Obligaţia de a face. Decizia nr. 2013/2013. Curtea de Apel CRAIOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2013/2013 pronunțată de Curtea de Apel CRAIOVA la data de 19-09-2013 în dosarul nr. 1343/54/2012*
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA C. ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE Nr._/2013
Ședința publică de la 19 Septembrie 2013
PREȘEDINTE: - D. C.
Judecător: - L. C.
Judecător: - M. F.
Grefier: - R. Ștomlega
x.x.x
Pe rol, judecarea recursului declarat de reclamanta A. C. ECUMENICA împotriva sentinței nr.958 din 18 octombrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtele INSTITUȚIA P. JUDEȚULUI D. și C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR, având ca obiect „obligația de a face”.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, de către grefierul de ședință, învederându-se că recursul este declarat și motivat în termenul prevăzut de lege iar recurenta reclamantă, prin motivele de recurs, a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Curtea, luând act că s-a solicitat judecarea în lipsă și constatând că nu mai sunt cereri de formulat, a apreciat cauza în stare de judecată și a trecut la soluționarea recursului de față.
CURTEA
Asupra recursului de față.
Prin sentința nr.958 din 18 octombrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta A. C. ECUMENICA în contradictoriu cu pârâtele INSTITUȚIA P. JUDEȚULUI D. și C. C. PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR.
Pentru a se pronunța astfel, Curtea a reținut următoarele:
Dosarul reclamantei a fost transmis de C. Județeana de Fond Funciar D. in vederea soluționării acestuia conform procesului - verbal nr.8469/SCFF/28.11.2011 insa nu a fost înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, întrucât s-au constatat neconcordante privind suprafața totala preluata de la autor, suprafața totala reconstituita autorului precum si neclaritati legate de situația juridica a vechiului amplasament astfel ca dosarul a fost returnat la Primăria Municipiului C. conform procesului-verbal de predare primire înregistrat sub nr. 848/SCFF/27.02.2012. (fila 28).
Obiectul cererii reclamantei îl reprezintă obligarea pârâtei la emiterea titlurilor de conversie din perspectiva refuzului nejustificat al pârâtei și nesoluționării cererii de emitere a deciziei într-un termen rezonabil.
Apărările reclamantei pornesc de la faptul că autoritățile administrative nu au luat măsuri eficiente de emitere a deciziei privind titlul de conversi într-un termen rezonabil și au refuzat nejustificat emiterea deciziei, deși reclamanta a solicitat pârâtei în mai multe rânduri acest lucru.
Instanța a reținut că în cadrul procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 sunt parcurse mai multe etape: etapa transmiterii și înregistrării dosarelor, etapa analizării dosarelor de către C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor, sub aspectul posibilității restituirii în natură a imobilului ce face obiectul cererii de reconstituire și etapa evaluării, în care, după ce se constată că în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă dosarul va fi transmis evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare, procedura finalizându-se cu emiterea de către C. C. a deciziei reprezentând titlul de despăgubire și valorificarea acestui titlu în condițiile prevăzute de Capitolul V, Secțiunea I din Legea nr. 247/2005.
Procedura administrativă instituită prin Legea nr. 247/2005 pentru acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv și care nu se pot restitui în natură este o procedură complexă, cuprinzând mai multe etape distincte, a căror parcurgere este obligatorie, anterior emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
În aceste proceduri sunt implicate mai multe entități, iar legiuitorul nu a stabilit un termen în interiorul căruia să se deruleze fiecare din etapele obligatorii de parcurs.
Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, nu prevede niciun termen limită pentru soluționarea dosarelor privind emiterea titlurilor de despăgubire, termen care nu se regăsește nici în Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1095/2005, precum nici în Decizia nr. 2815/16.09.2008 emisă de C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor, dar această situație nu poate constitui un argument pentru ca durata de soluționare să fie lăsată la voia autorității competente.
În lipsa unei dispoziții exprese referitoare la termenul de soluționare, instanța este datoare să exercite un control asupra dreptului de apreciere al autorității administrative pentru a asigura o protecție reală a drepturilor fundamentale ale cetățenilor garantate de Constituția României și de Convenția europeană a drepturilor omului.
Pentru realizarea acestui scop, omisiunea legiuitorului național poate fi complinită prin raportare la termenul rezonabil statuat în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, termen care constituie o componentă esențială a dreptului consfințit de art. 6 din Convenție.
