Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Sentința nr. 124/2013. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 124/2013 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 23-05-2013 în dosarul nr. 16296/63/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA C. ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE Nr. 6307/2013
Ședința publică de la 23 Mai 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. F.
Judecător T. B.
Judecător L. C.
Grefier V. C.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul C. N. D. împotriva sentinței nr.124 din data de 16 ianuarie 2013, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului D., în contradictoriu cu intimații pârâți M. ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR-DIRECȚIA GENERALĂ JURIDICĂ și I. JUDEȚEAN DE POLIȚIE D., având ca obiect
litigiu privind funcționarii publici (Legea Nr.188/1999).
La apelul nominal făcut în ședința publică s-a prezentat recurentul reclamant C. N. D., lipsind intimații pârâți M. ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR-DIRECȚIA GENERALĂ JURIDICĂ și I. JUDEȚEAN DE POLIȚIE D..
Procedura legal îndeplinită.
S-a prezentat referatul cauzei de către grefier care învederează că recursul a fost declarat și motivat în termenul legal.
Curtea a constatat cauza în stare de judecată și a acordat cuvântul părții prezente pentru a pune concluzii.
Recurentul reclamant C. N. D. solicită admiterea recursului, casarea sentinței și acordarea drepturilor bănești. A precizat că prevederile art.9 din Lg.118/2010 au fost declarate neconstituționale.
CURTEA:
Asupra recursului de față;
Prin sentința nr. 124 din data de 16 ianuarie 2013, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului D. s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Administrației și Internelor. S-a respins acțiunea formulată de reclamantul C. N. D., în contradictoriu cu pârâtele MINISTERUL ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR-DIRECȚIA GENERALĂ JURIDICĂ și I. JUDEȚEAN DE POLIȚIE D. în integralitatea sa.
Pentru a se pronunța această sentință s-au reținut următoarele:
În baza art. 137 alin. 1 cod procedură civilă, s-a analizat cu prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâului MAI.
Calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel care este subiect pasiv (este obligat) în raportul juridic dedus judecății, în speță constatându-se că nu există raporturi directe de serviciu între reclamant și Ministerul Administrației și Internelor.
Din probatoriul administrat a rezultat că reclamantul a fost încadrat în cadrul Inspectoratului de Poliție al Județului D. și nu are raporturi de serviciu directe cu MAI, care are calitatea de ordonator principal de credite.
Drepturile salariale sunt solicitate de către reclamant în baza acestor raporturi, nefiind justificată, astfel, chemarea în judecată a MAI. Simplul fapt că acesta este ordonator principal de credite nefiind un temei suficient pentru atragerea acestuia în litigiu.
În speță, calitatea de ordonator principal de credite s-a constatat ca o are pârâtul Ministerul Administrației și Internelor, acestuia incumbându-i obligația legală de a depune diligențele necesare la Ministerul Finanțelor Publice în vederea obținerii creditelor bugetare necesare pentru asigurarea plății drepturilor bănești aferente perioadei solicitate, utilizând și procedurile specifice elaborării proiectului legii privind rectificarea bugetului de stat, însă atribuțiile privind stabilirea și plata drepturilor bănești de care beneficiază fiecare polițist în parte din cadrul I.P.J. D. sunt în competența exclusivă a șefului acestui inspectorat, care este ordonator terțiar de credite.
Față de toate aceste considerente, instanța a constatat că excepția invocată este întemeiată și a fost admisă în baza art. 137 alin. 1 cod procedură civilă, cu consecința respingerii acțiunii formulate de către reclamant față de pârâtul MAI.
În ceea ce privește fondul cauzei, analizând cauza dedusă judecății, instanța a constatat că prin Decizia nr._/08.11.2010 s-a dispus încetarea raporturilor de serviciu ale reclamantului C. N. D., începând cu data de 29.09.2010, gradul profesional fiind de Agent sef principal de politie.
În prezenta cauză, reclamantul a solicitat acordarea ajutoarelor salariale compensatorii cu ocazia pensionării în conformitate cu dispozițiile art. 27 din OG 38/2003, prevederi înlocuite cu dispozițiile art. 48 pct. 9 din legea nr. 330/2009.
