Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Decizia nr. 3903/2014. Curtea de Apel GALAŢI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3903/2014 pronunțată de Curtea de Apel GALAŢI la data de 15-04-2014 în dosarul nr. 2600/91/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL G.
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIE Nr. 3903/2014
Ședința publică de la 15 Aprilie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. R. M.
Judecător L. G. T.
Judecător I. M. D.
Grefier Maghița D.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursului declarat de reclamanții D. N., R. M., D. A., D. L., C. M., B. N.,D. M., S. G., M. M., V. I., prin mandatar D. N., cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la sediul Primăriei Câmpuri, jud. V., împotriva sentinței civile nr. 4873 din 19.09.2013, pronunțată de Tribunalul V. în dosarul nr. 4873/19.09.2013, privind pe intimații P. C. CAMPURI și C. L. CAMPURI, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici (Legea Nr.188/1999) .
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 31 martie 2014, consemnate fiind în încheierea de ședință din aceeași dată, care face parte integrantă din prezenta, când instanța a amânat pronunțarea la 8 aprilie 2014, apoi la 15 aprilie 2014.
CURTEA
Asupra recursului în contencios administrativ de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
P. cererea înregistrată sub nr._ pe rolul Tribunalului V. reclamanții D. N. și R. M., D. A., D. L., C. M., B. N.,D. M., S. G., M. M., V. I., prin mandatar D. N., au chemat în judecată pe pârâții Primăria comunei Câmpuri și C. local al C. Câmpuri, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtelor la recunoașterea dreptului de a beneficia în continuare de Acordul colectiv de muncă nr. 1818 din data de 15.04.2010 pentru perioada 1 mai 2011 – 31 martie 2013, recunoașterea acestor drepturi și pentru viitor, să se constate că beneficiază de prevederile acordului colectiv de muncă încheiat în anul 2010 și pentru perioada 1 mai 2011 – 31 martie 2013 și pentru viitor, conform art. 2 alin. 2 din acord și obligarea pârâtelor la aducerea la îndeplinire a acestor drepturi și efectuarea operațiunilor administrative necesare aplicării prevederilor din acest acord, potrivit dispozițiilor art. 62 pentru perioadele menționate.
P. sentința civilă nr. 4873/19.09.2013 pronunțată de Tribunalul V. a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanți.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamanții, solicitând casarea sentinței și în rejudecare, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.
În motivarea recursului recurenții au arăta că motivarea instanței de fond este una lacunară și fără corespondent în realitate.
Astfel, s-a reținut că la dosarul cauzei au fost depuse înscrisuri, respectiv sentința civilă nr. 4218/2013, din care rezultă că părțile au soluționat în mod amiabil litigiul, concluzionându-se că aceeași atitudine conciliantă o au și în speța de față.
Motivarea este una contradictorie, inițial arătându-se că nu este respectat principiul contradictorialității procesului și ulterior, sugerându-se că în soluționarea acestei cauze nu există un interes determinant, legitim, personal, născut și actual.
Ori, tocmai interesul părților reclamante de a beneficia de drepturile salariale cuvenite și neacordate, stabilite în baza Acordului colectiv de muncă a stat la baza promovării prezentei cereri.
În împrejurarea în care aceste drepturi ar fi fost acordate de către pârâți, atunci s-ar fi putut discuta de rezolvarea litigiului pe cale amiabilă.
În prezent, părțile s-au înțeles doar pentru o perioadă de un an și au consfințit înțelegerea printr-un acord de mediere, pentru restul capetelor de cerere neexistând nici o manifestare de voință din care să rezulte acordul.
Astfel, prin intermediul acordului colectiv, părțile semnatare au convenit asupra unor măsuri menite să asigure protecția muncii salariale a funcționarilor publici care-și desfășoară activitatea în cadrul Primăriei Cîmpuri.
Cum pârâtele nu au contestat susținerea din acțiunea principală referitoare la faptul că aceste drepturi nu au mai fost acordate, instanța în mod nejustificat a concluzionat că există acord. Dacă într-adevăr situația de fapt ar fi aceasta, pârâtele ar fi acordat de bună voie aceste drepturi și reclamanții nu ar fi promovat prezenta acțiune.
În plus, art. 139 din Legea 62/2011 prevede că negocierea ACM pentru funcționarii publici, se face în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare și cum HG 833/2007 este în vigoare, rezultă că temeiul încheierii acordurilor subzistă și în prezent.
Mai mult decât atât, învederează faptul că alți colegi din alte primării au beneficiat de aceste drepturi, împrejurare în care, nerecunoașterea acestor drepturi ar duce la încălcarea principiului nediscriminării, așa cum este prevăzut de dispozițiile art. 1 alin. 2 din Ordonanța nr. 137/31 august 2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
Intimații pârâți nu au formulat întâmpinare și nu s-au prezentat în instanță, prin reprezentanți, pentru a-și susține poziția procesuală.
