Anulare act administrativ. Decizia nr. 1877/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1877/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 27-05-2013 în dosarul nr. 95/45/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIA NR. 1877/2013
Ședința publică din 27 mai 2013
Completul compus din:
Președinte – T. D. M.
Judecător – G. A.
Judecător – C. M.
Grefier – R. G.
S-a luat în examinare contestația în anulare formulată de recurenții-reclamanți B. G., M. M., S. V. și S. I., reprezentați de Sindicatul Democratic al Bugetarilor din România, prin președinte S. L., împotriva deciziei nr. 2975 din 28.11.2012 a Curții de Apel Iași, pronunțată în dosarul nr._, având ca obiect anulare act administrativ.
La apelul nominal făcut în ședință publică, lipsesc părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, din care rezultă că dezbaterile au avut loc în ședința publică din 20 mai 2013, susținerile părții adverse fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Din lipsă de timp pentru deliberare și pentru a se da posibilitatea părților să depună la dosar concluzii scrise, instanța a amânat pronunțarea pentru astăzi, 27 mai 2013.
După deliberare,
CURTEA D E A P E L,
Asupra contestației în anulare de față;
Prin decizia Curții de Apel Iași nr. 2975/2012 din 28 noiembrie 2012 a fost respinsă cererea de sesizare cu soluționarea excepției de nelegalitate, ca inadmisibilă și s-a respins recursul declarat de reclamanții B. G., M. M., S. V. și S. I., împotriva sentinței civile nr. 415/CA din 23.04.2012 pronunțată de Tribunalul V., sentință pe care o menține.
S-a reținut de instanța de recurs că prin sentința civilă nr. 415/ca /23.04.2012 pronunțată de Tribunalul V. în dosar_ a fost admisă excepția inadmisibilității și s-a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanții B. G., M. M., S. V. și S. I. în contradictoriu cu pârâta I. T. al Poliției de Frontieră Iași având ca obiect anularea dispozițiilor emise de IJPF V. nr._/06.10.2011,_/06.10.2011,_/06.10.2011 și_/06.10.2011 prin care s-a dispus încetarea raporturilor de serviciu a reclamanților B. G., M. M., S. V. și S. I., dispoziții ce au fost comunicate reclamanților la datele de 12.10.2011,14.10.2011, 06.10.2011, respectiv 13.10.2011 iar reclamanții au formulat plângere prealabilă abia la data de 05.03.2012 cu depășirea termenului de 30 de zile.
În raport de dispozițiile art. 7 din legea 554/2004 care prevede că înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se considera vătămată într-un drept al sau ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie sa solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta exista, in termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, in tot sau in parte, a acestuia, ținând cont că nu s-au dovedit motive temeinice care să justifice realizarea tardivă a procedurii prealabile, instanța de fond a constatat că acțiunea reclamanților este inadmisibilă și a respins-o ca atare.
De asemenea prima instanță a apreciat că și cererea de suspendare este nefondată.
Împotriva acestei sentințe a declarat în termen recurs reclamanții B. G., M. M., S. V. și S. I. criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
În motivarea recursului se arată că Tribunalul dă o interpretare diferită a dispozițiilor legale în materie și a materialului probator administrat în cauză, hotărârea pronunțată fiind lipsită de temei legal, dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, solicitând casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.
Recurenta invocă incidența motivului de recurs prevăzut de art 304 pct 7 și 9 c.pr.civ potrivit cărora modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere in următoarele situații numai pentru motive de nelegalitate când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, respectiv când hotărârea pronunțata este lipsita de temei legal ori a fost data cu încălcarea sau aplicarea greșita a legii.
Instanța de fond nu a avut în vedere dispozițiile speciale ale legii 360/2002, ale legii nr. 188/1999 și art 11 din legea 554/2004 potrivit căruia cererile prin care se solicita anularea unui act administrativ individual, recunoașterea dreptului pretins si repararea pagubei cauzate se pot introduce in termen de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă.
Consideră că motivarea instanței de fond încalcă dispozițiile art 6 CEDO.
În cauză sunt incidente art. 304 pct. 7 hotărârea primei instanțe nefiind motivată. Conform jurisprudenței CEDO (hotărârile Perez împotriva Franței. V. der Hurk împotriva Olandei, Helle împotriva Finlandei, Albina împotriva României etc), noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, or prima instanță a ignorat susținerile reclamanților și nu a prezenta argumente de natură a înlătura pe cele aduse în susținerea admiterii acțiunii, a încălcându-le astfel dreptul la un proces echitabil.