Aceste dispoziții legale au fost abrogate prin art. 48 pct. 9 din Legea 330/2009, începând cu data de 01.01.2010 (art. 48 „la data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă:…9. Ordonanța Guvernului nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 2 februarie 2003, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 353/2003, cu modificările și completările ulterioare, cu excepția art. 1, 25, 29 alin. (2) și (3), art. 37, 38, 52, 55 - 58, pct. 1 al notei la anexa nr. 1, pct. 3 al anexei nr. 4, pct. 2 și 3 ale anexei nr. 5”).
Începând cu data de 01.01.2010 sunt aplicabile disp. pct. 2 din Anexa IV/2 din Legea 330/2009 cu privire la ajutorul acordat cu ocazia trecerii în rezervă sau direct în retragere.
Însă, potrivit disp. art. 9 din Lega 118/2010 „începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi nu se mai acordă ajutoare sau, după caz, indemnizații la ieșirea la pensie, retragere ori la trecerea în rezervă”.
S-a constatat ca raporturile de serviciu ale reclamantului cu angajatorul au încetat la 29.09.2010, așa cum reiese din decizia de pensionare menționată supra, deci după . Legii 118/2010 (3.07.2010), astfel încât condițiile de pensionare a reclamantului sunt guvernate de această lege.
Legea 118/2010 nu încalcă dreptul de proprietate consacrat de Primul Act Adițional la CEDO.
Astfel, potrivit art. 1 Protocol 1 al CEDO „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.
Potrivit art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului: „1. Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât și în asociație cu alții.; 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa”.
Din Preambulul Declarației Universale se reține ca aceasta a fost avută în vedere de statele membre ca „ideal comun spre care trebuie sa tinda toate popoarele și toate națiunile” si sa se asigure recunoașterea și aplicarea efectivă și universală a acestor drepturi.
D. prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului, drepturile recunoscute prin Declarație au fost luate în considerare de statele membre „hotărâte să ia primele măsuri menite să asigure garantarea colectivă a anumitor drepturi enunțate în Declarația Universale”.
D. Convenția impune statelor obligația respectării drepturilor garantate, și sancțiuni în cazul nerespectării, astfel că apărările reclamantei vor fi analizate doar prin prisma dispozițiilor Convenției.
Pentru a analiza conformitatea legii cu dispozițiile Convenției, trebuie analizate, așadar, mai multe aspecte: dacă reclamanții au un „bun” în sensul art. 1 alin. 1 din Primul protocol; dacă există o ingerință din partea autorităților publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect privarea reclamanților de bunul lor, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1; dacă sunt îndeplinite condițiile privării de proprietate.
Cu privire la primul aspect, noțiunea de bunuri este înțeleasă în sens extins și desemnează toate bunurile cu valoare patrimonială: orice interes economic care are o valoare patrimonială trebuie considerat drept un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional. Prin urmare, aceasta noțiune înglobează toate interesele ce rezultă din raporturile economice ale unui individ, depășind dreptul de proprietate, vizând noțiunea de patrimoniu.
Extinzând noțiunea de bun, Curtea a statuat că anumite drepturi și interese ce constituie elemente patrimoniale active pot fi considerate ca fiind bunuri în înțelesul art. 1 (hotărârea Beyeler contra Italiei, 5 ian. 2000).
Prin urmare, este considerat bun orice drept dobândit, care există în patrimoniul unei persoane.
O singură limitare importantă este adusă protecției oferite de articolul 1: aceasta se întinde doar asupra bunurilor actuale, deja dobândite, și, în consecință, nu garantează dreptul de a le dobândi; așadar nu este acordată nicio garanție pentru dreptul de a accede la proprietate sau, mai general, la bunurile cu caracter economic; garanția nu poartă decât asupra bunurilor actuale și nu garantează dreptul de a dobândi altele (Hotărârea V. der Musele împotriva Belgiei,1983); Articolul 1 protejează dreptul de proprietate, și nu dreptul la proprietate.
Tocmai de aceea, când interesul patrimonial este de natura unei creanțe, Curtea a statuat că nu poate fi considerat o valoare patrimonială decât dacă este suficient de bine stabilit pentru a fi executată sau dacă reclamantul poate pretinde că a avut cel puțin o „speranță legitimă” de a-l vedea concretizat, spre exemplu dacă se confirmă printr-o jurisprudență constantă a instanțelor (Lelas c. Croației din 20 mai 2010, par. 58). Criteriul decisiv al unei speranțe legitime protejate de protocol este existența unei baze suficiente în dreptul intern. (un solicitant poate invoca o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care deciziile contestate se referă la "bunuri" în sensul acestei dispoziții. "Bunuri" pot fi "bunuri existente" sau creanțe stabilite suficient pentru a fi considerate ca "active").