Examinând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Curtea de Apel constată că recursul este nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Astfel cum a reținut și instanța de fond, din sentința civilă nr. 4218/28.06.2013 pronunțată de Tribunalul V. în dosar nr._ rezultă că la data de 25.06.2013 funcționarii publici din cadrul Primăriei comunei Câmpuri și Primăria comunei Câmpuri au încheiat Acordul de mediere nr.77/2013, anexă la acest acord de mediere fiind Acordul colectiv încheiat între părți.
Potrivit art. 2 din Acordul colectiv menționat, acest acord a fost încheiat pentru o perioadă de un an începând cu data semnării acestuia de către părți, iar la art. 62 din același Acord s-a prevăzut că prevederile acordului colectiv încheiat pentru anul anterior își încetează aplicabilitatea.
Față de aceste aspecte Curtea constată că sunt lipsite de temei solicitările reclamanților de obligare a pârâtelor la recunoașterea și acordarea drepturilor prevăzute în acordul colectiv încheiat în anul 2010 și pentru perioada ulterioară datei de 25.06.2013, câtă vreme începând cu această dată între părți a intervenit un alt acord colectiv de muncă.
În ceea ce privește solicitările reclamanților pentru perioada mai 2011 – martie 2013 Curtea de Apel constată că în mod greșit a reținut instanța de fond că pârâții nu se opun acordării drepturilor pretinse de reclamanți, câtă vreme prin întâmpinarea depusă la dosar pârâții au solicitat respingerea cererii formulate de către reclamanți ca fiind neîntemeiată, invocând prevederile art. 37, 38 din Legea nr. 284/2010 și ale art. 8 și 9 din Legea nr. 285/2010.
Curtea reține însă că cererea reclamanților vizând drepturi aferente perioadei mai sus menționate este neîntemeiată, având în vedere următoarele considerente:
Din copia Acordului colectiv de muncă nr._10 încheiat între Primarul comunei Câmpuri și funcționarii publici și aparatul permanent de lucru al Consiliului L. al C. Câmpuri depus la dosar se reține că, potrivit prevederilor art. 2 din acest acord colectiv „dacă nici una dintre părți nu denunță ACM înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungește de drept pentru fiecare an în care nu s-a solicitat în mod expres renegocierea.”
P. mai multe clauze cuprinse în acest acord colectiv de muncă a fost prevăzută acordarea unor drepturi bănești în favoarea funcționarilor publici din cadrul Primăriei . art. 62 din Acordul colectiv de muncă menționat s-a prevăzut că „Sumele necesare respectării prevederilor prezentului ACM se vor include în bugetul de venituri și cheltuieli care se aprobă de către C. L. al comunei Câmpuri”.
P. cererea de chemare în judecată formulată reclamanții urmăresc obligarea pârâtei la acordarea drepturilor bănești prevăzute în Acordul colectiv de muncă menționat, în acest sens fiind relevante și susținerile din memoriul de recurs, prin care se subliniază că la baza promovării cererii de chemare în judecată a stat interesul reclamanților „de a beneficia de drepturile salariale cuvenite și neacordate, stabilite în baza Acordului colectiv de muncă”.
Curtea notează că la data încheierii acestui acord colectiv de muncă era în vigoare Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, act normativ care, potrivit prevederilor art. 1 alin. 1, a avut ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, iar la art. 1 alin. 2 s-a prevăzut că “Începând cu data intrării în vigoare, în tot sau în parte, a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege.”
Pe de altă parte, Curtea mai notează că, prin art. 3 din OUG nr. 1/2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 62 din 27 ianuarie 2010, s-a prevăzut în mod expres că “P. contractele sau acordurile colective și individuale de muncă nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi de natură salarială care excedează prevederilor Legii-cadru nr. 330/2009.”
În ceea ce privește perioada pentru care se solicită acordarea drepturilor bănești, respectiv începând cu data de 1 mai 2011, Curtea constată că sunt incidente prevederile art. 1 și 37 din Legea nr. 284/2010, care, asemenea reglementării anterioare din Legea nr. 330/2009, a prevăzut că începând cu data intrării în vigoare a acestei legi (01.01.2011) drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute în această lege.
Referitor la reglementarea cuprinsă la art. 37 din Legea nr. 284/2010, este de subliniat faptul că acest text legal instituie în mod expres interdicția negocierii prin contractele colective de muncă sau acordurile colective de muncă și contractele individuale de muncăatât a unor salarii, cât și a altor drepturi în bani sau în natură care excedează prevederilor acestei legi.
