Anulare act administrativ. Decizia nr. 4374/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4374/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 13-11-2013 în dosarul nr. 8849/99/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIE Nr. 4374/2013
Ședința publică de la 13 Noiembrie 2013
Completul compus din:
Președinte: Ș. D. R. G.
Judecător: O.-M. I.
Judecător: P. M. C.
Grefier: A. V.-E.
Pe rol se află pronunțarea cauzei în contencios administrativ și fiscal privind pe recurenta Direcția G. Regională a Finanțelor Publice a Județului Iași – Serviciul Fiscal Orășenesc Tg. F., și pe intimatul C. I., având ca obiect anulare act administrativ, recurs împotriva sentinței numărul 2251/ca/2013 pronunțată de Tribunalul Iași.
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsesc părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier din care rezultă că dezbaterile au avut loc în ședința publică din 01.11.2013 când, instanța, din lipsă de timp pentru deliberare dar și pentru a da părților posibilitatea să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru 6 noiembrie 2013 și apoi, pentru azi, 13 noiembrie 2013.
CURTEA DE APEL,
Asupra recursului de față,
Prin sentința nr. 2251/2013, Tribunalul Iași a respins excepția lipsei capacității de folosință a paratei Administrația Finanțelor Publice a orașului Târgu F., a admis cererea reclamantului C. I. în contradictoriu cu Administrația Finanțelor Publice Tg. F., și Direcția Finanțelor Publice Iași, a anulat deciziile 7039/27.03.2012 si 2904/01.02.2012 emise de Administrația Finanțelor Publice a Orașului Tg. F., a respins ca inadmisibilă cererea de suspendare a executării actului fiscal Decizie de impunere_/31.10.2011 formulata de reclamantul C. I. in contradictoriu cu Administrația Finanțelor Publice Tg. F., pentru neîndeplinirea obligației de consemnare la dispoziția Tribunalului Iași a cauțiunii in cuantum de 1127,5 lei .
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că AFP Tg F. poate sta in justiție in materia contenciosului administrativ, in contextul in care actul administrativ contestat a fost emis de aceasta autoritate fiscala. În fapt, prin Decizia nr 2904 din 01.02.2012, emisa de AFPM Târgu F., s-a stabilit răspunderea reclamantului C. V I., in solidar cu debitoarea S.C. COMID STAR S.R.L. Madirjac, pentru suma totală de_ lei reprezentand debite, penalitati si dobanzi .
Împotriva acestei decizii, in termen legal reclamantul a formulat contestație, soluționată prin decizia nr 7039 din 27.03.2012, dispunându-se respingerea acesteia.
Tribunalul a apreciat ca cererea reclamantului cu privire la anularea deciziei 7039/27.03.2012 este întemeiata. Potrivit considerentelor ambelor decizii contestate, temeiul de drept al atragerii răspunderii îl constituie dispoz art 27 alin 2 lit c si d cod pr fiscala, potrivit cărora: „Pentru obligațiile de plata restante ale debitorului declarata insolvabil in conditiile prezentului cod, raspund solidar cu acesta următoarele persoane:
d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea credință, au determinat nedeclararea si/sau neachitarea la scadenta a obligațiilor fiscale, administratorii care in perioada madatului cu rea credinta nu si-au indeplinit obligatia legala de a cere instantei competente deschiderea procedurii insolventei pentru obligatiile fiscale aferente perioadei respective si ramase neachitate la data declararii starii de insolvabilitate”
In reglementarea art.27 din Og 92/2003 privind codul de procedura fiscala, răspunderea administratorilor/asociatilor nu devine automat operantă în toate cazurile când pasivul social sau o parte a acestuia nu poate fi acoperit, ci numai atunci când se face dovada că administratorii/asociatii au cauzat starea de insolvabilitate a societății prin săvârșirea culpabilă a vreuneia dintre faptele expres și limitativ enumerate la art 27 alin 2 lit a – 2, iar prejudiciul a rezultat direct din fapta culpabilă săvârșită.