În speță, dreptul invocat de reclamant, respectiv încasarea unor ajutoare într-un anumit cuantum, acordat cu ocazia pensionării, reprezintă fără îndoială un interes patrimonial, însă nu poate fi considerat "bun actual" în înțelesul Convenției, astfel că nu este protejat de art. 1 din Protocolul 1 CEDO.
În patrimoniul unei persoane intră drepturile, obligațiile și bunurile existente la un moment dat, ori dreptul la ajutorul acordat cu ocazia pensionării aferent perioadei iulie-decembrie 2010 nu exista în patrimoniul reclamantului la data intrării în vigoare a dispozițiilor legale în discuție (03.07.2010), fiind un drept viitor.
Deci, la data intrării în vigoare a legii 118/2010, nu s-a putut susține că reclamantul avea un drept de creanță privind ajutorul acordat cu ocazia pensionării, de vreme ce încetarea raporturilor de muncă ale acestora a avut loc în conformitate cu legea aplicabilă la acel moment, iar drepturile cuvenite au fost stabilite de legea 118/2010 în vigoare la acel moment.
Legea 118/2010 nu încalcă drepturile protejate art. 1 din Protocolul 1 CEDO, pe de o parte, am arătat că reclamantul nu avea, la data intrării în vigoare a dispozițiilor legale, un drept de creanță privind ajutorul acordat cu ocazia pensionării, iar pe de altă parte, dreptul la încasarea unui drept salarial de un anumit cuantum nu este protejat de art. 1 din Protocolul 1 CEDO.
În argumentarea acestei concluzii este avută în vedere tocmai jurisprudența CEDO, invocată de reclamanți: "Curtea consideră că este în puterea de apreciere a statului pentru a determina ce beneficii trebuie să fie plătite angajaților săi din bugetul de stat (n.n.). Statul poate introduce, suspenda sau înceta plata prestațiilor, respectiv poate face modificări legislative adecvate. Cu toate acestea, dacă o dispoziție legală este în vigoare, care prevede plata unor beneficii, și condițiile prevăzute au fost îndeplinite, autoritățile nu pot refuza deliberat plata lor, în timp ce dispozițiile legale rămân în vigoare" (Kechko c. Ucrainei din 8 noiembrie 2005).
"Curtea notează că articolul 1 din Protocolul 1 nu include dreptul de a achiziționa proprietate. Aceasta nu limitează libertatea statelor contractante de a decide dacă este necesar sau nu să pună în aplicare orice sistem de securitate socială sau a alege tipul sau nivelul prestațiilor acordate în conformitate cu un astfel de plan" (Stec și alții contra Regatului Unit 12 aprilie 2006).
"Curtea notează că Convenția nu conferă dreptul de a primi în continuare un salariu de o anumită sumă" (Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie 2007).
"Articolul 1 din Protocolul 1 la Convenție nu garantează, ca atare, orice drept la o pensie de o valoare deosebită "(Wieczorek c. Poloniei, 8 decembrie 2009). În aceeași cauză, care se referă în fapt la pensii, Curtea arată că marja de apreciere a statului la punerea în aplicare a politicilor sociale și economice ar trebui să fie una largă și va respecta hotărârea legiuitorului ca la ceea ce este "în interesul public", cu excepția cazului în care aprecierea autorităților este în mod vădit lipsită de orice temei.
Concluzia care s-a desprins este aceea că prin Convenția nu este garantat dreptul la un salariu de o valoare deosebită astfel că cererea reclamantului referitoare, în esență, la nivelul salariului său, nu intră sub incidența Convenției.
Așadar, nu s-a putut reține că prin diminuările cuvenite cu ocazia încetării raporturilor de serviciu au fost încălcate normele constituționale privind prioritatea dreptului internațional, conform art. 20 din Constituție.
