Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 2013/2013. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2013/2013 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 24-09-2013 în dosarul nr. 300/54/2012*
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA C. ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE Nr._/2013
Ședința publică de la 24 Septembrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE G. C.
Judecător C. M.
Judecător A. I. A.
Grefier P. F.
x.x.x
Pe rol, rezultatul dezbaterilor din 17 septembrie 2013 privind recursul declarat de pârâta C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței nr.680 din 15 iunie 2012, pronunțată de Curtea de Apel C., în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații reclamanți S. A., S. L. G. și S. L..
La apelul nominal au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
Dezbaterile din 17 septembrie 2013 au fost consemnate într-o încheiere separată care face parte integrantă din prezenta.
CURTEA
Asupra recursului de față;
Prin sentința nr.680 din 15 iunie 2012, Curtea de Apel C. a admis acțiunea formulată de reclamanții S. A., S. L. G. și S. L. în contradictoriu cu pârâta C. CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR.
A fost obligată pârâta să emită reclamanților decizia privind titlul de despăgubire pentru imobilul notificat sub nr. 1531/N/2001, imobil compus din teren în suprafață de 857 m.p., situat în C., .. 11, jud. D..
S-a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință s-a reținut privind excepția nulității Dispoziției nr. 3628/02.02.2006 emisă de Primarul Mun.C., invocată de C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, că nu poate fi primită.
Astfel, dispoziția primarului municipiului C., a cărei nulitate se solicită a se analiza pe calea incidentală, nu a constituit un act administrativ, ci un act de natură civilă emis în condițiile Legii nr. 10/2001, deoarece prin emiterea dispoziției, primarul nu acționează ca autoritate publică, ci în calitatea sa de deținător sau entitate învestită potrivit Legii 10/2001 cu soluționarea notificării persoanei care se pretinde îndreptățită a beneficia de măsurile reparatorii reglementate de această lege, subiect de drept civil ce, prin emiterea dispoziției în condițiile Legii 10/2001, participă la raporturi juridice de drept civil.
Aceasta a fost și rațiunea pentru care, prin art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, republicată, s-a prevăzut în materia imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, competența materială a secției civile a tribunalului, în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare, privind soluționarea cererilor de anulare a deciziei sau, după caz, a dispoziției motivate de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură.
Numai prin excepție de la caracterul civil al raporturilor juridice născute prin aplicarea Legii 10/2001, prin capitolul V al Titlului VII din Legea nr. 247/2005, s-a reglementat procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv ce nu pot fi restituite în natură, în care C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor acționează în regim de putere publică, deciziile adoptate de aceasta fiind acte administrative atacabile cu contestație în condițiile Legii contenciosului administrativ, potrivit art. 19 din Capitolul VI Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Pe de altă parte, raportat la dispoziția cuprinsă în art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, s-a putut spune că, și dacă s-ar accepta teza potrivit căreia dispoziția primarului unei localități emisă în temeiul Legii 10/2001, ar constitui un act administrativ individual, reglementându-se prin art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 o procedura judiciară specială de contestare a actelor de restituire în natură sau de stabilire a măsurilor reparatorii prin echivalent la instanța civilă, acesta este exclus controlului judecătoresc exercitat de instanța de contencios administrativ.
În acest sens, potrivit art. 5 alin. 2 din Legea 554/2004 privind contenciosul administrativ, nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede prin lege organică, o altă procedură judiciară.
Deoarece dispozițiile art. 5 alin. 2 din Legea 554/2004 exceptează controlului instanței de contencios actele pentru care prin lege organică se prevede o altă procedură judiciară pentru desființarea sau modificarea lor și, în această ipoteză, este inadmisibilă cererea de sesizare a instanței de contencios administrativ cu privire la soluționarea excepției de nulitate a dispoziției emise de primarul municipiului C. în procedura reglementată de legea 10/2001.
În atare situație, instanța a respins excepția nulității invocată, ca inadmisibilă.
Referitor la fondul acțiunii reclamanților, instanța a constatat că prin dispoziția nr. 3628/02.02.2006 emisă de Primarul Mun.C., s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile titlului VII din Legea nr. 247/2005, către reclamanți, pentru imobilul notificat sub nr. 1531/N/2001, imposibil de restituit în natură, în suprafață de 857 m.p., situat în C., .. 11.