Rezultă așadar că pentru instituirea răspunderii personale a administratorilor/asociatilor este necesar ca aceștia să aibă calitatea de autor ai faptelor limitativ enumerate de art. 27 din OG 92/2003 și săvârșirea acestor fapte să fi determinat ajungerea persoanei juridice in stare de insolvabilitate, elemente care nu pot fi reținute în persoana reclamantului. Organul fiscal s-a limitat la a susține in decizia contestata neîndeplinirea unor obligații legale cu privire la îndeplinirea la termen a obligațiilor de declarare a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a depunerii situațiilor financiare conform legii, fapte conexe de la care acesta trage concluzia săvârșirii unor fapte ce constituie temei al existenței premiselor stabilirii răspunderii materiale speciale, prezumții simple care nu sunt de natură, prin ele însele, să determine reținerea săvârșirii faptelor incriminate în sarcina reclamantului.
Simplul fapt că debitele provin din perioada in care reclamantul a deținut calitatea de administrator/asociat, nu este de natura a atrage in mod automat răspunderea patrimoniala a acestuia, in contextul in care buna credință se prezumă. Astfel, revenea în sarcina organului fiscal obligația de a dovedi, cu fapte concrete si nu simple presupuneri, faptul că reclamantul a derulat cu rea credință activități ce au dus la neachitarea debitelor.
Or, organul fiscal nu a identificat acte sau fapte juridice pozitive, de natura celor expres prevăzute de art. 27, al căror autor să fi fost reclamantul, ci doar fapte negative generale, ce decurgeau din obligațiile de mandatar al societății cu privire la declararea stării de insolventa, a nedeclarării si sau neachitării la scadenta a obligațiilor fiscale.
Mai mult, răspunderea persoanelor enumerate în alin. 2 al art. 27 este condiționată, printre altele, de existența legăturii de cauzalitate între faptele expuse și starea de insolvabilitate, astfel încât, fiind vorba despre răspundere, dispozițiile sunt de strictă interpretare și aplicare, neputând fi extinse și asupra altor acțiuni sau omisiuni.
Nu in ultimul rând, trebuie menționat faptul ca nu orice deficiență managerială este de natură a conduce la stabilirea răspunderii personale a administratorilor/asociatilor și a motiva suportarea pasivului de către aceștia. Prin instituirea acestei forme speciale de răspundere civilă, legiuitorul a urmărit să sancționeze patrimonial o . fapte care contravin în mod flagrant ordinii juridice ce trebuie să domine relațiile comerciale si care sunt săvârșite cu rea credință (dovada relei credințe revenind in sarcina organului fiscal) si nu și orice politică managerială deficitară.
Reaua – credință presupune o atitudine volițională a reclamantului constând în reprezentarea rezultatului negativ și urmărirea obținerii acelei finalități prin acțiunile sau inacțiunile lor.
Cu alte cuvinte, pârâta ar fi trebuit să probeze că reclamantul a acționat în mod conștient în scopul creării unor obligații fiscale în sarcina societății debitoare aflată în stare de insolvabilitate, stare ce ar face imposibilă recuperarea creanțelor.
In ceea ce privește aspectul ca debitoarea nu si-a declarat insolventa pentru creanțe neachitate, prin sentința civila 1363/10.12.2010 a fost dizolvata societatea deoarece nu a depus la registrul comerțului situația financiară (bilanțul) aferentă anului 2007, având in prezent un lichidator judiciar care ar trebui sa solicite procedura simplificata a insolventei. Faptul a nu-si declara insolventa este un aspect ce tine de managementul firmei.
Pârâta nu a administrat nici o dovadă sensul reținut in decizia de obligare solidara si a soluționării contestației, neexistând elemente de fapt precise și certe care să justifice stabilirea răspunderii solidare a reclamantului cu debitoarea S.C. COMID STAR S.R.L. în baza disp. art. 27 alin. 2 lit. C si d din O.G. nr. 92/2003.
În condițiile expuse, a reținut Tribunalul faptul că organul fiscal nu fost in măsură să identifice si să dovedească nici un fel de fapte săvârșite cu rea credință de natura celor strict enumerate de art. 27 alin 2 din OG 92/2003, in măsura a genera starea de insolvabilitate a societății, motiv pentru care s-a admis acțiunea.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen Direcția G. a Finanțelor Publice Iași-Administrația Finanțelor Publice a Orașului Tg F., invocând dispozițiile art. 304 pct.9 și 304 ind.1 Cod pr.civ.