Reclamantul a susținut că Legea nr. 118/2010 a avut caracter vremelnic, până la data de 31.12.2010, și doar ar fi amânat și nu anulat acordarea drepturilor solicitate, însă această apărare nu poate fi primită deoarece condițiile de pensionare a reclamantului sunt guvernate de această lege, dat fiind că încetarea raporturilor de serviciu ale reclamantului cu angajatorul IPJ D. s-au produs în perioada în care era în vigoare această normă legală, potrivit disp. art. 9 din Lega 118/2010 „începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi nu se mai acordă ajutoare sau, după caz, indemnizații la ieșirea la pensie, retragere ori la trecerea în rezervă”.
Așadar, textul legal expres nu doar a amânat acordarea drepturilor de natura celor solicitate de către reclamant, ci a anulat acordarea acestor drepturi pe perioada când această lege s-a aflat în vigoare, rațiunile ce au determinat aceste măsuri fiind de natură economică, chiar în titlul legii enunțându-se scopul acestora: necesitatea restabilirii echilibrului bugetar.
Cât privește faptul că reclamantul a fost pensionat pe motiv de boală, instanța a reținut că dispozițiile art. 9 din Legea nr. 118/2010, prin care s-a stabilit că nu se mai acordă ajutoare la ieșirea la pensie, nu fac distincție în funcție de motivul încetării raporturilor de serviciu, astfel încât textul de lege se aplică tuturor celor ale căror raporturi de muncă au încetat în perioada în care se afla în vigoare Legea nr. 18/2010.
S-a apreciat ca invocarea de către reclamant a dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 285/28.12.2010 nu prezintă relevanță în speță, dat fiind că aceste norme legale au avut aplicabilitate pentru anul 2011, așa cum dispune expres textul de lege, neputând retroactiva.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul C. N. D., apreciind ca a fost data cu incalcarea si aplicarea gresita a legii ( art.304, pct.9 Cod procedura civila ).
A sustinut ca in mod nejustificat IPJ D. a refuzat acordarea drepturilor banesti cuvenite la data pensionarii, prevalandu-se de aparitia Legii nr.118/2010 care a avut caracter vremelnic, in conditiile in care actul normativ a operat doar 6 luni, respectiv pana la data de 31.12.2010, iar prevederile acestuia au fost declarate neconstitutionale prin Decizia nr.872/25.06 2010 a Curtii Constitutionale, publicata in Monitorul Oficial nr.433/28.06.2010.
In raport de aceasta situatie, recurentul a aratat ca in mod gresit instanta de fond a apreciat ca Legea nr.118/2010 a anulat dreptul de a primi ajutoare, ci doar a amanat acordarea acestora, aceste drepturi fiind ulterior preluate in alte legi, iar daca ar fi altfel, ar insemna ca cei pensionati din cauze medicale in a doua jumatate a anului 2010 sa fie discriminati negativ fata de cei pensionati anterior sau ulterior, care au primit aceste ajutoare.
A precizat recurentul ca in anul 2011 s-au acordat ajutoarele mentionate celor pensionati pe caz de boala, astfel cum rezulta din actele depuse la dosar, iar prevederile art.9 alin.1 din Legea nr.118/2010 trebuie coroborate cu cele ale art.16 din aceeasi lege, care concluzioneaza ca ele sunt valabile pana la 31 decembrie 2010.
In consecinta, dispozitiile legale privind ajutoarele banesti la pensionarea politistilor au fost reglementate de Legea nr.330/2010 si au fost preluate succesiv in anul 2011 de Legea nr.285/2010, fiind insa suspendate in acest an, cu exceptia celor pensionati pe caz de boala, apoi de Legea nr.284/2010 ce reprezinta cadrul legal al salarizarii pentru anul 2012, actualizata la data de 01.01.2012, care la randul ei preia acordarea acestor ajutoare.
In drept, recurentul a invocat dispozitiile art.304, pct.9, art.304 ind.1 si art.312 Cod procedura civila.
Intimatii parati Ministerul Administratiei si Internelor si I. Judetean de Politie D. nu au depus intampinare.
Examinand sentinta sub aspectul criticilor invocate, cat si raport de art.304 ind.1 Cod procedura civila, Curtea constata nefondat recursul pentru considerentele ce se vor arata:
Dreptul la plata ajutorului solicitat de reclamant este reglementat prin Legea cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 330/2009, anexa IV – reglementări specifice personalului încadrat în instituțiile publice de apărare, ordine publică și siguranță națională (IV/2 - Drepturi specifice activității desfășurate în instituțiile publice de apărare, ordine publică și siguranță națională) . În raport de izvorul de drept, în sens formal, precum și de domeniul de reglementare, drepturile bănești stabilite prin anexa IV/2 a actului normativ intră în conținutul unui raport de serviciu și în relațiile funcționar public – angajator.
