Contestaţie la executare. Decizia nr. 375/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 375/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 08-02-2013 în dosarul nr. 2037/89/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIE Nr. 375/2013
Ședința publică de la 08 Februarie 2013
Președinte: P. V. E.
Judecător: P. M. C.
Judecător: Ș. D. R. G.
Grefier: A. V.
Pe rol se află judecarea cauzei în C. administrativ și fiscal privind pe recurentul S. I. și pe intimata Casa de Asigurări de Sănătate V., având ca obiect
contestație la executare, recurs împotriva sentinței numărul 967/CA/2012 pronunțată de Tribunalul V..
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsesc părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier din care rezultă că dosarul este la al doilea termen de judecată, recurentul a depus, prin serviciul de registratură, precizări prin care solicită respingerea excepției invocate de intimată..
Se solicită judecarea cauzei și în lipsa părților.
Instanța, având în vedere că actul contestat este emis de către Casa de Asigurări de Sănătate V. constată că nu se justifică citarea Administrației Finanțelor Publice Bârlad.
Cauza fiind în stare de judecată și având în vedere că se solicită judecarea și în lipsa părților, instanța rămâne în pronunțare.
După deliberare,
CURTEA DE APEL,
Asupra recursului de față,
Prin sentința nr.967/15.10.2012, Tribunalul V. a admis exceptia inadmisibilitatii și a respins ca inadmisibila acțiunea formulată de reclamantul S. I. in contradictoriu cu parata C. Judeteana de Asigurari de Sanatate V..
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că la data de 20-03-2012, pârâta Casa de Asigurări de Sănătate V. a emis decizia de impunere nr._/20-03-2012, prin care a stabilit în sarcina reclamantului S. I. suma de 2.268 lei, contributie de asigurări de sănătate, pentru perioada martie 2007 – martie 2012, si majorări de intârziere în cuantum de 1.698,73 lei. Decizia de impunere a fost comunicata reclamantului la data de 20-03-2012 (fila 30 dosar).
Prin cererea inregistrata cu nr. 6062/26-03-2012 (fila 33 dosar), in termenul legal de 30 zile, reclamantul a formulat contestatie impotriva deciziei de impunere, solicitand anularea acesteia. Parata C. Judeteana de Asigurari de Sanatate V. i-a comunicat reclamantului S. I. la data de 20-04-2012 (fila 37 dosar) adresa nr. 6.062/12-04-2012, prin care i s-a raspuns contestatiei. In respectiva adresa se arata ca reclamantul are indatorirea de a depune declaratii nominale privind obligatiile ce ii revin fata de fondul de sanatate si dovada platii contributiilor.
Tribunalul a reținut urmatoarele dispozitii legale incidente:
Art. 218 alin. 2 C. proc. fiscala – „Deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii”.
Din coroborarea dispozitiilor legale indicate a rezultat ca impotriva deciziei de impunere se poate formula contestatie care este competenta autoritatii ce a emis-o, instanta avand in competenta de a judecata doar decizia emisa in solutionarea contestatiei. Instanta mai are in competenta de a judeca, conform art. 8 din Legea nr. 554/2004, vatamarile aduse ca urmare a nesolutionarii in termen a unei cereri sau ca urmare a refuzului nejustificat de a solutiona o cerere.
Desi adresa nr. 6062/12-04-2012 nu imbraca forma unei decizii emise in solutionarea contestatiei, instanta a apreciat ca s-a raspuns reclamantului S. I., astfel incat acesta avea obligatia de a sesiza instanta cu o actiune in anularea acestui act.
Avand in vedere dispozitiile art. 218 alin. 2 C.p.c., s-a reținut ca cererea formulata de reclamantul S. I. privind anularea deciziei de impunere nr._/20-03-2012 este inadmisibila.
Împotriva acestei sentințe a declarat în termen legal recurs reclamantul S. I., apreciind-o nelegală și netemeinică.
În motivare, arată că în mod greșit prima instanță a admis excepția inadmisibilității și a considerat că actul pe care trebuia să îl atace este adresa de răspuns 6062/12.04.2012 și nu decizia de impunere. Adresa respectivă nu reprezintă o decizie prin care să i se fi soluționat contestația sa împotriva deciziei de impunere, ci un simplu răspuns, prin care i s-a adus la cunoștință că are obligația de a depune declarații nominale privind obligațiile ce îi revin față de fondul de sănătate și dovada plății contribuțiilor. Dacă ar fi solicitat anularea acestei adrese, iar instanța ar fi admis acțiunea, nu ar fi avut ce măsuri să anuleze. Contestația sa ar fi rămas fără rezultat, deoarece prin această adresă nu s-a luat nici o măsură.
Nu se indică temeiul în drept al cererii.
Recursul a fost legal timbrat.
Intimata nu a depus întâmpinare.
Nu au fost administrate alte probe în această fază procesuală.
Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de dispozițiile legale incidente, motivele de recurs invocate și din oficiu, Curtea constată cele ce urmează:
Curtea consideră că cererea reclamantului a fost corect examinată și soluționată de prima instanță în raport de normele de drept procesual ce guvernează raportul juridic născut din faptul emiterii deciziei de impunere. În cauza de față, reclamantul a contestat decizia de impunere_/20.03.2012, în fața organului fiscal, primind ca răspuns adresa 6062/12.04.2012. Ulterior acestui răspuns, a introdus prezenta acțiune, prin care contestă Decizia de impunere_/20.03.2012 în fața instanței de contencios administrativ.