Solicită recurenta modificarea sentinței primei instanțe în sensul respingerii cererii de chemare în judecată a reclamantului.
În motivare, recurentul arată că în mod greșit a constatat prima instanță că nu poate fi reținută răspunderea personală a administratorului societății, întrucât nu acesta a determinat ajungerea persoanei juridice în stare de insolvabilitate. Societatea S.C. COMID STAR S.R.L. a înregistrat obligații fiscale la data de 1.02.2012 în sumă de 22.551 lei. Din cercetările efectuate la sediul social, s-a constatat că societatea nu mai funcționează la sediul declarat și de la înființare a efectuat plăți sporadice la bugetul statului, nu figurează cu bunuri mobile sau imobile. Deoarece, ca urmare a aplicării măsurilor de executare silită, nu s-au recuperat creanțele de la debitoare AFP Tg.F. a constatat insolvabilitatea prin pv_/7.09.2009.
Urmare a constatării stării de insolvabilitate, pentru obligațiile de plată restante s-a emis decizia de angajare a răspunderii solidare a reclamantului, în calitate de administrator cu puteri depline. Suma de plată este de_ lei, din care_ lei impozite și taxe datorate la bugetul de stat și amenzi pentru nedepunerea în termen a situațiilor financiare pentru semestrul I 2010 și diferența accesorii.
Motivele care au condus la angajarea răspunderii solidare au fost: societatea nu mai funcționa la sediul declarat, de la înființare a făcut plăți sporadice la bugetul de stat, astfel încât sunt întrunite condițiile art. 27 al.2 lit c și d din OG 92/2003. Deși societatea debitoare a realizat venituri din activitatea desfășurată, aceasta nu și-a plătit impozitele și taxele datorate bugetului de stat, sustrăgându-se astfel de la îndeplinirea obligațiilor legale, ceea ce a condus la concluzia că administratorul societății cu rea credință nu a achitat la scadență obligațiile fiscale și nu a solicitat declanșarea procedurii insolvenței.
Recurentul mai arată că reclamantul nu a respectat nici dispozițiile art. 10 din OG 92/2003, neverificând situația societății și necooperând cu organele fiscale. El a fost încunoștiințat de obligațiile societății prin somații, popriri etc, dar nu a respectat obligația de plată a datoriilor către buget. Având în vedere că administratorul debitoarei a fost sancționat cu amendă pentru nereguli constatate în contabilitate, devin aplicabile disp art.27 al.2 lit c din OG 92/2003.
Raportul dintre administrator și societate este guvernat de prevederile art. 72 din Legea 31/1990, care se referă la mandat. Administratorul a avut puteri depline, situația financiară a societății fiind rezultatul activității desfășurate de acesta. Simpla constatare a stării de insolvabilitate este o condiție suficientă pentru angajarea răspunderii, dat fiind faptul că are ca rezultat direct neplata datoriilor scadente față de creditori și prejudicierea acestora. Condiția existenței legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu rezultă din chiar exprimarea folosită de legiuitor. Este suficient ca fapta ilicită să se înscrie în ansamblul cauzal care a determinat în final producerea prejudiciului.
Culpa organelor de conducere constă în aceea că, deși societatea se afla în stare de insolvabilitate prin acumularea de datorii, prin lipsa plăților, acestea au dispus continuarea unei activități în detrimentul creditorilor și acumularea de noi datorii. Aceasta nu denotă decât lipsa de interes a administratorului pentru redresarea societății, de unde se poate înțelege că activitatea desfășurată nu a urmărit decât realizarea unor interese personale. Instituirea răspunderii solidare a administratorului societății reprezintă atât o sancțiune pentru persoana care a contribuit la ajungerea debitoarei în incapacitate de plată, dar în același timp o garanție pentru stat în ceea ce privește posibilitatea recuperării datoriilor la bugetul consolidat.
Prin cerere ulterioară, recurentul a adus la cunoștința instanței că potrivit art. 11 al.3 din OUG 74/2013, Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Iași s-a subrogat în drepturile și obligațiile Direcției Generale a Finanțelor Publice Iași.