Incontestabil este și faptul că termenul rezonabil se referă atât la durata procedurilor administrative, cât și la timpul necesar finalizării procedurilor judiciare, statul având obligația de a organiza funcționarea puterilor sale astfel încât să răspundă aceste cerințe pentru ca persoana îndreptățită să beneficieze efectiv de protecția asigurată prin prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat în mod constant că aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri trebuie să fie făcută în fiecare cauză în parte, în funcție de circumstanțele sale, precum și prin raportare la criteriile consacrate în materie în jurisprudența sa, respectiv complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului, comportamentul autorităților, precum și contextul și implicațiile cauzei pentru situația reclamantului. Nici unul dintre aceste criterii nu este însă privit izolat de către Curte, ci ansamblul concluziilor care rezultă din examinarea criteriilor conduce la decizia instanței europene. De aceea, este dificil de exprimat o cifră de la care să se poată afirma că durata procesului a depășit termenul rezonabil.
O garanție privitoare la procedură prevăzută de articolul 6 paragraful 1 din Convenție o reprezintă judecarea cauzei într-un termen rezonabil, care presupune derularea procedurilor contencioase, compuse atât din faza administrativă, cât și din aceea jurisdicțională propriu-zisă, într-un termen rezonabil. Scopul acestei garanții îl reprezintă protejarea părților împotriva duratei excesive a procedurilor, asigurarea eficienței și credibilității actului de justiție.
Complexitatea etapelor procedurale reglementate de Titlul VII al Legii nr. 274/2005 poate constitui un criteriu de apreciere asupra caracterului rezonabil al termenului de soluționare, dar nu poate justifica o totală pasivitate a autorității publice.
Caracterul rezonabil al termenului se analizează în concret, în raport de circumstanțele speciale ale fiecărei cauze. Trebuie însă precizat că, atunci când termenul apare exorbitant, sarcina de a proba este răsturnată, statul fiind chemat să ofere explicații cu privire la motivele care au stat la baza întârzierii.
Apărările pârâtei din întâmpinare pornesc de la faptul că dosarul trebuia completat cu înscrisuri din care să rezulte suprafața de teren preluata de la autor, suprafața totala reconstituita de pe urma autorului deposedat, precum și punctul de vedere privind situația juridica a vechiului amplasament pentru suprafața de teren.
De asemenea, pârâta a învederat că potrivit articolului unic din O.U.G. nr. 4/13.03.2012 s-a suspendat pe o perioadă de 6 luni emiterea titlurilor de despăgubire, precum și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri.
În conformitate cu dispozițiile art. 1 lit. e capitolul I din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, în cazul în care pentru imobilul solicitat nu se poate face dovada formală a preluării de către stat, soluționarea notificării se va face în funcție și de acest element, faptul că imobilul se găsește în patrimoniul statului constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă.
Dispozițiile mai sus menționate trebuie însă coroborate cu prevederile art. 2 alin. 1 lit. i din Legea nr. 10/2001, conform căruia, prin imobil preluat abuziv se înțelege și orice alt imobil preluat fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție a organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.
Instanța a constatat că în dosarul de notificare nu se regăsesc niciun fel de dovezi care să ducă la concluzia că sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin. 1 lit. i din Legea nr. 10/2001, iar reclamanta nu a indicat momentul deposedării abuzive și condițiile trecerii terenului în proprietatea statului pârâta fiind îndreptățită să solicite completarea dosarului de notificare care nu conține întreaga documentație pentru care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii, date absolut necesare pentru întocmirea raportului de evaluare și finalizarea procedurii prin emiterea deciziei privind titlul de despăgubire, deci pentru a se urma în continuare procedura administrativă instituită de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Prin urmare, cel puțin până în prezent, pârâta nu are culpă în derularea cu întârziere a etapelor procedurii complexe prevăzute de Legea nr. 247/2005, în care sunt implicate mai multe autorități (instituția notificată, evaluator) prelungirea timpului datorându-se și faptului că nu au fost depuse la dosar înscrisuri.
Actele dosarului atestă faptul că nerespectarea termenului rezonabil nu este imputabilă pârâtei C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor, care nu a manifestat pasivitate în exercitarea atribuțiilor ce i-au fost stabilite prin lege.