Această dispoziție, împreună cu toată documentația aferentă, au fost transmise Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În urma analizării dosarului, în privința legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat, s-a constatat de către comisie un aspect neclarificat, motiv pentru care, la data de 19.05.2011, comisia a returnat dosarul Primăriei C. în vederea reanalizării și completării, conform indicațiilor date de comisie.
Chestiunea neclarificată, se referă la faptul că, în susținerea dreptului de proprietate, reclamanții au atașat înscrisul denumit „Chitanță” încheiat la data de 15.11.1959, iar, printr-o . acte normative, precum Decretul nr. 221/1950 și Decretul nr. 144/1958, s-a reglementat obligativitatea încheierii în formă autentică a actelor de înstrăinare sau partaj având ca obiect imobile-terenuri (nerespectarea acestei forme atrăgând nulitatea absolută a actului astfel încheiat) și astfel s-a considerat că reclamanții nu pot fi considerate persoane îndreptățite cu privire la teren în accepțiunea Legii 10/2001, având în vedere că nu fac dovada proprietății.
Această interpretare a comisiei centrale a fost greșită.
Astfel, chiar dacă reclamanții nu dețin un act autentic privind proprietatea suprafeței de teren notificate, aceasta nu înseamnă că nu au făcut dovada proprietății.
Aceștia au solicitat despăgubiri în baza Legii 10/2001 și astfel le sunt aplicabile dispozițiile art. 24 alin. 1 și 2 din această lege.
Potrivit art. 24 alin. 1 din Legea 10/2001 „În absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive”, iar potrivit alin. 2, „În aplicarea prevederilor alin. (1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar”.
Ori, în speța de față, din Tabelul nominal nr. 30/31.07.1980 emis de Întreprinderea Județeană de Gospodărit Comunală și Locativă D. (filele 26-28), a rezultat că, de la autorul reclamanților, pe nume V. D., s-a expropriat terenul în suprafață de 857 m.p., situat în Al. Popoveni, nr. 9 bis, teren ce face obiectul notificării.
Același aspect a rezultat și din procesul verbal încheiat la 16.05.1980 (fila 37), unde se arată că suprafața de teren în suprafață de 1000 m.p. împreună cu clădirea cu suprafața utilă de 109,15 m.p., situate în .. 11, au trecut în administrarea IGCLJ D. în baza Decretului nr. 450/1979.
Ori, aceste acte sunt acte de autoritate și, prin urmare, prin ele, se a putut face dovada dreptului de proprietate.
Împotriva acestor acte nu s-au făcut probe contrare și, ca atare, acestea fac dovada dreptului de proprietate, așa cum prevede art. 24, arătat mai sus.
Astfel fiind, s-a constatat că nu era necesar ca reclamanții să depună alte acte cu privire la dovada proprietății pentru a face dovada că sunt persoane îndreptățite la despăgubiri, așa cum susține comisia și deci în mod greșit comisia a restituit dosarul Primăriei, pentru reanalizare și completare.
Cu privire la caracterul rezonabil sau nerezonabil al termenului în care trebuia soluționată cererea reclamanților de către comisia centrală, instanța a constatat următoarele:
Reclamanții au început procedura de recuperare a bunului ori a contravalorii acestuia prin formularea unei notificări în anul 2001 (1531/N//2001).
Ulterior, dosarul întocmit în vederea acordării despăgubirilor, la care se stabilise îndreptățirea reclamanților, a fost transmis către C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire potrivit dispozițiilor titlului VII din Legea 247/2005, obligație ce nu a fost adusă la îndeplinire până la acest moment de pârâta C. Centrală.
Ca urmare, s-a apreciat că durata excesivă a procedurilor administrative este de natură a încălca în mod evident principiul procesului rezonabil.
În consecință, s-a facut aplicarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului urmând ca autoritatea pârâtă să fie obligată să emită dispoziția pentru stabilirea despăgubirilor privitoare la imobilul ce aparține reclamanților.
Noțiunea de proces echitabil reglementată de acest text implică și respectarea unui termen rezonabil de soluționare a unei cauze.
Termenul rezonabil la care se referă art. 6 paragraful I din CEDO cuprinde și durata procedurilor administrative, deoarece aceasta constituie o premisă indispensabilă prevăzută în dreptul intern pentru sesizarea instanței.
