Anulare act administrativ. Hotărâre din 09-12-2013, Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 09-12-2013 în dosarul nr. 2500/89/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA Nr. 4846/2013
Ședința publică de la 09 Decembrie 2013
Completul compus din:
Președinte - T. D. M.
Judecător - G. A.
Judecător - C. M.
Grefier - F. O.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta .., împotriva sentinței civile nr. 1115/CA din 10.04.2013 a Tribunalului V., pronunțată în dosarul nr._, având ca obiect anulare act administrativ.
La apelul nominal făcut în ședință public lipsesc părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, din care rezultă că dezbaterile au avut loc în ședința publică din 2 decembrie 2013, susținerile părții prezente fiind consemnată în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Din lipsă de timp pentru deliberare și pentru a se da posibilitatea părților să depună la dosar concluzii scrise, instanța a amânat pronunțarea pentru astăzi, 9 decembrie 2013.
În termenul de pronunțare la dosarul cauzei s-au depus, prin serviciul de registratură, Note de concluzii scrise formulate de recurenta .. V..
După deliberare,
CURTEA DE APEL,
Asupra recursului de față;
Prin sentința nr.1115/CA/ din 10 aprilie 2013, Tribunalul V. a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta . V., în contradictoriu cu pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice a Județului V..
Pentru a se pronunța astfel, prima instanța a reținut că, prin decizia de impunere nr. 249/29.02.2012, emisă în baza raportului de inspecție fiscală nr. 149/29.02.2012, pârâta a stabilit în sarcina reclamantei obligații fiscale suplimentare în sumă de 5.832 lei impozit pe profit, la care au fost calculate dobânzi în sumă de 936 lei și penalități de întârziere de 741 lei, precum și TVA în sumă de 14.305 lei, la care au fost calculate dobânzi în sumă de 8.050 lei și penalități de întârziere de 2.146 lei; că împotriva actului administrativ-fisca1 menționat s-a formulat contestație, și că, prin decizia nr.55 din 18 mai 2012, aceasta a fost admisă în parte; prin acțiune reclamanta susținând că în mod greșit a fost stabilită o baza de impozitare suplimentară în suma de 36.450 lei, din care au fost însă excluse veniturile din chirii, în sumă de 76.767 lei, și fără a se ținea seama de faptul că pierderile au fost finanțate și prin creditarea societății, de către administrator, cu suma de 37.245 lei.
Prima instanță a mai reținut că, din conținutul raportului de inspecție fiscală rezultă că organul de inspecție a procedat la estimarea veniturilor realizate de societate, întrucât documentele și informațiile prezentate în cursul inspecției fiscale au fost incomplete, societatea înregistrând toate cheltuielile, reprezentând energie, apă, mărfuri, fond salarii și contribuții aferente, pentru perioada 01.01._11, fără a înregistra însă și veniturile aferente prestării serviciilor de frizerie și sifonărie.
Raportându-se la prevederile art.67 din OG nr.92/2003, în forma în vigoare la data efectuării controlului fiscal, prima instanța reținut că, nici cu ocazia formulării contestației și nici cu ocazia introducerii prezentei acțiuni, reclamanta nu a depus înscrisuri din care să rezulte că a completat în mod corespunzător evidențele contabile, pârâta fiind îndreptățită astfel să procedeze la determinarea bazei de impozitare prin estimare, în condițiile prevăzute de O.M.F.P. nr. 3389/ 2011; fapt ce a condus la majorarea bazei impozabile cu suma de 2.951 lei, reprezentând amenzi și penalități nedeductibile fiscal, precum și cu suma de 95.407 lei, stabilită prin estimare.
În ceea ce privește suma de 95.407 lei, stabilită prin estimare, prima instanță a reținut că, potrivit concluziilor raportului de expertiză, reclamanta a înregistrat, pe baza documentelor justificative existente în contabilitatea sa, venituri din prestarea activităților de frizerie și sifonărie, venituri din comerțul cu amănuntul al mărfurilor, și venituri din vânzarea produselor finite în sumă de 290.000 lei, în condițiile în care expertul evidențiază că, pe bază de documente justificative, au fost înregistrate în contabilitate cheltuieli cu energia și apa, cu mărfuri și salarii de 385.407 lei, rezultând o diferență între veniturile înregistrate și cheltuielile efectuate de 95.407 lei, fapt ce a condus la majorarea bazei impozabile, în vederea stabilirii impozitului pe profit; sumă din care, prin decizia nr.55/18.05.2012, a fost înlăturată suma de 13.024 lei, reprezentând cheltuieli cu salarii și contribuțiile aferente, ce nu fusese achitată la data de 31.12.2012.