S-a reținut că termenul rezonabil de soluționare a cererilor trebuie analizat și în raport de durata procedurii administrative de soluționare a notificărilor, cât și de durata procedurii reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cele două proceduri fiind succesive, însă atitudinea adoptată de C. C. nu este de natură să anuleze speranța legitimă a reclamantei că într-un interval de timp rezonabil cererea îi va fi soluționată, iar dreptul urmărit va fi realizat.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat prima hotărâre pilot împotriva României la data de 12 octombrie 2010, în cauza M. A. și alții împotriva României (nedefinitivă),_/05 și_/06.
Prin această hotărâre, Curtea a obligat statul român să ia măsurile necesare care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de articolul 6 din Convenție și de articolul 1 din Protocolul 1 al Convenției în cauzele privind restituirea proprietăților, acordând în acest sens un termen de 18 luni.
Astfel, chiar în cauza M. A. și alții împotriva României, Curtea a luat act de sarcina foarte importantă pe care legislația în materia bunurilor imobile naționalizate o reprezintă pentru bugetul de stat (paragraful 227).
Curtea a sugerat cu titlu exemplificativ o . măsuri cu caracter general ce ar putea fi luate în vederea eficientizării sistemului de restituire a proprietății. Între acestea se regăsesc: modificarea sistemului legislativ actual și adoptarea, de urgență, a unei proceduri simplificate și eficiente, care să conducă la o practică administrativă coerentă; stabilirea unor termene ferme și realiste pentru fiecare etapă administrativă, dublate de un control jurisdicțional efectiv; adoptarea unui sistem de despăgubire mai previzibil și care să fie reunit într-un singur act normativ.
În contextul implementării hotărârii-pilot pronunțate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza M. A. și alții împotriva României, având în vedere urgența și necesitatea adoptării unor măsuri care să permită concretizarea dreptului privind acordarea despăgubirilor, rezultate din aplicarea legilor privind restituirea proprietăților, astfel încât persoanele îndreptățite să poată beneficia de acordarea unor despăgubiri certe, previzibile și predictibile, în conformitate cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului, având în vedere faptul că în acest moment nu mai există un mecanism instituțional și legal prin care să se concretizeze dreptul persoanelor îndreptățite la acordarea despăgubirilor și prin urmare se impune acordarea unui interval de timp în vederea identificării de către statul roman a unor soluții financiare privind continuarea procesului de acordare a despăgubirilor și în considerarea faptului că aceste elemente vizează interesul general public și constituie situații de urgență și extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, a fost adoptată O.U.G. nr. 4 din 13.03.2012 publicată în M.Of. nr. 169 din 15 martie 2012.
Reclamanta, prin apărător, a învederat că prin această ordonanță se prelungește termenul rezonabil stabilit de Curtea Europeană în soluționarea cererilor privind acordarea despăgubirilor.
Instanța, la aprecierea asupra compatibilității legislației naționale cu normele Convenției, a avut în vedere și un criteriu, propriu jurisprudenței Curții Europene, anume acela al proporționalității măsurii, al echilibrului care trebuie să existe între protecția dreptului individual de proprietate și exigențele apărării unor interese generale (CEDO, cauza Saggio c/Italia, 25 octombrie 2001).
În acest context al analizei, s-a apreciat că măsura legislativă este în acord cu dispozițiile art. 1 prg. 2 din Protocolul nr. 1 și nu aduce atingere dreptului de proprietate al reclamantei, în condițiile în care aceasta se circumscrie limitelor ample ale puterii discreționare a statului, fiind respectat raportul rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul avut în vedere pentru realizarea lui, respectiv între exigența de interes general și imperativele respectării dreptului de proprietate al categoriilor de persoane vizate.
În această situație, instanța a reținut și faptul că, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, sunt aplicabile dispozițiile articolului unic din O.U.G. nr. 4 din 13 martie 2012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziții din titlul VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente
Potrivit dispozițiilor articolului unic din O.U.G. nr. 4 din 13.03.2012, pe o perioadă de 6 luni de la data intrării în vigoare a ordonanței de urgență, deci până la 15 septembrie 2012, se suspendă emiterea titlurilor de despăgubire, precum și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubirile prevăzute de titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Măsurile stabilite prin O.U.G. nr. 4/2012 se circumscriu limitelor ample ale puterii discreționare a statului în ceea ce privește alegerea modalității de garantare a drepturilor patrimoniale și a termenului necesar pentru aplicarea acestor măsuri.
Referitor la dispozițiile din Convenție invocate de reclamantă, instanța nu a negat faptul că reclamanta are cel puțin „speranța legitimă” în sensul de „bun” reglementată de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și are dreptul la finalizarea procedurii de acordare a despăgubirilor într-un termen rezonabil.