Reclamanții B. G., M. M., S. V. și S. I. au invocat excepția de nelegalitate a dispozițiilor emise de IJPF V. nr._/06.10.2011,_/06.10.2011,_/06.10.2011 și_/06.10.2011 s-a dispus încetarea raporturilor de serviciu solicitând sesizarea Tribunalului V. cu soluționarea excepției.
Curtea a respins cererea de sesizarea Tribunalului V. cu soluționarea excepției de nelegalitate a dispozițiilor emise de IJPF V. nr._/06.10.2011,_/06.10.2011,_/06.10.2011 și_/06.10.2011 s-a dispus încetarea raporturilor de serviciu întrucât obiectul acțiunii este tocmai analiza legalității acestor dispoziții.
Pe fondul cererii de recurs, curtea a reținut că în mod corect prima instanță a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanții B. G., M. M., S. V. și S. I. în contradictoriu cu pârâta I. T. al Poliției de Frontieră Iași, motivele de recurs invocate de recurenți neputând fi primite.
În ceea ce privește incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 curtea a considerat că acesta nu poate fi primit pentru cele ce succed.
Sub acest aspect curtea subliniază că motivarea hotărârii judecătorești presupune stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, precum și raționamentul logico-juridic care a stat la baza soluției adoptate. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii actului de justiție, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept Întrucât Convenția nu garantează drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt într-adevăr ascultate, adică examinate de instanța sesizată. Obligația motivării este o garanție pentru justițiabili, care numai astfel pot cunoaște motivele pentru care judecătorul a pronunțat soluția și pot ataca hotărârea combătând acele temeiuri, dacă le apreciază ca nefondate, astfel motivarea înlătură arbitrariul judecătoresc și face posibil controlul din partea instanțelor superioare.
În speță, motivarea sentinței instanței de fond se conformează acestor cerințe legale, în raport de excepția analizată, a cărei incidență a determinat prima instanță să nu mai analizeze fondul cauzei. Astfel era necesar, ca doar în raport de excepția inadmisibilității, să fie examinate efectiv apărările și susținerile esențiale ale părților, chiar dacă nu s-a răspuns fiecărui considerent în parte. Conform jurisprudenței CEDO (hotărârile Perez împotriva Franței. V. der Hurk împotriva Olandei, Helle împotriva Finlandei, Albina împotriva României etc), noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse, or prima instanță s-a conformat acestor exigențe. În raport de art. 137 cpr.civ analiza fondului cererii nu se mai impunea, atâta timp cât excepția inadmisibilității a fost admisă de instanța de fond. Fiind de prisos cercetarea fondului instanța de fond nu trebuia să mai analizeze argumentele aduse în susținerea admiterii acțiunii
Nu a fost primit nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 întrucât reclamanții B. G., M. M., S. V. și S. I. având funcția de polițiști a chemat în judecată pe pârâtul I. T. al Poliției de Frontieră Iași solicitând instanței de contencios administrativ să dispună anularea dispozițiilor emise de IJPF V. nr._/06.10.2011,_/06.10.2011,_/06.10.2011 și_/06.10.2011 prin care s-a dispus încetarea raporturilor de serviciu, fără a urma procedura prealabilă în termenul de 30 de zile.
În această privință curtea constată că în mod corect prima instanță a considerat că excepția lipsei procedurii prealabile invocată de pârât prin întâmpinare, este întemeiată având în vedere dispozițiile art. 109 al Legii nr. 188/1999, și natura litigiului de față, în esență litigiu de muncă, și că funcționarilor publici cu statul special – polițiști -, în speță reclamanților li se aplică aceste dispoziții întrucât legea 360/2002 face expres trimitere la dispozițiile Legii nr. 188/1999.
Potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999 cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența instanțelor de contencios administrativ. Prin urmare aceste litigii care anterior erau de competența secției civile-litigii de muncă sunt în prezent de competența instanței de contencios administrativ. Fiind asimilate practic litigiilor de muncă, actele contestate emise în legătură cu raportul de serviciu al funcționarului public care nu sunt acte administrative propriu-zise, procedura plângerii prealabile nu este obligatorie, cu excepția însă a situațiilor în care legiuitorul, din rațiuni care nu pot fi cenzurate de instanțele de judecată, a prevăzut expres contrariul. În cauză, în raport de obiectul cererii, sunt incidente dispozițiile derogatoare prevăzute de articolul 106. din legea 188/1999 pe care prima instanță trebuia să le aplice în virtutea principiului lex specialia generalibus derogant.