În ceea ce privește natura și efectele interdicției de acordare a ajutoarelor sociale, la incetarea raportului de funcție publică, prin pensionare, reglementată de art. 9 din Legea 118/2010, Curtea urmează să constate că, prin aceste dispozitii legale (în forma în vigoare la data încetării raportului de serviciu pentru recurentul reclamant ) este reglementată interdicția acordării de ajutoare sau, după caz, indemnizații la ieșirea la pensie, retragere ori la trecerea în rezervă, această interdicție operând, potrivit art. 16 din același act normativ, până la data de 31 decembrie 2010 .
Ulterior adoptării Legii 118/2010 (publicată în M. Of. 441 din 30 iunie 2010), prin Legea 284/2010, lege cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice (act normativ intrat în vigoare la data de 01.01.2011) se recunoaște dreptul la plata ajutoarelor, ca urmare a încetării raporturilor de serviciu prin pensionare, dar prin art. 13 alin. 1 din Legea 285/2010 se indică faptul că, în anul 2011, dispozițiile legale privind acordarea ajutoarelor sau, după caz, indemnizațiilor la ieșirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă nu se aplică (acest act normativ intrând în vigoare la data de 31.12.2010 – data abrogării Legii 330/2009, prin legea 284/2010).
Curtea urmează să constate că din interpretarea dispozitiilor art.9 din Legea nr.118/2010 instituția abrogării temporare a normei juridice nu există (unul din caracterele specifice ale abrogării, fiind, cu o excepție, tocmai caracterul ireversibil sau definitiv, în accepțiunea legii, al încetării aplicării normei juridice consacrat de disp. art. 64 alin. 3 din Legea 24/2000).
În condițiile în care dispoziția de interdicție de plată a drepturilor nu poate fi echivalentă unei dispoziții de abrogare, Curtea urmează să constate că, prin disp. art. 58 sunt enumerate evenimentele legislative ce pot afecta perioada de activitate a unui act normativ, fiind enumerată și suspendarea actului normativ, sau alte evenimente asemănătoare .
Ori, în condițiile în care, din modul de elaborare al textului art. 9, coroborat cu art. 16 din Legea 118/2010, în sensul că „începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi nu se mai acordă ajutoare..”, aceste prevederi fiind „aplicabile până la data de 31.12.2010”, Curtea constată că acest eveniment legislativ prezintă condițiile de formă și efectele de suspendare a aplicării a dispoziției legale de acordare a ajutorului, astfel cum sunt reglementate de art. 66 din Legea 24/2000 (suspendarea aplicării, data de la care operează suspendarea, perioada pe care intervine suspendarea), iar necesitatea suspendării rezultă din imperativul restabilirii echilibrului bugetar, astfel cum rezultă din expunerea de motive a Legii 118/2010 ( cauzele care au condus la adoptarea legii 118/2010 fiind analizate de către Curtea de la Strasbourg, prin raportare la compatibilitatea diminuărilor salariale și respectiv la interesul general, de a proteja echilibrul fiscal între cheltuielile și veniturile statului, ce se confrunta cu o situație de criză economică, apreciindu-se ca fiind respectate garanțiile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție – hotărârea pronunțată în 6 decembrie 2011 în cauzele F. M. și A. G. S. contra României, cererile_/11 și_/11) .
Ori existența unei suspendării, ca eveniment legislativ expres, este în măsură să modifice premisele de analiză asupra ingerinței statului asupra drepturilor recunoscute de lege, în favoarea recurentului .
Din acest punct de vedere, Curtea urmează să constate că, prin hotărârea pronunțată în cauza Kechko împotriva Ucrainei, instanța europeană recunoaște dreptul statului de a stabili, de o manieră discreționară, ce beneficii trebuie plătite angajaților săi din bugetul de stat, indicându-se în mod expres faptul că statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plății unor astfel de beneficii prin modificări legislative corespunzătoare. Totuși, atunci când o dispoziție legală este în vigoare și prevede plata anumitor beneficii, iar condițiile stipulate sunt respectate, autoritățile nu pot refuza în mod deliberat plata acestora atâta timp cât dispozițiile legale rămân în vigoare (hotărârea din 8 noiembrie 2005, nr._/00, par. 23).