Aplicarea măsurilor reparatorii implică indemnizarea unor categorii largi de foști proprietari, de natură a avea consecințe economice evidente asupra statului.
S-a menționat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a subliniat că, în situațiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de persoane prin măsuri legislative ce pot avea consecințe economice importante asupra ansamblului unui stat, autoritățile naționale trebuie să dispună de o mare putere discreționară, nu numai în a alege măsurile de natură a garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa raporturile de proprietate, dar și pentru a dispune de timpul necesar pentru aplicarea unor asemenea măsuri. (CEDO, 22 iunie 2004, Broniowski c/Polonia).
În raport de circumstanțele speciale ale cauzei, cum pârâta a demonstrat, pe de o parte, circumstanțele ce au determinat imposibilitatea emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire iar, pe de altă parte, și împrejurarea că s-a preocupat de stadiul soluționării dosarului, fără a rămâne în totală pasivitate, instanța a apreciat că, față de probatoriul administrat, nu poate fi obligată la emiterea unui act administrativ, pentru motivele obiective învederate, astfel că apare cu evidență că nu poate fi reținut refuzul nejustificat al pârâtei.
Mai mult, în cauză sunt aplicabile în mod direct și dispozițiile alin. 1 din articolul unic din O.U.G. nr. 4 din 13 martie 2012.
Împotriva sentinței 958 din 18 octombrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._, a declarat recurs reclamanta A. C. ECUMENICA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
In fapt, recurenta a arătat, in esența, ca dosarul depus in baza Legii nr. 247/2005 la Primăria C. a fost completat cu actele cerute prin procesul verbal nr. 848/SCFF/2012, acte care au fost depuse atât in instanța, cat si la Primăria municipiului C. – Serviciul Registrul Agricol si, in pofida numeroaselor demersuri la Primăria C. pentru a comunica daca mai sunt necesare completări, aceasta nu a dat curs demersurilor.
A mai arătat recurenta ca de la data înregistrării dosarului la C. Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor si pana in prezent a trecut o perioada suficienta pentru realizarea întregii proceduri reglementata de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, invocând in acest sens prevederile art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, art. 1 al Protocolului Adițional la Convenție, art. 11 din Constituția României.
A solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat, in drept fiind invocate prevederile art. 299 si urm. C.p.civ.
Prin încheierea nr.2115 din 27 februarie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție București în dosarul nr._, cauza a fost scoasă de pe rol și a fost trimis dosarul la Curtea de Apel C. – Secția contencios administrativ și fiscal, instanță devenită competentă să îl soluționeze, în temeiul dispozițiilor art. XXIII alin.2 și 4 din Legea nr.2/2013.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel C. sub nr._ .
Prin încheierea de ședință din data de 20 iunie 2013, Curtea, în conformitate cu dispozițiile prevăzute de art. 4 și art. 18 alin. 3din Legea nr. 165/2013, a dispus introducerea în cauză a Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor în calitate de recurentă pârâtă, întrucât aceasta a preluat atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist din România.
La data de 17.09.2013, Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs formulate și din oficiu potrivit art. 304/1 Cod procedură civilă, Curtea constată că recursul nu este fondat.
Procedura administrativă instituită prin Legea nr. 247/2005 pentru acordarea despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv și care nu se pot restitui în natură este o procedură complexă, cuprinzând mai multe etape distincte, a căror parcurgere este obligatorie, anterior emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
Potrivit Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în cadrul acestei proceduri sunt parcurse mai multe etape: etapa transmiterii și înregistrării dosarelor, etapa analizării dosarelor de către C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor, sub aspectul posibilității restituirii în natură a imobilului care face obiectul cererii de reconstituire și etapa evaluării în care, după ce se constată că în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, dosarul va fi transmis evaluatorului sau societății de evaluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare, procedura finalizându-se cu emiterea de către C. C. a deciziei reprezentând titlul de despăgubire și valorificarea acestui titlu în condițiile prevăzute de Capitolul V, Secțiunea I din Legea nr. 247/2005.
Deși Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, nu prevede niciun termen limită pentru soluționarea dosarelor privind emiterea titlurilor de despăgubire, termen care nu se regăsește nici în Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1095/2005 și nici în Decizia nr. 2815/16.09.2008 emisă de C. C. pentru Stabilirea Despăgubirilor, această situație nu poate constitui un argument pentru ca durata de soluționare să fie lăsată la voia autorității competente.