Or, este evident că prin acordul colectiv de muncă s-a negociat acordarea unor drepturi în bani în favoarea funcționarilor publici din cadrul autorității pârâte care excedează prevederilor Legii nr. 284/2010.
Recurenții au susținut că interdicția prevăzută la art. 37 din Legea nr. 284/2010 vizează doar veniturile publice provenite din bugetul consolidat al statului, considerând că, în raport de prevederile art. 72 din Legea nr. 188/1999, ale art. 2 pct. 27 din Legea nr. 500/2002 și ale art. 2 pct. 32 și art. 5 din Legea nr. 273/2006, din veniturile publice proprii pot fi susținute stimulente negociate prin acorduri colective de muncă.
Curtea apreciază că nu poate fi primită această interpretare a recurenților, reținând în acest sens că potrivit art. 31 alin. 2 și 3 din Legea 188/1999, „Funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii. Salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici.”
Art. 72 alin. 1 din Legea 188/1999 prevede că: autoritățile și instituțiile publice pot încheia anual, în condițiile legii, acorduri cu sindicatele reprezentative ale funcționarilor publici sau cu reprezentanții funcționarilor publici, care să cuprindă numai măsuri referitoare la: a) constituirea și folosirea fondurilor destinate îmbunătățirii condițiilor la locul de muncă; b) sănătatea și securitatea în muncă; c) programul zilnic de lucru; d) perfecționarea profesională; e) alte masuri decât cele prevăzute de lege, referitoare la protecția celor aleși în organele de conducere ale organizațiilor sindicale.
Din examinarea acestor din urmă prevederi legale, rezultă sfera limitată a problemelor care pot face obiectul negocierii, care include mai mult aspecte de ordin social, ale condițiilor de muncă, sănătății și perfecționării profesionale.
Pe de altă parte, este de remarcat faptul că legea face referire la „măsuri” care pot face obiectul acordurilor încheiate cu sindicatele.
În raport de acestea, Curtea reține că această reglementare legislativă nu permite acordarea, pe calea ocolită a măsurilor privind menținerea sănătății și securității muncii, a unor drepturi salariale sau a altor drepturi în bani, ori în cauză se constată că tocmai acest lucru este urmărit de reclamanți.
Curtea mai reține și faptul că potrivit art. 38 din Legea 188/1999, funcționarii publici beneficiază de asistență medicală, proteze și medicamente, în condițiile legii.
De asemenea, în ceea ce privește sporul pentru munca prestată pentru durata normală a timpului de lucru sau premiul anual se reține că Legea nr. 284/2010 și Legea nr. 285/2010 cuprind reglementări exprese, astfel că negocierea unor asemenea drepturi prin acordul colectiv de muncă încalcă dispozițiile art. 37 din Legea nr. 284/2010.
Astfel cum rezultă din prevederile art. 2 din Legea nr. 284/2010, dispozițiile acestui act normativ sunt aplicabile și în ceea ce privește salarizarea reclamanților, care au calitatea de funcționari publici în cadrul unei autorități a administrației publice locale.
D. urmare, este lipsit de relevanță faptul că plata drepturilor bănești a căror acordare se urmărește ar fi fost efectuată din bugetul local, și nu din bugetul național.
Conform dispozițiilor legale interdicția vizează negocierea unor drepturi bănești neprevăzute de lege, fără a se face distincție din ce capitol bugetar sunt plătite respectivele sume.
Pentru aceste considerente, Curtea, reținând că cererea formulată de reclamanți este neîntemeiată, urmează a menține hotărârea de respingere a acțiunii pronunțată de prima instanță, astfel că, în temeiul dispozițiilor art. 496 N.C.pr.civ., recursul formulat de reclamanți va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții D. N., R. M., D. A., D. L., C. M., B. N., D. M., S. G., M. M., V. I., prin mandatar D. N., cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la sediul Primăriei Câmpuri, jud. V., împotriva sentinței civile nr. 4873 din 19.09.2013, pronunțată de Tribunalul V. în dosarul nr. 4873/19.09.2013, privind pe intimații P. C. CAMPURI și C. L. CAMPURI, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici (Legea Nr.188/1999) .
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 15 Aprilie 2014.
Președinte, C. R. M. | Judecător, L. G. T. | Judecător, I. M. D. |
Grefier, Maghița D. |
Red./ Tehnored. GLT/22.05.2014
Tehnored. M.D. 22.05.2014
14 ex.
Jud. fond – E.S.
| ← Pretentii. Decizia nr. 1968/2014. Curtea de Apel GALAŢI | Alte cereri. Decizia nr. 8474/2014. Curtea de Apel GALAŢI → |
|---|