Astfel potrivit art. 106 din Legea nr. 188/1999 „în cazul în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care funcționarul public le consideră netemeinice sau nelegale, acesta poate cere instanței de contencios administrativ anularea actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu, în condițiile și termenele prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, precum și plata de către autoritatea sau instituția publică emitentă a actului administrativ a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și recalculate, și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat funcționarul public”. Trimiterea expresă ca în acest caz acțiunea adresată instanței să fie formulată în condițiile și termenele prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 denotă clar intenția legiuitorului ca în situația particulară a litigiilor vizând anularea actului de eliberarea din funcție să fie urmată în prealabil contestării la instanța de contencios administrativ, procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 în termenul de 30 de zile.
Dacă s-ar fi dorit cafuncționarul public să nu fie obligat conform Legii nr. 554/2004 la îndeplinirea procedurii prealabile s-ar fi prevăzut expres ca în celelalte situații că acesta se poate adresa direct instanței de contencios administrativ și nu s-ar fi utilizat sintagma „în condițiile și termenele prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004”.
Prin urmare curtea reține că litigiul de față este un litigiu de competența instanțelor de contencios administrativ, pentru soluționarea căruia art. 106 din legea 188/1999 raportat la art.7 alin. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 a instituit o obligație imperativă în sarcina persoanei care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, de a se adresa, anterior învestirii instanței, autorității emitente a actului administrativ atacat, pentru a solicita revocarea, în tot sau în parte în termen de 30 de zile de la comunicarea actului administrativ contestat.
Această procedură prealabilă reprezintă o condiție prevăzută de legea specială în materie pentru exercitare dreptului la acțiune în contenciosul administrativ, iar neîndeplinirea sa de către reclamant echivalează cu un fine de neprimire pentru acțiunea ce are ca obiect anularea actului administrativ.
Pentru toate aceste motive expuse anterior, având în vedere și prevederile art. 109 pct. 2 din Codul de procedură civilă, în raport de care “în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile stabilite de acea lege”, curtea constată că în cauză prima instanță trebuia sa admită excepția lipsei procedurii prealabile invocată de pârâtă și să respingă întreaga cererea pentru acest motiv ca inadmisibilă, deoarece procedura prealabilă este o condiție specială de exercițiu a dreptului la acțiune.
Prin impunerea cerinței îndeplinirii procedurii prealabile nu se încalcă accesul liber la justiție, ci se respectă o condiție impusă de legea specială în materie pentru exercitarea dreptului la acțiune în contenciosul administrativ.
Dispozițiile art 11 din legea 554/2004 potrivit căruia cererile prin care se solicita anularea unui act administrativ individual, recunoașterea dreptului pretins si repararea pagubei cauzate se pot introduce in termen de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă nu au relevanță în cauză întrucât prima instanța trebuia mai întâi să verifice dacă procedura prealabilă a fot îndeplinită de reclamanții în termenul de 30 de zile de la comunicarea actelor contestate.
Împotriva acestei decizii recurenții B. G., M. Mihaniai, Silitrâ V. și S. I., reprezentați legal de Sindicatul Democratic al Bugetarilor din România prin președinte S. L., au formulat contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile art.318, alin.l din C.pr.civ.
Consideră contestatorii că în mod greșit instanța de recurs a reținut că nu au îndeplinit procedura prealabilă în termenul de 30 de zile de la comunicarea actelor administrative deoarecenu a verificat dacă aceasta a fost îndeplinită în termenul de 30 de zile de la comunicarea actelor administrative.
Or, în cazul de față, având în vedere actele de la dosar - nu s-a făcut dovada comunicării actelor administrative de încetare a raporturilor de serviciu cu unitatea -, în asemenea împrejurări rezultă indubitabil că întreaga acțiune, recursul și prezenta cererea sunt admisibile.
De asemenea, instanța de fond a încălcat astfel dispozițiile art. 129, alin. 4 și 5 din C.pr.civ. deoarece nu a pus în dezbaterea părților împrejurările de fapt și de drept invocate în scris sau oral, astfel că a fost încălcat principiul rolului activ al judecătorului reglementat de art. 129, alin. 5 din C.pr.civ. deoarece instanța de recurs nu a stăruit, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.
Intimata I. T. al Poliției de Frontieră Iași a formulat întâmpinare, invocând excepția de inadmisibilitate în ceea ce privește susținerea contestatorilor legată de încălcarea principiului rolului activ al judecătorului, față de temeiul de drept pe care se întemeiază contestația în anulare, respectiv prevederile art. 318 alin. l din C. proc. civ, întrucât motivele contestației în anulare speciale sunt expres șî limitativ prevăzute de lege iar textul care o reglementează este de strictă, interpretare, astfel că, obiect al prezentei contestații îl poate constitui decizia civilă nr. 2975 din 28.11.2012, numai în ipoteza în care soluția dată constituie rezultatul unei greșeli materiale sau a omisiunii de a examina unul din motivele de recurs formulate de recurent.
