clădirea.
Cât privește calculul impozitului datorat de persoanele juridice, art. 253 Cod Fiscal stabilește faptul că în cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii.
C. de impozit se stabilește prin hotărâre a consiliului local și poate fi cuprinsă între 0,25% și 1,50% inclusiv. La nivelul municipiului București, această atribuție revine Consiliului General al Municipiului București.
În speță, în virtutea dreptului de a stabili taxe și impozite locale al autorității locale consiliul local a stabilit pentru toți subiecții raportului fiscal cota de impozitare la nivelul maxim de 1,50%. Ca xxcepție de la această regulă a fost reglementată situația contribuabililor care efectuează investiții de peste 500.000 de euro fiind stabilit pentru aceste persoane juridice o cotă de impozit de 0,75%, pentru a beneficia de cota de impozitare redusă trebuind a fi îndeplinite condițiile legale prevăzute de OUG nr. 117/2006.
Referitor la acest aspect, instanța de fond a reținut în mod întemeiat că deși recurenta a susținut că prin hotărâre de consiliu local s-a aprobat o cotă de impozit de 0,75 % asupra valorii de inventar pentru persoanele juridice care efectuează investiții de peste 500.000 euro, se reține că reclamanta nu a îndeplinit condițiile legale pentru a beneficia de această facilitate.
Potrivit art. 286 alin. 6 Cod fiscal, așa cum a fost modificat prin OUG 106/2007, începând cu anul 2008, consiliul local poate acorda scutiri de la plata impozitului pe clădiri și teren datorată de către persoanele juridice în condițiile elaborării unei scheme de ajutor de stat și în condițiile îndeplinirii dispozițiilor prevăzute de OUG 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, adică să fi fost elaborată o hartă a ajutorului regional care să fi fost adoptă prin hotărâre a guvernului (art. 5 din OUG 117/2006).
Ori, chiar prin acțiunea formulată recurenta arată că o astfel de schemă de ajutor de stat având ca obiectiv dezvoltarea regională nu a fost elaborată, astfel că nu poate fi vorba de o scutire dată de reprezentanții autorității locale care să încalce dispozițiile Codului fiscal, astfel în mod corect intimata a revenit și a calculat cota de impozit prevăzut de Codul fiscal.
De asemenea, apare ca nefondată susținerea recurentei în sensul că P. nu are calitatea de a dispune cu privire la măsurile fiscale de care a beneficiat aceasta, susținând că singura abilitată de a dispune cu privire la ajutoarele de stat este Comisia Europeană, instanța reține că textele legale cuprinse în OUG 117/2006, care se referă la faptul că singura abilitată să dispună cu privire la ajutoarele de stat este Comisia Europeană, nu au nicio legătură cu abilitatea pârâtei de a constata că reclamanta nu a îndeplinit cerințele legale și astfel nu beneficiază de scutiri de impozit, procedând la recuperarea diferențelor de impozit prevăzute de Codul fiscal.
Potrivit art. 91 din Codul de procedură fiscală, dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, organul fiscal uzând de dreptul acordat prin lege și a stabilit obligațiile fiscale ale reclamantei la valoarea reală dată prin hotărâre, nefiind vorba de o eroare materială, ci de o recalculare a impozitului.
Referitor la anul 2007, deși în cuprinsul dispoziției de soluționare a contestației formulate de către reclamantă, pârâta a arătat că prin decizia de impunere nr. 1758/2010 s-a efectuat o îndreptare a erorii materiale care s-a produs prin deciziile de impunere anterioare, instanța de fond în mod întemeiat a constatat că în cauză nu este vorba de o îndreptare eroare materială, exprimare improprie a pârâtei, ci de exercitarea a atribuțiilor prevăzute de lege - art. 90 alin. 1 din OG 92/2003, conform dispozițiilor căruia cuantumul obligațiilor fiscale se stabilește sub rezerva verificării ulterioare.
Totodată, susținerea recurentei potrivit căreia decizia de impunere este lovită de nulitate pe motiv că nu s-a indicat în cuprinsul acesteia temeiul de lege în baza căruia s-a recalculat impozitul nu este întemeiată, dat fiind că în cuprinsul notei privind recalcularea impozitului, anexă la decizia de impunere, sunt indicate dispozițiilor legale în baza cărora au fost stabilite obligațiile fiscale suplimentare.