Împrejurarea că autoritățile administrative române nu au luat măsuri eficiente de soluționare a cererilor constituie culpa acestora și nu poate să conducă la împiedicarea realizării dreptului reclamanților.
Este de notorietate că în România, după schimbarea regimului social, au fost adoptate, în decursul timpului, mai multe legi cu caracter reparatoriu.
Între acestea, se înscrie și Legea nr. 10/2001 privind restituirea imobilelor preluate în mod abuziv de către stat, modificată și completată prin Legea nr. 247/2005.
Punerea în executare a legilor cu caracter reparatoriu revine autorităților executive ale statului care au obligația legală și constituțională de a respecta atât dreptul intern cât și tratatele internaționale.
Astfel, în baza art. 11 din Constituția României, statul român s-a obligat să îndeplinească întocmai și cu bună credință obligațiile ce îi revin din tratatele la care este parte, iar tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.
În conformitatea cu art. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, părțile contractante ale acestei convenții, deci și statul român, recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în Titlul I al Convenției.
Între aceste drepturi se înscrie și dreptul prevăzut de art. 6, acela privind dreptul la un proces echitabil, care presupune derularea procedurilor contencioase, compuse atât din faza administrativă, cât și din aceea jurisdicțională propriu zisă, într-un termen rezonabil.
Autoritățile unui stat nu pot să invoce chestiuni de organizare a aplicării legii împotriva dreptului la proces rezonabil, pentru că aceasta înseamnă să invoce propria culpă în încălcarea CEDO.
În afara argumentului decurgând din art. 6 al Convenției, se reține că, prin neîndeplinirea obligației de a emite titlurile de despăgubire, autoritatea pârâtă aduce o evidentă atingere noțiunii de bun și a obligației statului de a proteja bunurile, valorile patrimoniale ale persoanelor, obligație asumată de către România prin Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
S-a avut în vedere că prin art. 1 al Protocolului Adițional la Convenție statele semnatare, inclusiv România, prin ratificarea Convenției s-au obligat să respecte bunurile persoanelor fizice sau juridice.
În speța de față, prin comportamentul pârâtei se ajunge la o încălcare atât a art. 6 din Convenție cât și a art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, motiv pentru care s-a apreciat că absența totală a despăgubirilor creează reclamanților o sarcină excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Concluzionând, s-a apreciat că procedurile administrative, coroborate cu cele judiciare trebuie să se desfășoare într-un termen rezonabil și că depășirea unui termen de 10 ani de la data formulării cererii de acordarea a măsurilor reparatorii constituie deja o încălcare evidentă a prevederilor art. 6 din CEDO.
Faptul că dosarul a fost restituit Primăriei C. în anul 2011 pentru reanalizare, nu a exonerat-o pe pârâtă de obligația de a fi emis decizia privind titlul de despăgubiri pentru reclamanți, atâta timp cât, așa cum s-a arătat mai sus, restituirea dosarului a fost greșită.
Față de motivele enunțate, instanța a admis acțiunea și a obligat pârâta C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor să emită reclamanților decizia reprezentând titlul de despăgubire, aferent imobilului preluat abuziv.
Întrucât reclamanții, prin apărător, au arătat că nu solicită cheltuieli de judecată, instanța a luat act de această împrejurare.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În motivarea recursului, recurenta pârâtă a susținut că instanța de fond în mod greșit a respins sesizarea cu privire la solutionarea exceptiei nulitatii Dispozitiei nr.3628/02.02.2006 emisa de Primaria Municipiului C. intrucat petentii nu pot fi considerate persoane indreptatite cu privire la teren in acceptiunea Legii nr.10/2001,nefacand dovada proprietatii iar actul pe care isi intemeiaza calitatea de propritar iar actul pe care isi intemeiaza calitatea de proprietar este nul absolut.
Sustine recurenta ca ,in mod eronat,prima instanta a reținut că autoritatea pârâtă a nesocotit termenul rezonabil reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Față de cele reținute de către instanța de fond, recurenta pârâtă a invocat prevederile art. 13 alin. 1 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, precizând că în cuprinsul Titlului VII este reglementat Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Prin urmare, acesta este cadrul normativ în virtutea căruia C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor își exercită atribuțiile.
Procedura administrativă reglementată în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 este derulată îndată ce procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 se finalizează prin emiterea dispoziției ori deciziei motivate, însă nu înainte de transmiterea acestora, însoțite fiind de întreaga documentație ce a constituit dosarul administrativ de la baza emiterii acestora, conform dispozițiilor art. 16 alin. 21 din Titlul VII.