Intimatul a depus note de concluzii prin care a solicitat respingerea recursului.
Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de dispozițiile legale incidente, motivele de recurs invocate și din oficiu, Curtea constată cele ce urmează:
Prin decizia nr.2904/1.02.2012, AFP Tg.F. a stabilit răspunderea reclamantului, în calitate de administrator, în solidar cu debitoarea S.C. COMID STAR S.R.L., pentru suma de 22.551 lei. În motivarea acestei decizii, organul fiscal a reținut că societatea S.C. COMID STAR S.R.L. înregistra la 1.02.2012 obligații fiscale în sumă de 22.551 lei, fiind declarată insolvabilă prin pv_/7.09.2009. A reținut de asemenea că societatea a dobândit venituri din activitatea desfășurată, sustrăgându-se de la plata taxelor și impozitelor către bugetul de stat. Ca atare, a considerat întrunite cerințele art. 27 al.2 pct. c și d din OG 92/2003.
Prin decizia nr. 7039/27.03.2012, AFP Tg.F. a respins contestația reclamantului împotriva deciziei de mai sus.
Din înscrisurile depuse de organul fiscal la dosarul cauzei, se constată că societatea S.C. COMID STAR S.R.L. s-a înființat în anul 1993, având ca administrator pe reclamant, din 30.11.1993 și până la începerea mandatului lichidatorului desemnat de ORC(1.06.2011), obiectul de activitate declarat fiind comerț cu amănuntul în magazine nespecializate. Începând cu anul 2003, societatea a început să înregistreze debite la bugetul de stat. Organele fiscale au somat societatea pentru plata debitelor, au demarat executarea silită, pentru ca, în urma constatării lipsei bunurilor de urmărit, să emită la 7.09.2009 proces verbal de declarare a stării de insolvabilitate. În 2010, societatea nu mai depune situațiile financiare, ceea ce a atras ulterior dizolvarea societății(10.12.2010).
Potrivit art. 27 al.2 pct. c și d, reținute de organul fiscal în decizia de stabilire a răspunderii, pentru obligatiile de plata restante ale debitorului declarat insolvabil, in conditiile prezentului cod, raspund solidar cu acesta urmatoarele persoane:
c) administratorii care, in perioada exercitarii mandatului, cu rea-credinta, nu si-au indeplinit obligatia legala de a cere instantei competente deschiderea procedurii insolventei, pentru obligatiile fiscale aferente perioadei respective si ramase neachitate la data declararii starii de insolvabilitate;
d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinta, au determinat nedeclararea si/sau neachitarea la scadenta a obligatiilor fiscale.
Textul de lege expus mai sus reglementează o răspundere delictuală specială, pentru care se cer a fi întrunite, pentru a opera, următoarele condiții: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate și forma de vinovăție. În concret, pentru faptele reglementate de art. 27 al. 2 lit c și d, trebuie probat că reclamantul, în timpul mandatului său de administrator la societatea debitoare, nu a solicitat Tribunalului deschiderea procedurii insolvenței pentru obligațiile fiscale neachitate la data stării de insolvabilitate sau a determinat nedeclararea obligațiilor fiscale sau neachitarea lor la scadență, cu rea credință.
Organul fiscal a considerat că această condiție, a relei credințe a reclamantului în administrarea societății, este probată în cauză, prin prezumții. În acest sens, a reținut împrejurarea că societatea debitoare a realizat venituri din activitatea desfășurată, dar cu toate acestea nu și-a plătit impozitele și taxele datorate bugetului de stat, apreciind astfel că s-a sustras de la îndeplinirea obligațiilor legale. De asemenea, aceleași concluzii le-a conturat și din împrejurările că societatea nu mai funcționează la sediul declarat și de la înființare a efectuat doar plăți sporadice la bugetul statului, că nu figurează cu bunuri mobile sau imobile. A considerat pârâtul că administratorul societății nu a verificat situația societății și nu a cooperat cu organele fiscale, deși a fost încunoștiințat de obligațiile societății prin somații, popriri.