Cât privește accesoriile calculate de autoritatea locală, Curtea a reținut că deși dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani cuantumul acestora a fost stabilit în concret prin decizia nr._/2010 fiind calculate la data de 15 martie 2010 pentru perioada 2007 – 2009.
Potrivit art. 120 alin. 2 Cod procedură fiscală pentru diferențele suplimentare de creanțe fiscale rezultate din corectarea declarațiilor sau modificarea unei decizii de impunere, dobânzile se datorează începând cu ziua imediat următoare scadenței creanței fiscale pentru care s-a stabilit diferența și până la data stingerii acesteia inclusiv.
Raportat la aceste dispoziții, Curtea a reținut că accesoriile în cuantum 31.533 lei calculate pentru perioada anterioară emiterii deciziei nr._/2010 au fost stabilite în mod nelegal, organul fiscal având dreptul de a calcula dobânzi după data ulterioară deciziei de impunere prin care s-a stabilit că titlurile de creanță emise anterior au fost întocmite eronat.
Împotriva acestei hotărâri judecătorești a formulat contestație în anulare, contestatoarea . SRL .
În susținerea contestației se invocă aplicarea art. 318 C.pr.civ..
Contestatoarea arată că hotărârea pronunțată de către instanța de recurs este rezultatul unei greșeli materiale, fiind dată fără verificarea tuturor motivelor de modificare indicate de către contestatoare, în cuprinsul cererii de recurs .
Menționează că principalul argument al instanței de recurs, privind soluția de admitere, în parte, a recursului, o constituie existența în hotărârile consiliului local prin care s-a stabilit procentul de impozitare, în perioada 2008-2009, a unor dispoziții privitoare la obligativitatea respectării OUG 117/2006 . Menționează că, o simplă lecturare a HCL 24/2007 și HCL 24/2008, precum și a anexelor acestora, dovedește faptul că instanța s-a aflat în eroare, în cuprinsul acestora neffind făcută vreo mențiune cu privire la dispozițiile OUG 117/2006, fiind doar stabilită cota de impozitare de 0,75% pentru persoanele juridice care realizează investiții de peste 500.000 euro .
Menționează că, în condițiile în care, în considerentele hotărârii se motivează soluția prin raportare la o obligație care ar fi fost menționată în scris, în cuprinsul hotărârilor de consiliu local prin care a fost stabilităî cota de impozit, iar o astfel de mențiune nu există fizic, contestatoarea apreciază ca fiind îndeplinite cerințele greșeli materiale ca premisă a contestației în anulare .
Menționează că, prin motivele de recurs au indicatlipsa reglementării acestei obligații, în cuprinsul hotărârilor de consiliu local .
În motivarea celui de la doilea motiv de contestație în anulare, contestatoarea arată că primul motiv de recurs vizând soluția instanței de fond privea temeiurile recalculării impozitului aferent anului 2007, iar prin decizia contestată nu sunt analizate susținerile contestatoarei, fiind doar reproduse considerentele care au stat la baza hotărârii instanței de fond, neputându-se aprecia că instanța de fond a cercetat acest motiv de modificare .
Arată, de asemenea, faptul că, prin hotărârea pronunțată în primă instanță se corectează actul administrativ fiscal și se modifică temeiul în drept care a stat la baza emiterii deciziei de impunere, deși Legea 554/2004 nu conferă aceste atribuții instanței de contencios administrativ .
În acest sens, arată că limitele controlului judiciar se raportează la decizia de soluționare a plângerii prealabile, instanța trebuind să analizeze legalitatea și temeinicia acestuia, prin raportare la temeiurile în drept aplicat de către organul fiscal . Menționează că, prin dispoziția 143/11.05.2010 se menționează expres faptul că, prin decizia de impunere 1758/2010 s-a efectuat o îndreptare a erorii materiale strecurate în deciziile de impunere anterioare, fiind indicat a temei în drept disp. art. 253 alin. 3 din Codul Fiscal (text ce reglementează modalitatea de stabilire a valorii de inventar și nu posibilitatea de a recalcula impozitul).