Prin urmare, nu se poate imputa Comisiei Centrale faptul că, în marea majoritate a dosarelor de despăgubire acestea trenează la entitățile investite cu soluționarea notificărilor.
Recurenta a menționat că în cadrul procedurii administrative prevăzută Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sunt parcurse mai multe etape. S-a solicitat completarea dosarului cu acte care să dovedească calitatea de persoană îndreptățită a reclamantilor.
Referitor la etapa evaluării, se subliniază faptul că această etapă este condiționată de respectarea ordinii de soluționare a dosarelor stabilită de către C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor prin Decizia nr. 2815/16.09.2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
A menționat faptul că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie de termen rezonabil stabilește anumite criterii, precum complexitatea cauzei, conduita reclamantului și cea a autorităților competente și importanța litigiului pentru reclamant, criterii ce susțin aprecierile sale conform cărora considerentele reținute de instanța de fond privind nerespectarea termenului rezonabil de către C. Centrală referitor la emiterea deciziei conținând titlul de despăgubire în favoarea reclamantului sunt neîntemeiate.
Invedereaza recurenta ca instanta de fond in mod netemeinic a obligat –o direct la emiterea deciziei.
A precizat că a admite că poate fi primită acțiunea în obligare direct de emitere a deciziei cuprinzând cuantumul despăgubirilor, cu trecerea peste etapele administrative, este nu numai nejudicioasă, dar poate conduce și la conjuncturi juridice anormale, și anume, se poate stabili o obligație într-un litigiu de contencios administrativ printr-un titlu executoriu în sensul art. 22 din Legea nr. 554/2004, obligație ce ar trebui să poată fi adusă la îndeplinire de către autoritatea contractantă în mod voluntar, în caz contrar devenind aplicabile dispozițiile art. 24 din Legea contenciosului administrativ.
Nu în ultimul rând a învederat faptul că potrivit articolului unic din O.U.G. nr. 4/13.03.2012 s-a suspendat pe o perioadă de 6 luni emiterea titlurilor de despăgubire.
Recursul a fost înregistrat pe rolul Î.C.C.J. - Secția C. Administrativ și Fiscal la data de 03.09.2012 sub nr._ .
Prin încheierea din Camera de Consiliu nr. 2450 din data de 28 februarie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._ , în temeiul dispozițiilor art. XXIII alin. 2 și 4 din Legea nr. 2/2013 s-a scos cauza de pe rol și s-a trimis dosarul, pe cale administrativă, la Curtea de Apel C., Secția C. Administrativ și Fiscal, instanță devenită competentă să îl soluționeze.
Î.C.C.J. a reținut că, în raport cu obiectul litigiului, sub aspectul competenței de soluționare, cauza intră sub incidența dispozițiilor art. 20 alin. 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost modificat prin art. X din Legea nr. 2/2013, coroborate cu dispozițiile art. 10 alin. 2 din Legea nr. 554/2004 și ale art. 3 pct. 3 din codul de procedură civilă din 1865, conform cărora prezentul recurs se judecă de secția de contencios administrativ și fiscal a curții de apel.
Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel C. - Secția de C. Administrativ și Fiscal, la data de 21.03. 2013 sub nr._ .
Intimatii nu au formulat intâmpinare,desi au fost citati cu aceasta mentiune.
Prin încheierea de ședință din data de 18 iunie 2013, Curtea, în conformitate cu dispozițiile prevăzute de art. 4 și art. 18 alin. 3din Legea nr. 165/2013, a dispus introducerea în cauză a Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor în calitate de recurentă pârâtă, întrucât aceasta a preluat atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor conform Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist din România.
La data de 28.08.2013 recurenta pârâtă C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a depus la dosar note de ședință prin care a solicitat introducerea în cauză a Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor și a invocat excepția prematurității cererii de chemare în judecată, arătând că dosarul de despăgubiri urmează a fi analizat în conformitate cu procedura prevăzută de Legea nr. 165/2013.
A fost conceptat și citat legal noul organism ce a preluat atribuțiile fostei Comisii.