Din conținutul deciziei contestate rezultă că aceasta reprezintă titlu de creanță și că „poate fi contestată în termen de 30 de zile de la data comunicării, sub sancțiunea decăderii”, fiind emisă în temeiul OG 92/2003. În raport de toate aceste constatări, Curtea constată că decizia de impunere emisă în temeiul Legii 95/2006, este un act administrativ-fiscal, conform art. 41 din Codul de procedură fiscală și că, din faptul emiterii acelui act s-a născut un raport obligațional fiscal, raport în care intimatul pârât are calitatea de contribuabil.
În acest context, cel ce se consideră lezat prin actul administrativ-fiscal denumit „decizie de impunere” are dreptul de a formula contestație, potrivit legii, drept recunoscut în mod expres prin art. 205 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003. Atât timp cât prin norma de drept specială, Legea 95/2006, cât și prin norma de drept comun în materia dreptului fiscal, Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, sunt prevăzute proceduri speciale prin care cel ce se pretinde vătămat printr-un act administrativ-fiscal își poate valorifica pretinsul drept, nici unei persoane nu i se poate recunoaște dreptul de a urma o altă procedură decât cea stabilită de legiuitor, indiferent de motivele de nelegalitate ce s-ar invoca, ținând cont de faptul că normele de procedură sunt de strictă interpretare și de ordine publică și că ele au întâietate în raport cu normele de drept material.
Având în vedere că art. 2 din Codul de procedură fiscală stabilește, în mod imperativ, că „Prezentul cod constituie procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat” și că, numai în măsura în care menționatul cod nu dispune, se aplică prevederile Codului de procedură civilă, Curtea consideră că sesizarea instanței de contencios administrativ cu soluționarea oricărei cereri privitoare la titlurile de creanță fiscală emise, ca și a altor acte administrativ - fiscale, nu se putea realiza decât în condițiile stabilite de art. 218 alin. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003.
Întrucât, din conținutul normei legale evocate, rezultă fără echivoc că doar „Deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestator la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă”, Curtea apreciază că sesizarea tribunalului, în alte condiții și pe alte temeiuri decât cele stabilite în Titlul IX al Ordonanței Guvernului nr. 92/2003, este într-adevăr inadmisibilă.
Și Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit, cu valoare de principiu și precedent judiciar, că, în măsura în care se contestă un act administrativ-fiscal, devin incidente dispozițiile din Codul de procedură fiscală, cu referire la art. 7 din Legea nr. 554/2004, fiind obligatorie de urmat procedura contestației pe cale administrativă, reglementată de Titlul IX din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, întrucât poate fi contestată pe calea acțiunii în contencios administrativ și fiscal numai decizia emisă de organul competent în soluționarea contestației.
În același sens este și practica judiciară a Curții Constituționale, care, sesizată fiind, în decursul timpului, în mod repetat, cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 205-218 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, a reținut că aceste prevederi sunt constituționale, nu doar în raport cu prevederile Constituției României, dar și în raport de Convenția europeană a drepturilor omului.
În același sens, la data de 24.10.2010, în ședința Comisiei de unificare a practicii judiciare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a fost adoptată următoarea soluție de principiu pentru unificarea practicii:
„… în măsura în care se contestă un act administrativ-fiscal, devin incidente dispozițiile din Codul de procedură fiscală, cu referire la art. 7 din Legea nr. 554/2004, fiind obligatorie de urmat procedura contestației pe cale administrativă reglementată de Titlul IX din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, întrucât poate fi contestată pe calea acțiunii în contencios administrativ și fiscal numai decizia emisă de organul competent în soluționarea contestației împotriva actului administrativ-fiscal ”.
Soluția adoptată a fost luată în vederea interpretării și aplicării unitare a legislației în materia contenciosului administrativ și fiscal, de care instanța este datoare să țină seama, în considerarea dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, a principiului securității raporturilor juridice și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.
În concret, aceasta înseamnă că reclamantul era ținut de procedura fiscală specială să conteste răspunsul nr.6062/12.04.2012, în măsura în care aprecia că este cel care i-a soluționat contestația administrativă, chiar într-o modalitate informă, sau avea posibilitatea, așa cum corect a reținut și instanța de fond, de a promova o acțiune prin care, în baza art. 8 din Legea 554/2004, să solicite obligarea organului fiscal de a emite o dispoziție în soluționarea contestației sale, în măsura în care adresa de răspuns 6062/12.04.2012 nu era considerată o decizie în sensul Codului de procedură fiscală, nicidecum să sesizeze direct instanța cu anularea titlului de creanță.
Față de cele ce preced, Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 312 din Codul de procedură civilă, va respinge recursul formulat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurentul S. I. împotriva sentinței nr. 967/CA/2012 pronunțată de Tribunalul V., sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 08 Februarie 2013.
Președinte, V. E. P. | Judecător, M. C. P. | Judecător, D. R. G. Ș. |
Grefier, V.-E. A. |
V.A. 12 Februarie 2013/red si tehnored 2 ex.PMC/28.02.2013
Jud. fond: A. C. S.
| ← Pretentii. Decizia nr. 4899/2013. Curtea de Apel IAŞI | Pretentii. Decizia nr. 3960/2013. Curtea de Apel IAŞI → |
|---|