Menționează și faptul că omisiunea cercetării motivelor de modificare invocate prin motivele de recurs este cu atât mai evidentă cu cât, în cuprinsul deciziei contestate se face vorbire despre temeinicia impunerii pentru perioada 2008-2009, iar pentru această perioadă, critica principală a vizat eroarea gravă în care s-a aflat instanța de fond atunci când a apreciat că situația este similară celei din 2007, fără a face distincție între facilitate și scutire .
Astfel, instanța de fond a apreciat asupra posibilității Consiliului Local de a acorda scutiri de la plata impozitului, potrivit art. 286 alin. 6 din Codul Fiscal și numai în condițiile OUG 117/2006, în fapt în considerente s-a apreciat că . SRL nu a îndeplinit condițiile legale pentru a beneficia de facultatea de plata a cotei de impozit reduse .
Menționează că a precizat, prin motivele de recurs faptul că, inclusiv în cuprinsul Titlului IX din Codul fiscal în vigoare, în perioada 2008-2009, cele două noțiuni sunt reglementate distinct în cuprinsul art. 286 .
Astfel, plecând de la interpretarea eronată a termenilor, precum și de la împrejurarea de fapt privind lipsa beneficilui la scutire, pentru a fi condiționată de existența unei scheme de ajutor, prin motivele de recurs a susținut că acordarea facilităților fiscale nu a avut legătură cu OUG 117/2006 .
Menționează că această critică de netemeinicie nu a fost analizată de către instanța de recurs, aceasta perpetuând eroarea în care s-a găsit instanța de fond .
În drept, invocă aplicarea art. 318 alin. 1 C.pr.civ.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul P. C. Șimnicu de Sus a solicitat respingerea contestației în anulare .
În aprare, intimatul arată ca nefiind îndeplinită cerința existenței unei greșeli materiale, în condițiile în care, prin cele două hotărâri de consiliu local s-a stabilit cota de impozitare de 0,75% pentru persoanele juridice care realizează ivestiții de peste 500.000 euro, fiind aplicabile disp. art. 286 din Codul Fiscal, modificate prin OUG 106/2007, conform cărora, începând cu 2008 trebuie să fie îndeplinite cerințele OUG 117/2006 .
Menționează că, datorită nerealizării acestor condiții, s-a procedat la recalcularea impozitului de la 0,75%, la 1,5% .
Arată că, în susținerea celui de al doilea motiv de contestație în anulare, contestatoarea prezintă afirmații cu caracter general și care nu pot constitui fundament al rejudecării .
Arată și faptul că, indicarea eronată a temeiului în drept s-a datorat unei erori de retranscriere, decizia de impuenre fiind corectată prin întâmpinarea 6824/2010 .
Indică parcurgerea a două cicluri procesuale, în care a fost analizată acțiunea reclamantei .
Intimata a solicitat judecarea cauzei în lipsă, potrivit art. 242 C.pr.civ.
Analizând condițiile de admisibilitate ale contestației în anulare speciale, cu aplicarea art. 318 alin. 1 C.pr.civ., Curtea constată următoarele:
Cu privire la incidența unei greșeli materiale, determinante asupra soluției pronunțate de către instanța de recurs .
Contestatoarea indică, în esență, o apreciere greșită a conținutului HCL nr. 24/2007, respectiv a HCL nr. 24/2008, de către instanța de recurs ; cu privire la acest aspect, Curtea constată că, prin considerentele deciziei contestate se indică faptul că, recurenta contestatoare nu a îndeplinit condițiile pentru a beneficia de facilitatea stabilirii impozitului la o cotă de 0,75%, condiții reglementate de art. 286 din Codul Fiscal, astfel cum au fost modificate prin OUG 106/2007 și care acordă posibilitatea acordării scutirii de la plata impozitului cu îndeplinirea condițiilor OUG 117/2006 .