În lipsa unei dispoziții exprese referitoare la termenul de soluționare, instanța este datoare să exercite un control asupra dreptului de apreciere al autorității administrative pentru a asigura o protecție reală a drepturilor fundamentale ale cetățenilor garantate de Constituția României și de Convenția europeană a drepturilor omului.
Pentru realizarea acestui scop, omisiunea legiuitorului național poate fi complinită prin raportare la termenul rezonabil statuat în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, termen care constituie o componentă esențială a dreptului consfințit de art. 6 din Convenție.
Incontestabil este și faptul că termenul rezonabil se referă atât la durata procedurilor administrative, cât și la timpul necesar finalizării procedurilor judiciare, statul având obligația de a organiza funcționarea puterilor sale astfel încât să răspundă aceste cerințe pentru ca persoana îndreptățită să beneficieze efectiv de protecția asigurată prin prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat în mod constant că aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri trebuie să fie făcută în fiecare cauză în parte, în funcție de circumstanțele sale, precum și prin raportare la criteriile consacrate în materie în jurisprudența sa, respectiv complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului, comportamentul autorităților, precum și contextul și implicațiile cauzei pentru situația reclamantului. Nici unul dintre aceste criterii nu este însă privit izolat de către Curte, ci ansamblul concluziilor care rezultă din examinarea criteriilor conduce la decizia instanței europene. De aceea, este dificil de exprimat o cifră de la care să se poată afirma că durata procesului a depășit termenul rezonabil.
În speță, respingând acțiunea recurentei reclamante, instanța de fond a reținut, în urma unei analize raportate la circumstanțele concrete ale cauzei, existența unei justificări pentru scurgerea unui interval mare timp pentru soluționarea cererii reclamantei, justificare care rezidă atât din complexitatea etapelor procedurale reglementate de Titlul VII al Legii nr. 274/2005 cât și din necesitatea completării dosarului de despăgubire cu înscrisuri din care sa rezulte suprafața de teren preluata de la autor, suprafața totala reconstituita de pe urma autorului deposedat, precum si punctul de vedere privind situația juridica a vechiului amplasament pentru suprafața de teren.
Se reține astfel că, deși etapa transmiterii și înregistrării dosarului de despăgubire al reclamantei a fost parcursă, pârâta nu a avut posibilitatea parcurgerii celei de-a doua etape, de evaluare, ca urmare a caracterului incomplet al dosarului de despăgubire. Fără a rămâne în pasivitate în legătură cu acest aspect, pârâta a solicitat completarea documentației întocmite cu o . documente, iar față de netransmiterea actelor solicitate, a returnat dosarul de despăgubire Primăriei C., în vederea completării (procesul verbal nr. 848/SCFF/27.02.2012 – filele 28-32 din dosarul de fond).
Ca atare, concluzia primei instanțe potrivit căreia C. C. PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR nu a soluționat dosarul reclamantului din motive obiective, în legătură cu care nu poate fi reținută pasivitatea acesteia, este corectă.
Curtea admite punctul de vedere exprimat de recurenta reclamantă, in sensul că termenul rezonabil de soluționare a cererilor trebuie analizat și în raport de durata procedurii administrative de soluționare a notificărilor, cât și de durata procedurii reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, cele două proceduri fiind succesive, însă atitudinea adoptată de C. C. nu este de natură să anuleze speranța legitimă a reclamantei că într-un interval de timp rezonabil cererea îi va fi soluționată, iar dreptul urmărit va fi realizat.
În aceste condiții, nefiind evidențiată o atitudine abuzivă și nejustificată de tergiversare din partea autorităților publice implicate în soluționarea cererii reclamantei, Curtea constată că sentința recurată este legală și temeinică astfel încât, în temeiul art. 312 alin.1 Cod procedură civilă, urmează să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta A. C. ECUMENICA împotriva sentinței nr.958 din 18 octombrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel C. în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtele INSTITUȚIA P. JUDEȚULUI D. și C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 19 Septembrie 2013.
Președinte, D. C. | Judecător, L. C. | Judecător, M. F. |
Grefier, R. Ștomlega |
Red.jud.D.C.
Ex.2/11.10.2013
Jud.fond G.C.
| ← Anulare act administrativ. Decizia nr. 1917/2013. Curtea de Apel... | Pretentii. Decizia nr. 5615/2013. Curtea de Apel CRAIOVA → |
|---|