Curtea reține, ca și Tribunalul de altfel, că nu există elemente suficiente pentru atragerea răspunderii administratorului, nefiind probată condiția relei credințe. Faptul că debitoarea a acumulat la un moment dat datorii către creditori, după ce peste 10 ani a funcționat corespunzător, că nu are bunuri urmăribile, că nu a achitat datoriile către stat deși a „realizat venituri”din activitatea sa poate fi rezultatul unui management defectuos sau unei conjuncturi economice defavorabile, care însă nu pot atrage o răspundere a administratorului cât timp nu se probează condiția legală a relei credințe, care se traduce prin urmărirea intenționată a unui interes personal în detrimentul interesului societății sau al creditorilor acesteia. Din conținutul analitic al debitelor societății, exprimat în procesul verbal de declarare a stării de insolvabilitate, rezultă că acestea sunt din anii 2003, 2004, 2006, 2007 și 2009, iar sumele sunt mici, cu excepția celor din anul 2009, an care, marcat și de criza economică, a determinat . de insolvabilitate. Curtea apreciază că pentru anii 2003-2007, simpla existență a unor mici debite către bugetul de stat nu poate fi apreciată ca fiind o intenție de sustragere de la plata creditorului fiscal, în lipsa altor elemente care să probeze starea economică reală și concretă a societății.
Analizând și unicul act contabil depus la documentația organului fiscal, pentru finele anului 2008, rezultă că societatea nu a înregistrat profit și nu avea sume în conturi pentru achitarea debitelor, nu a avut bunuri, dar de altfel nici rulaje pe conturi, de unde se poate concluziona că societatea nu a mai desfășurat activități producătoare de venituri, iar reclamantul nu putea să își însușească bunuri ale societății sau să se folosească de „veniturile” societății. În ceea ce privește anul 2009, din actele cauzei nu rezultă că societatea a desfășurat activitate producătoare de venituri(debitele către stat fiind contribuțiile pentru angajați), pentru a se reține concluzia propusă de organul fiscal, că societatea a avut de unde să achite debitele. Pentru acest an, singura împrejurare probată este că societatea nu mai desfășura activitate la sediul declarat, aspect care nu face decât să confirme că nu mai obținea venituri.
Concluzia organului fiscal că reclamantul și-a desfășurat activitatea de administrator în interes personal nu poate fi astfel primită.
Prin urmare, Curtea constată că Tribunalul a pronunțat o soluție temeinică și legală, drept pentru care, în baza art. 312 Cod pr.civ, recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta Direcția G. Regională a Finanțelor Publice Iași – Serviciul Fiscal Orășenesc Tg. F. împotriva sentinței nr. 2251/ca/2013 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 13 noiembrie 2013.
Președinte, D. R. G. Ș. | Cu opinie separată în sensul admiterii recursului și respingerii acțiunii Judecător, I. O.-M. | Judecător, M. C. P. |
Grefier, V.-E. A. |
V.A. 15 Noiembrie 2013/red si tehnored 2 ex,PMC/9.12.2013, jud fond: T. A-
Opinie separată
În conformitate cu prevederile art. 27 alin. 2 lit. c din Codul de procedură fiscală, pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil răspund în solidar cu acesta administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate.
Noțiunea de rea‑credință prevăzută la articolul 27 alin. 2 lit. c din Codul de procedură fiscală nu este nici definită, nici chiar descrisă în vreun fel în legislația fiscală, de aceea, în această privință, trebuie făcute mai multe precizări referitoare la modul în care trebuie interpretat conceptul de rea‑credință, cu atât mai mult cu cât s-a susținut că nu poate exista rea-credință fără interes personal.
Împrejurarea că administratorul nu și-a îndeplinit obligația de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei exercitării mandatului și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate nu poate constitui, singură, temei al angajării răspunderii solidare. Mai este necesar un cumul de alte elemente circumstanțiale care să demonstreze existența relei-credințe.
Reaua-credință este în mod natural un element subiectiv ce trebuie determinat prin trimitere la circumstanțele obiective ale speței, prin analizarea coroborată, în mod global, a tuturor împrejurărilor pertinente în speță, a acțiunilor și inacțiunilor reclamantului ce rezultă din probele administrate.