La data de 17.09. 2013, recurenta pârâtă a depus note de ședință prin care a solicitat a se constata că cererea introductivă formulată de reclamantă este prematur introdusă, iar în subsidiar neîntemeiată.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, a dispozițiilor legale incidente și sub toate aspectele conform art. 304 ind 1 C pr. civilă, cu observarea noului cadru legislativ în vigoare Curtea constată următoarele:
La data de 17 05 2013 a fost publicată în Monitorul Oficial legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.
Potrivit art. 4 din acest act normativ- Dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi.
În consecință, acest act normativ reglementează noul cadru legislativ prin prisma căruia vor fi analizate motivele de recurs și legalitatea obligației Comisiei Naționale la emiterea titlului de despăgubire astfel cum a fost solicitat de reclamant prin acțiunea introductivă .
Potrivit Art. 41 alin. (1) din lege ,,Plata sumelor de bani reprezentând despăgubiri în dosarele aprobate de către C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de . prezentei legi, precum și a sumelor stabilite prin hotărâri judecătorești, rămase definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi, se face în termen de 5 ani, în tranșe anuale egale, începând cu 1 ianuarie 2014. (2) Cuantumul unei tranșe nu poate fi mai mic de 5.000 lei.(3) Pentru îndeplinirea obligațiilor stabilite la alin. (1), C. Națională emite titluri de despăgubire, prin aplicarea procedurii specifice Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor,,.
Din interpretarea dispozițiilor legale sus expuse rezultă că și C. Natională poate emite Titluri de despăgubire în procedura veche specifică Comisiei Centrale constituită potrivit legii nr. 247/2005, însă doar în ipotezele art. 41 alin.1, adică doar pentru dosarele aprobate de CNSC .
În speță dosarul de despăgubire întocmit pe numele reclamantilor a fost înregistrat pe rolul fostei Comisii sub nr._/CC/, iar cu adresa nr._/CC/19. 05. 2011 C. s-a desesizat și a restituit dosarul Primăriei Municipiului C. în vederea completării, astfel încât nu intră sub incidența disp art. 41 alin.1 din legea nr. 165/2013 nereprezentând un, ,,dosar aprobat,, ,în sensul legii.
Practic dosarul nu a intrat în etapa evaluării, fiind parcurse doar etapele inițiale prev. de legea nr. 247/2005, referitoare la transmitere către Secretariat și la analiza legalității sub aspectul posibilității de a fi restituit în natură.
În concluzie dosarul de despăgubiri întocmit pentru reclamanti nu se încadrează în ipoteza reglementată art. 41 alin1 și 3 din legea nr. 165/2013.
Prin urmare, procedura de acordare a măsurilor compensatorii pentru imobilul imposibil de restituit în natură este cea reglementată art. 21 din legea în vigoare nr. 165/2013.
De altfel, procedura prev. de art 21 din lege este aplicabilă chiar și în ipotezele în care există o hotărâre judecătorească irevocabilă de obligare la emiterea titlului de despăgubire .
Art. 21 din legea nr. 165/2013 statuează că ,, (1) În vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, entitățile învestite de lege transmit Secretariatului Comisiei Naționale deciziile care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, întreaga documentație care a stat la baza emiterii acestora și documentele care atestă situația juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, inclusiv orice înscrisuri cu privire la construcții demolate. (2) Deciziile entităților învestite de lege vor fi însoțite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii în compensare totală sau parțială a unor alte imobile/bunuri/servicii disponibile deținute de entitatea învestită de lege.(3) Dispozițiile autorităților administrației publice locale emise potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se transmit Secretariatului Comisiei Naționale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect. Dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, rămân aplicabile. (4) Comisiile județene de fond funciar și C. de Fond Funciar a Municipiului București pot propune Comisiei Naționale soluționarea cererilor de retrocedare prin acordare de măsuri compensatorii potrivit prezentei legi numai după epuizarea suprafețelor de teren agricol afectate restituirii în natură, identificate la nivel local. (5) Secretariatul Comisiei Naționale, în baza documentelor transmise, procedează la verificarea dosarelor din punctul de vedere al existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii. Pentru clarificarea aspectelor din dosar, Secretariatul Comisiei Naționale poate solicita documente în completare entităților învestite de lege, titularilor dosarelor și oricăror altor instituții care ar putea deține documente relevante. (6) Evaluarea imobilului ce face obiectul deciziei se face prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a prezentei legi de către Secretariatul Comisiei Naționale și se exprimă în puncte. Un punct are valoarea de un leu. (7) Numărul de puncte se stabilește după scăderea valorii actualizate a despăgubirilor încasate pentru imobilul evaluat conform alin. (6). (8) Ulterior verificării și evaluării, la propunerea Secretariatului Comisiei Naționale, C. Națională validează sau invalidează decizia entității învestite de lege și, după caz, aprobă punctajul stabilit potrivit alin. (7). (9) În cazul validării deciziei entității învestite de lege, C. Națională emite decizia de compensare prin puncte a imobilului preluat în mod abuziv.