Considerând că în mod corect a fost majorată baza impozabilă cu suma de 82.383 lei, prima instanță a înlăturat susținerile reclamantei privitoare la neluarea în considerare, de către organul de inspecție fiscală, a veniturilor din chirii, în suma de 76.767 lei, și a sumei de 37.245 lei cu care se pretinde că administratorul a creditat societatea pentru acoperirea pierderilor, considerând că, prin raportare la art.21 alin.1 din Legea nr.571/2003, pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile; în cauză organul fiscal considerând deductibile toate cheltuielile înregistrate referitoare la energie, apă, mărfuri, fond de salarii și contribuțiile aferente acestora, materialele consumabile, cheltuielile cu amortizarea imobilizărilor corporale, cu asigurările și cu taxele și impozitele locale.
Constatând că toate aceste cheltuieli au fost considerate deductibile și că în mod corect a fost estimată baza impozabilă ca diferență între cheltuielile efectuate și veniturile realizate, prima instanță a considerat că reclamanta datorează suma de 3.748 lei, reprezentând impozit pe profit, precum și suma de 14.305 lei, reprezentând taxa pe valoarea adăugată, motivat de faptul că, în perioada supusă controlului, reclamanta nu a înregistrat și declarat toate veniturile realizate și nici nu a colectat taxa pe valoarea adăugată aferentă acestor venituri, considerente pentru care acțiunea a fost respinsă.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta . V., care critică hotărârea primei instanțe pe motiv că: „s-au încălcat dispozițiile art.26l al. l pct.5 din Vechiul Cod de procedură civilă raportat la art.6 al. 1 CEDO de vreme ce sentința recurată nu cuprinde motivele avute în vedere de instanța de judecată la înlăturarea concluziilor raportului de expertiză contabilă”, deși expertul contabil precizează în mod clar, în răspunsul la obiectivul nr.2, faptul că baza impozabilă nu a fost corect estimată de către organele de inspecție fiscală, nefiind îndeplinite criteriile impuse de OG 92/2003, întrucât: nu s-au identificat elementele sau criteriile care să conducă la concluzia că veniturile sau cheltuielile înregistrate în contabilitate sunt incorecte sau incomplete, nu a reconstituit modul real în care contribuabilul își desfășoară activitatea, nu fac dovada unor surse suplimentare de informații referitoare la activitatea desfășurată de contribuabil”, „Instanța neînțelegând să analizeze acest aspect și nici nu indică motivele în baza cărora apreciază că se impune înlăturarea opiniei expertului”.
Recurenta consideră de asemenea că: „Sentința recurată este netemeinică, atâta timp cât convingerea instanței (cum că pârâta a procedat în mod corect la estimarea bazei impozabile) este clădită doar pe un singur argument, respectiv pe faptul că nu s-au depus la dosar înscrisuri din care să rezulte că a completat în mod corespunzător, în perioada supusă controlului, declarațiile fiscale”, deși întreaga documentație contabilă a fost verificată cu prilejul controlului și a fost pusă la dispoziția expertului contabil, ea neconsiderând în aceste condiții „oportun a depune la dosarul cauzei toată contabilitatea societății, atâta timp cât aceste înscrisuri au fost verificate atât de organele de inspecție fiscală cât și de expertul contabil”, apreciindu-se totodată că OMF 3389/2011 nu își află aplicabilitatea, în lipsa unor elemente de fapt care să justifice o atare estimare.
Considerând că: „instanța nu indică motivele ce o îndreptățesc a considera că societatea nu a înregistrat și declarat toate veniturile realizate”, în condițiile în care atât în raportul de inspecție fiscală cât și în raportul de expertiză contabilă se reține că au fost întocmite și depuse declarații fiscale la termenele stabilite de lege, că a fost organizată și condusă evidența contabilă, că au fost evidențiate corect operațiunile de capital, de trezorerie și a imobilizărilor, că există registrele contabile obligatorii și aparate de marcat fiscale, recurenta solicită ca, prin raportare la probele administrate, să se aprecieze că sentința instanței de fond este nelegală și netemeinică.
Intimata nu a depus întâmpinare.
Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea constată că atât din conținutul raportului de inspecție fiscală cât și cel al deciziei de impunere, întocmite de către pârâta-intimată, rezultă fără echivoc că motivul principal pentru care, în sarcina reclamantei-recurente, au fost stabilite obligații fiscale suplimentare de plată, a fost acela că: „societatea a înregistrat toate cheltuielile ... dar nu a înregistrat și veniturile aferente prestărilor de servicii: frizerie și sifonărie”, și că metoda prin care a fost stabilită baza de impunere a fost aceea a estimării, având în vedere că: „fluxurilor de numerar li se asociază cheltuielile și veniturile contribuabilului, determinându-se astfel în întregime numerarul utilizat pentru efectuarea cheltuielilor, care va fi comparat cu numerarul încasat din orice sursă”, „determinarea veniturilor sustrase de la calculul bazei de impozitare constând în compararea cheltuielilor efectuate cu veniturile declarate în perioada supusă controlului”, procedeu ce își are suport în prevederile art.67 ind. l din Codul de procedură fiscală.
Se mai constată că, prin contestația adresata D.G.F.P. V., semnată de administratorul societății, la data de 9.04.2012, . V., a evocat, printre altele, și faptul că: „Țin să precizez că eu nu stăteam în timpul zilei în Frizerie sau Sifonărie, una, datorită spațiului mic în care se desfășurau activitățile (3 m x 2 m), și alta, că aveam de rezolvat alte probleme în timpul zilei, iar seara, salariații aduceau bonul de casa de marcat (zetul) (se scotea zetul fără a fi eu de față) și încasările”.
În raport de această situație de fapt și de considerentele expuse în cuprinsul hotărârii atacate, Curtea apreciază ca nefondată critica recurentei privitoare la faptul că sentința recurată nu cuprinde motivele avute în vedere la înlăturarea concluziilor raportului de expertiza contabilă, din moment ce art.6 paragraful 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, obligând instanța să-și motiveze hotărârea, nu cere judecătorului să dea un răspuns detaliat la fiecare argument sau, și mai mult, să-și expună considerentele prin raportare la fiecare text de lege indicat de parte (Hotărârea din 9 decembrie 1994, cauza Ruiz Torija contra Spanie).
Din această perspectivă, chiar dacă se constată că prima instanță nu a făcut o analiză exhaustiva a situației de fapt, a fiecărei probe administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea apreciază că nu se poate reține că Tribunalul V. nu și-a motivat hotărârea ce a pronunțat sau că nu s-au dezvoltat, în mod suficient și convingător motivele pentru care au fost înlăturate constatările și concluziile cuprinse în raportul de expertiză întocmit de expertul contabil A. A. F., cu deosebire în partea ce se referă la faptul că: „În evidența contabilă a . sunt înregistrate venituri din chirii, în sumă de 76.767 lei, venituri ce nu au fost avute în vedere de către organul de inspecție fiscală la estimarea bazei impozabile”, din moment ce aceste venituri nu au avut nici o legătură cu faptul că: „societatea a înregistrat toate cheltuielile reprezentând: energie și apă, mărfuri, fond salarii și contribuțiile aferente, pentru perioada 01.01._11, dar nu a înregistrat și veniturile aferente prestărilor de servicii: frizerie și sifonărie”, astfel cum se reține în actele administrativ-fiscale atacate.
Curtea apreciază ca tratarea într-un mod oarecum lapidar a faptului că nu s-au luat în calcul veniturile din chirii, în condițiile în care activitățile de frizerie și sifonărie s-au desfășurat într-un „magazin închiriat situat în .”, deși criticabilă, este explicabilă și decurge din faptul că problema discrepanței dintre venituri și cheltuieli s-a localizat exclusiv la cele două activități mai sus menționate, situație ce nu a fost și nici nu putea fi influențată, în ceea ce privește aplicațiunea prevederilor art.67 ind. 1 din OG nr.92/2003, de activitățile, veniturile sau cheltuielile aferente altor bunuri sau activități, pe care reclamanta-recurentă le-a desfășurat în perioada de referință.
În atare situație, ce decurge din faptul necontestat că doar la activitățile desfășurate la punctul de lucru din . s-au constatat diferențe majore între venituri și cheltuieli, Curtea apreciază că prima instanță a fost îndreptățită să-și prezinte argumentele și să-și fundamenteze soluția doar pe constatările ce privesc în mod exclusiv aceste activități, făcând abstracție de situația veniturilor și a cheltuielilor realizate la nivelul întregii societăți, întrucât aceasta a fost și modalitatea aleasă, de organul fiscal pentru a stabili obligațiile suplimentare de plată, măsuri a căror legalitate instanța a fost chemată să o examineze, neputându-se discuta alte aspecte decât cele ce s-au reținut în decizia de impunere, prin contestație și în decizia de soluționare a acesteia, astfel cum dispozițiile art.213 alin. l din Codul de procedură fiscală impun.