Întrucât, în speță, este recunoscut dreptul statului de a retrage, sau suspenda, beneficiile acordate angajaților săi, iar prin Legea 118/2010, legiuitorul a exercitat acest drept avându-se în vedere situații analizate prin Deciziile 872 și 874/2010 pronunțate de Curtea Constituțională, nu poate fi reținută încălcarea disp. art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional CEDO.
În ceea ce privește existența unei situații juridice de discriminare, Curtea urmează să aibă în vedere faptul că, inițial, dreptul la plata ajutorului cu ocazia încetării raporturilor de serviciu, prin pensionare, a fost reglementat de art. 27 din OG 38/2003, ulterior prin anexa IV/2 a Legii 330/2009 și, în prezent, de dispozițiile Legii 284/2010 ; acordarea acestor ajutoare este suspendată, prin art. 9 din Legea 118/2010 și ulterior, prin art. 13 din Legea 285/2010 .
În raport de data încetării raporturilor de serviciu ale recurentului, respectiv data de 29.09.2010 ,sunt aplicabile disp. art. 9 din Legea 118/2010 .
Existența stării de discriminare este fundamentată de recurent prin prisma interpretării diferențiate a normelor incidente cu privire la aceleași categorii socio-profesionale, respectiv prin modificările legislative cu efect extinctiv asupra drepturilor, apreciindu-se că instanțele judecătorești pot să se pronunțe asupra regularității actului de abrogare (în esență, Curtea constatând că dispozițiile art. 9 raportat la art. 16 din Legea 118/2010 nu prezintă o funcție legilsativă de abrogare a pct. 2 din Anexa IV/2 a legii 330/2009) .
Ori această susținere intră în contradicție cu considerentele Deciziei 1.325 din 4 decembrie 2008 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, în cuprinsul cărora se indică că instanțele de judecată nu au competența de a anula sau desființa prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății, întrucât se încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
Se mai retine ca, acordarea ajutoarelor sociale, recunoscuta de altfel si pentru anul 2011 prin Legea nr.284/2010, a fost suspendata prin art.13 din Legea nr.285/2010, iar in continuare suspendarea opereaza si pentru anii 2012 si 2013 – conform prevederilor art.2 din OUG nr.84/2012, care stabilesc ca dispozitiile art.7 alin.1 din OUG nr.19/2012, aprobata cu modificari prin Legea nr.182/2012 si ale art.1alin.4 si 5, art.2,3,4 alin.1 si 2, art.6,7,9,11,art.12 alin.2 si art.13 ale art.II din OUG nr.80/2010 pentru completarea art.11 din OUG nr.37/2008 privind reglementarea unor masuri financiare in domeniul bugetar, precum si pentru instituirea unor masuri financiare in domeniul bugetar, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr.283/2011, se aplica in mod corespunzator si in anul 2013.
In consecinta dreptul privind ajutoarele sociale nu a fost desfiintat in esenta lui, insa acordarea acestora a fost suspendata pe perioada 2010 -2013.
Având în vedere aceste considerente și văzând disp. art. 312 alin. 1 C.pr.civ., raportat la art. 20 LCA, Curtea urmează să respingă recursul declarat, apreciind că este nefondat .
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul C. N. D. împotriva sentinței nr.124 din data de 16 ianuarie 2013, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului D., în contradictoriu cu intimații pârâți M. ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR-DIRECȚIA GENERALĂ JURIDICĂ și I. JUDEȚEAN DE POLIȚIE D., având ca obiect
litigiu privind funcționarii publici (Legea Nr.188/1999).
Irevocabilă
Pronunțată în ședința publică de la 23 Mai 2013
Președinte, M. F. | Judecător, T. B. | Judecător, L. C. |
Grefier, V. C. |
Red.T.B./_
V.C. /2ex/28 Mai 2013
J.Fond N.S.
| ← Pretentii. Decizia nr. 3639/2013. Curtea de Apel CRAIOVA | Pretentii. Decizia nr. 5067/2013. Curtea de Apel CRAIOVA → |
|---|