În consecință, observând cu precădere dispozițiile art. 21 alin.8 și 9 din lege ,obligarea noii Comisii Naționale direct la emiterea titlului de despăgubire ar echivala cu o omisiune a etapelor procedurale obligatorii prevăzute expres de lege si o imposibilitate de executare .
Cu alte cuvinte, în actualul context legislativ aplicabil în cauzele pendinte, cererea reclamantilor –intimati apare lipsită de temei juridic.
Astfel, Curtea are în vedere OUG nr. 4/2012 aprobată cu modificări prin legea nr. 117/2012 care a dispus suspendarea procedurii de evaluare și emitere Titluri în perioada 15 03_13, dar și Hotărârea pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, prin care au fost suspendate procesele declanșate împotriva României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului .
În această hotărâre, Curtea Europeană ia nota de sarcina foarte importanta pe care legislația in materie de bunuri imobile naționalizate o impune bugetului de stat si referitor la care Guvernul recunoaște ca este dificil de suportat.
Statul pârât trebuie, așadar, sa garanteze prin masuri legale si administrative adecvate respectarea dreptului de proprietate al tuturor persoanelor aflate . celei a reclamantelor, ținând cont de principiile enunțate in jurisprudența Curții cu privire la aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (paragrafele 162—177 de mai sus). Aceste obiective ar putea fi atinse, de exemplu, prin modificarea mecanismului de restituire actual, cu privire la care Curtea a constatat anumite lipsuri, si prin implementarea urgenta a unor proceduri simplificate si eficiente, întemeiate pe masuri legislative si pe o practica judiciara si administrativa coerenta, care sa poată menține un just echilibru intre diferitele interese in cauza .
Punerea in balanța a drepturilor in cauza si a câștigurilor si pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei si a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebita, presupunând intervenția diverselor autorități interne. Prin urmare, Curtea apreciază ca statului trebuie sa i se lase o marja larga de apreciere pentru a alege masurile destinate sa garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau sa reglementeze raporturile de proprietate din tara si pentru punerea lor in aplicare .
In același timp, Curtea apreciază ca alte exemple de bune practici si de masuri de modificare legislativa, ce respecta principiile impuse de Convenție si de protocoalele sale, oferite de alte state semnatare ale Convenției, ar putea constitui o sursa de inspirație pentru guvernul parat (a se vedea in special cauzele Broniowski si Wolkenberg, mentionate mai sus). Astfel, refacerea totala a legislației, care sa conducă la reguli de procedura clare si simplificate, ar face sistemul de despăgubire mai previzibil in aplicarea sa, spre deosebire de sistemul actual, ale cărui prevederi sunt dispersate in mai multe legi, ordonanțe si hotărâri. Plafonarea despăgubirilor si eșalonarea lor pe o perioada mai lunga ar putea sa reprezinte, de asemenea, masuri capabile sa păstreze un just echilibru intre interesele foștilor proprietari si interesul general al colectivității.
În concluzie, criticile recurentei sub aspectul lipsei de temei de drept, ca urmare a modificării cadrului legislativ incident, critici de ordine publică, sunt fondate, astfel încât, în temeiul disp. art. 312 alin.3 C pr. Civilă, va admite recursul, va modifica în parte sentința în sensul că va respinge acțiunea în contradictoriu cu pârâtul C. Națională, menținând celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței nr.680 din 15 iunie 2012, pronunțată de Curtea de Apel C., în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații reclamanți S. A., S. L. G. și S. L..
Modifică sentința în sensul că respinge acțiunea.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 24 Septembrie 2013.
Președinte, G. C. | Judecător, C. M. | Judecător, A. I. A. |
Grefier, P. F. |
P.F. 01 Octombrie 2013
| ← Anulare act administrativ. Decizia nr. 8976/2013. Curtea de Apel... | Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Decizia nr.... → |
|---|