Ori, funcție de aceste repere, Curtea apreciază că în mod temeinic și legal prima instanță s-a rezumat la a verifica dacă există sau nu o explicație acceptabilă între nivelul redus al veniturilor obținute din activitatea de frizerie și de sifonărie, și nivelul cheltuielilor aferente acestor activități, înregistrate în contabilitatea societății, ținând cont de specificul celor doua activități, în care costurile materiale și de manoperă nu pot depăși, niciunde și nicicând, veniturile; fiind de notorietate faptul că, prin prestarea unor activități de frizerie, cheltuielile materiale și de manoperă nu pot depăși prețul prestației și că nu se puteau efectua cheltuieli specifice (cu energia electrică, apă, produse cosmetice sau de întreținere, etc.) decât în cazul în care terțe persoane se adresau prestatorului de servicii, căruia îi plăteau pentru prestația efectuată, tariful corespunzător.
Cum reclamanta nu a prezentat o analiză de preț, din care să rezulte că, pentru un tuns, ca să dăm cel mai simplu exemplu, costurile cu energia electrică, cu produsele de întreținere sau cosmetice, cu manopera, cu amortizarea sau cu chiria, depășeau cu mult nivelul tarifului prestabilit, Curtea apreciază că prima instanță în mod justificat a reținut că reclamanta nu a prezentat documente justificative din care să rezulte că acele costuri, presupuse de desfășurarea activităților menționate, depășeau cu mult nivelul prețului prestației, respectiv să explice că, din prestarea serviciilor de frizerie și sifonărie nu se puteau realiza venituri nici măcar la nivelul costurilor și că practic beneficiarii prestațiilor respective nu au plătit prețul real, ci doar au beneficiat de facilități sau de gratuități.
Ținând cont de specificul activităților desfășurate de către reclamanta-recurentă, Curtea apreciază că în mod justificat prima instanță a reținut că, în cauza de față, problema neconcordanței dintre nivelul cheltuielilor înregistrate în contabilitate și nivelul veniturilor pretins realizate nu ține nici de modul de organizare a contabilității, nici de modul de ținere a registrelor sau de modul de întocmire a raportărilor fiscale, ci pur și simplu de faptul neînregistrării tuturor veniturilor, realizate din prestarea activității de frizerie și sifonărie, aspect ce nu are absolut nici o legătură cu restul activităților sau veniturilor realizate de către societate; contribuabilul-prestator fiind cel obligat ca, în cazul de față, să dovedească că a încasat de la clientul său un tarif de 10 lei, spre exemplu, pentru un tuns simplu, și că pentru realizarea prestației a avut cheltuieli de 15 sau 20 de lei, fapt ce ar putea justifica, într-o anumită măsură, diferența constatată de organul fiscal.
Dacă există o explicație pentru diferența majoră dintre nivelul cheltuielilor și mărimea veniturilor, Curtea consideră că aceasta a fost oferită, în mod indirect, de chiar administratorul societății, care, în cuprinsul contestației ce a formulat recunoaște că: „salariații aduceau bonul de casă de marcat și încasările” și că „se scotea zetul fără a fi eu de față”.
În atare situație, Curtea apreciază că ținea de atribuțiile administratorului să verifice de ce, pe parcursul a nu mai puțin de 5 ani, veniturile au fost semnificativ mai mici decât cheltuielile făcute pentru unitatea din ., răspunderea angajatorului pentru salariații săi fiind în acest caz una legală, la care societatea nu se poate sustrage, independent de situația sa personală sau de mărimea patrimoniului, ce le evocă ca argument în susținerea cererii de recurs reclamanta.
Ca atare, constatând că hotărârea primei instanțe este temeinică și legală, Curtea, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, va respinge recursul declarat de către reclamantă, ca fiind nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta . împotriva sentinței nr. 1115/CA/10.04.2013, pronunțată de Tribunalul V. sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 9 decembrie 2013.
Președinte Judecător Judecător
T. D. M. G. A. C. M.
Grefier
F. O.
Red.T.D.M.
Tehnored.F.O.
2 ex./13.12.2013
Tribunalul V. – jud. G. E.
| ← Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Decizia nr.... | Pretentii. Decizia nr. 3824/2013. Curtea de Apel IAŞI → |
|---|