Această susținere a contestatorilor, legată de încălcarea principiului roiului activ al judecătorului, reprezintă o critică de fond a soluțiilor acestor instanțe, neputând constitui o eroare materiale ci, eventual, o eroare de judecată, care nu poate ti îndreptată pe cafea contestației în anulare prevăzută de art. 318 alin. l C. proc. civ. Textul menționat se referă la aspectele formale ale judecării recursului, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea cauzei sau reaprecierea probelor, astfel că greșelile care pot deschide calea contestației în anulare sunt greșeli de fapt și nu greșeli de judecată. Din acest motiv criticile aduse de contestator atât la adresa soluției instanței de fond cât și la cea a instanței de recurs nu se încadrează în cazurile de contestație în anulare specială deoarece echivalează cu o rejudecare a recursului.
Mai mult, arătă că nici întemeiată pe a doua teză a textului menționat, această critică nu poate fi admisibilă în prezenta cauză, întrucât, așa cum reiese clar din recursul formulat, acest motiv nu a fost invocat în fața instanței de recurs, pentru a o învesti să-1 cerceteze și astfel, să se poată vorbi de o eventuală omisiune a instanței în acest sens, astfel că solicită admiterea excepției invocată și respingerea ca inadmisibilă a contestației astfel formulată.
Pe fondul cauzei, solicită respingerea contestației ca neîntemeiată, întrucât actele administrative contestate în cauză au fost în realitate comunicate reclamanților la datele de 12.10.2011, 14.10.2011, 06.10.2011 și 13.10.2011, potrivit dovezilor existente la fila 169 și următoarele din dosar, iar reclamanții au formulat plângerea prealabilă la data de 05.03.2012, cu depășirea termenului de 30 de zile de la comunicarea acestor acte administrative, prin urmare, nu există nici o eroare a instanței de recurs în reținerea acestei împrejurări.
Curtea, verificând prioritar condițiile de admisibilitate ale prezentei căi extraordinare de atac, prin prisma disp. art. 318 Cod pr. civ, Curtea constată că textul procedural prevede că:
“(1) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea data este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admitanțu-l numai in parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.”
În doctrină, noțiunea de greșeală materială a primit o interpretare restrictivă, fiind circumscrisă doar la greșelile materiale evidente, cu caracter procedural, ce au putut conduce la pronunțarea unei soluții eronate, cauzate de confundarea unor elemente importante, ori a unor date materiale.
Textul nu vizează însă pretinsa stabilire eronată a situației de fapt, ori greșita interpretare a textelor de lege incidente speței, întrucât într-o astfel de ipoteză s-ar ajunge la judecarea încă o dată a recursului, pe o cale ocolită, iar legiuitorul nu a înțeles să recunoască o astfel de posibilitate prin instituirea acestei căi extraordinare de atac a contestației în anulare.
Or, în speță contestatorii invocă în realitate doar greșeli de judecată, constând pe de o parte într-o pretinsă eronată apreciere a situației de fapt prin prisma actelor dosarului, respectiv a dovezilor de comunicare a actelor administrative în litigiu aflate la filele 169 și următoarele dosar de fond, precum și în faptul că instanța de recurs nu ar fi manifestat suficient rol activ, pentru a administra ea însăși alte dovezi care să sprijine susținerile recurenților, pe de altă parte, iar analiza acestor critici are semnificația unei veritabile rejudecări a recursului, ipoteză ce nu a fost însă avută în vedere de legiuitor la redactarea art. 318 din Codul de procedură civilă.
Concluzionând, față de cele arătate în cele ce preced, Curtea va respinge contestația în anulare formulată de B. G., M. Mlhai, S. V. și S. I., împotriva deciziei nr. 2975/28.11.2012 a Curții de Apel Iași, pe care o va menține ca legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge contestația în anulare introdusă de B. G., M. M., S. V. și S. I. împotriva deciziei nr. 2975/28.11.2012, pronunțată de Curtea de Apel Iași, decizie pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 27 mai 2013.
Președinte Judecător Judecător
T. D. M. G. A. C. M.
Grefier
R. G.
Red. G.A.
Tehnored. R.G.
2 ex./26.06.2013
| ← Obligaţia de a face. Decizia nr. 2249/2013. Curtea de Apel IAŞI | Obligaţia de a face. Decizia nr. 732/2013. Curtea de Apel IAŞI → |
|---|