În prezenta cauză, rezultă din înscrisurile din dosar și nu se poate contesta în mod serios că reclamantul nu putea ignora, ba chiar cunoștea obligațiile fiscale pe care le avea în calitate de administrator al .. Această cunoaștere reiese tocmai din faptul că societatea comercială a funcționat corespunzător timp de 10 ani, din 1993 până în 2003.
Din cronologia evenimentelor reiese că reclamantul, începând din anul 2003, nu a depus la autoritatea fiscală situațiile financiare conform legii și nu a declarat rezultatul activității economice desfășurate de societatea comercială. Faptul că la documentația organului fiscal, pentru sfârșitul anului 2008, există doar un singur act contabil reprezintă dovada clară a relei-credințe a reprezentantului societății comerciale menționate.
Întrucât alte înscrisuri nu au mai fost prezentate de reclamant nici autorității fiscale, nici instanțelor de judecată, nu se poate reține doar în baza unui document contabil, fără documentele justificative prevăzute de lege, că societatea nu a mai desfășurat activități producătoare de venituri și că reclamantul nu putea să își însușească bunuri ale societății sau să se folosească de „veniturile” societății. Desigur, nu se poate reține nici contrariul cu mare certitudine, deși faptul că în balanța de verificare pe luna decembrie 2008 sunt menționate mărfuri în stoc, în valoare de_,22 lei,_,59 lei și_,59 lei, poate fi un element de natură a duce la concluzia că societatea a desfășurat activități comerciale.
Ceea ce este însă cert este faptul că nu au fost prezentate autorității fiscale ori instanței de judecată documentele prevăzute de lege pentru stabilirea situației fiscale reale. Or, faptul că un administrator avizat, experimentat, care timp de 10 ani și-a îndeplinit obligațiile rezultând din raporturile fiscale, ulterior nu a prezentat autorității fiscale ori instanței de judecată documentele prevăzute de lege pentru stabilirea situației fiscale reale nu poate fi considerat consecința unui management defectuos, ci reprezintă o omisiune care are ca urmare împiedicarea efectuării verificărilor fiscale necesare în astfel de situații.
Un alt element clar din care reiese reaua-credință constă în împrejurarea că încă din anul 2004 s-au început și desfășurat mai multe activități de executare silită a societății comerciale, fiind întocmite și comunicate titlurile executorii nr. 1440-1/6776/09.03.2004, până la nr. 1440-8 din aceeași dată (filele 79 verso-83), somațiile corespunzătoare din dosarul de executare nr. 1440/2004 (filele 77 verso-79), toate primite de reprezentantul societății, titlurile executorii de la nr. 9 până la 16, din același dosar, emise la 16.11.2004, primite de societate (filele 73-76 verso), precum și somația din 16.11.2004 (fila 72).
O nouă acțiune de executare, a treia, a început la 08.08.2005, când au fost emise alte titluri executorii și somații, toate fiind primite de reprezentantul societății (filele 66 verso – 71 verso). Alte titluri executorii și somații au fost comunicate și primite de societate la 26.01.2006, 31.03.2006, 17.05.2006, 15.06.2006, 15.08.2006, 26.01.2007, 14.02.2007 și 12.03.2007 (filele 59-65 verso). Somații și titluri executorii au fost emise și în 07.2007, 08.2007, 10.2007, 01.2008, 03.2008, 04.2008, însă acestea au fost restituite cu mențiunea că societatea comercială nu mai funcționează, destinatar mutat (filele 52-66).
Se constată că după ce au fost primite 11 seturi de acte de executare silită, administratorul, în loc să ceară instanței deschiderea procedurii insolvenței, a preferat să continue activitatea fără a face declarații exacte referitoare la sediul societății.
Este important de observat că în cauză nu este vorba despre o singură acțiune de executare silită, ci de o . de astfel de activități care ar fi trebuit să îl determine pe administrator, în condițiile în care rezultatele economice obținute nu i-ar fi permis efectuarea plății obligațiilor fiscale, să ceară instanței deschiderea procedurii insolvenței, neexecutarea acestei obligații legale neputând fi scuzată prin invocarea managementului defectuos, a contextului economic ori a datoriilor mai mici sau mai mari ale debitorului contribuabil.