Urmărind susținerile contestatoarei, privind reținerea ipotezei de scutire și condițiilor aplicabile acestei ipoteze, deși în speță operează o ipoteză de facilitate fiscală, Curtea constată că disp. art. 286 din Legea 571/2003, în forma în vigoare la data adoptării HCL 24/2007 (cu denumire marginală – scutiri sau facilități ce pot fi acordate de consiliul local) reglementează posibilitatea scutirii de la plată, sau reducerii impozitului ; prin alineatul 7 este reglementată posibilitatea consiliului local de a stabili, în cazul investițiilor de peste 500.000 euro, finalizate și puse în funcțiune la data intrării în vigoare a legii, cota de 0,25% la calculul impozitului pe clădiri, pe o perioadă de 3 ani inclusiv.
Ulterior, prin pct. 96 din OUG 106/2007, a fost modificat alineatul 6 al articolului 286, reglementându-se posibilitatea consiliului local, începând cu anul fiscal 2008, de a acorda scutiri de la plata impozitului pe clădiri și a impozitului pe teren, datorată de către persoanele juridice în condițiile elaborării unor scheme de ajutor de stat având ca obiectiv dezvoltarea regională și în condițiile îndeplinirii dispozițiilor prevăzute de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 137/2007.
Prin pct. 97 a fost abrogat alineatul 7 al art. 286 .
În raport de evoluția reglementărilor fiscale ce caracterizează scutirea de impozit, de efectele totale sau parțiale ale ipotezelor de scutire, respectiv de efectele și condițiile acordării unor facilități fiscale, Curtea constată că, în speță, deși contestatoarea invocă existența unei greșeli materiale (în sfera acesteia intrând confundarea unor elemente esențiale ale cauzei sau a unor date aflate la dosarul cauzei și care prezintă ca efect nelegalitatea deciziei pronunțate în recurs), în esență prezintă argumente ce privesc greșita interpretare a normelor de drept fiscal, asupra incidenței facilităților fiscale, instituție de drept fiscal cu sferă și condiții diferite de cele reglementate prin OUG 117/2006 .
Ori aceste susțineri depășesc sfera greșelii materiale, tinzând spre reformarea deciziei pronunțate de către instanța de recurs, pentru erori de judecată ce afectează temeinicia deciziei și nu legalitatea acesteia .
În ceea ce privește cel de al doilea motiv de contestație în anulare, reglementat de art. 318 alin. 1 teza a doua C.pr.civ. și care privește omisiunea instanței de recurs de a verifica un motiv de casare sau modificare a hotărârii recurate, în cazul respingerii recursului sau admiterii numai în parte, Curtea urmează să constate că, prin cererea de recurs înregistrată la data de 30.12.2011, recurenta contestatoare nu a indicat, în mod expres, motivele de casare sau modificare invocate, iar din detalierea motivelor căii de atac poate fi reținută numai aplicarea disp. art. 304 pct. 9 C.pr.civ., susținerile formulate fiind substituite criticilor de încălcare sau aplicare greșită a legii, prin hotărârea recurată .
De asemenea, inclusiv în calea extraordinară de atac, susținerile privind aplicarea motivului de contestație privesc numai modul de analiză al susținerilor formulate în recurs, iar din acest punct de vedere, contestatoare extinde sfera omisiunii de verificare, de la motivele reglementate limitativ de disp. art. 304 pct. 1 – pct. 9 C.pr.civ., la susținerile de nelegalitate sau netemeinicie a sentinței instaței de fond, detaliate prin cererea de recurs .
Pentru considerentele mai sus expuse, văzând disp. art. 320 C.pr.civ., Curtea urmează să respingă contestația în anulare formulată, apreciind că nu sunt îndeplinite condițiile art. 318 alin. 1 C.pr.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea . SRL împotriva deciziei nr. 4589 din 05 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._/63/2010* în contradictoriu cu intimații ., P. C. ȘIMNICU DE SUS, P. C. ȘIMNICU DE SUS - C. DE IMPOZITE ȘI TAXE.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 16 Ianuarie 2013
Președinte, L. B. | Judecător, A. C. | Judecător, L. C. M. Z. |
Grefier, S. I. |
Red.jud.L.C.M. Z./2ex.
Tehnored.S.I. 01.02.2013
Jud.recurs CG-GC-CM
| ← Anulare act administrativ. Decizia nr. 2013/2013. Curtea de Apel... | Pretentii. Decizia nr. 2013/2013. Curtea de Apel CRAIOVA → |
|---|