Toate aceste aspecte se coroborează cu faptul că, potrivit verificărilor efectuate chiar de organul fiscal, societatea comercială nu mai funcționează din anul 2007 la sediul declarat (fila 51 din dosarul primei instanțe). Este de subliniat că adresa sediului societății comerciale a coincis cu cea a domiciliului administratorului reclamant (filele 24 și 46 verso din dosarul primei instanțe), ceea ce înseamnă că acesta a cunoscut foarte bine situația societății. Întrucât nu a prezentat nici o explicație credibilă, rezonabilă, a împrejurării că societatea nu ar mai fi funcționat la adresa pe care a declarat-o, adică acolo unde locuiește, lipsind și documentele contabile care să ateste situația fiscală reală a societății comerciale, nu se poate reține că reclamantului i-a lipsit reaua-credință, cu atât mai mult cu cât în anul 2013 a prezentat organului fiscal balanța lunară de verificare pentru luna decembrie a anului 2008, ceea ce înseamnă că o anumită activitate tot s-a desfășurat fie în acel loc, fie în altă parte.
Prin urmare, cât timp, pe de o parte, din dovezile de comunicare a somațiilor și titlurilor executorii și procesul-verbal de verificare întocmit de organul fiscal reiese că societatea nu mai funcționează la sediul declarat, iar, pe de altă parte, administratorul a prezentat organului fiscal balanța lunară de verificare pentru luna decembrie a anului 2008 fără a face alte mențiuni referitoare la schimbarea sediului societății, fără o lămurire rezonabilă a acestei împrejurări de către reclamant nu se poate reține că nu a acționat cu rea-credință.
Elementele mai sus descrise, care scot în evidență reaua-credință a reclamantului, sunt accentuate și de faptul că acesta a indicat, la data de 22.03.2012, în contestația contra deciziei de angajare a răspunderii solidare ca adresă a domiciliului său, adresa sediului societății (fila 24).
Prin urmare, într-o astfel de situație, în care reclamantul intimat, cunoscând că împotriva societății la care era administrator s-au efectuat de cel puțin 11 ori acte de executare silită pentru neplata obligațiilor fiscale pe care chiar el le-a declarat pe propria răspundere, dacă este să fie luate în seamă numai actele de executare pentru care există dovadă de primire de către reprezentantul societății, nu a prezentat autorității fiscale documentele prevăzute de lege pentru stabilirea situației fiscale reale, acceptând chiar ca societatea comercială să fie dizolvată din această cauză, și nici nu a prezentat informații exacte referitoare la sediul societății, nu se poate reține că nu a acționat cu rea-credință atunci când nu a cerut deschiderea procedurii insolvenței.
În consecință, conduita reclamantului, care a avut ca urmare neplata obligațiilor fiscale declarate și zădărnicirea stabilirii situației reale fiscale a contribuabilului societate comercială, care să se bazeze pe elemente precise, obiective, este de natură a duce la concluzia că dispozițiile cu caracter special privind atragerea răspunderii solidare trebuie aplicate în cauză motivat de necesitatea evitării fraudării legii fiscale.
Deși lipsa unui interes personal al reclamantului nu exclude reaua-credință a sa în omisiunea de a îndeplini obligațiile stabilite de lege, încălcarea acestor dispoziții în condițiile mai sus descrise fiind suficientă pentru angajarea răspunderii solidare, este de remarcat, totuși, că din circumstanțele obiective ale speței se evidențiază foarte clar, ca element subiectiv, interesul reclamantului: zădărnicirea stabilirii situației reale fiscale a contribuabilului societate comercială și neplata obligațiilor fiscale.
Or, tocmai pentru a fi descurajate astfel de practici este reglementată instituția răspunderii solidare a anumitor persoane cu cea a contribuabilului declarat insolvabil.
Față de toate aceste împrejurări, se impunea soluția admiterii recursului, a modificării sentinței atacate și a respingerii acțiuni.
Judecător
O.-M. I.
| ← Obligaţia de a face. Decizia nr. 2941/2013. Curtea de Apel IAŞI | Pretentii. Decizia nr. 2738/2013. Curtea de Apel IAŞI → |
|---|
