Contestaţie la executare. Decizia nr. 2006/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2006/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 31-05-2013 în dosarul nr. 710/99/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIE Nr. 2006/2013
Ședința publică de la 31 Mai 2013
Completul compus din:
Președinte: P. V. E.
Judecător: P. M. C.
Judecător: Ș. D. R. G.
Grefier: A. V.-E.
Pe rol se află judecarea cauzei în contencios administrativ și fiscal privind pe recurentul S. C. și pe intimata C. de Asigurări de Sănătate Iași, având ca obiect contestație la executare, recurs împotriva sentinței numărul 2593/ca din 20.11.2012 pronunțată de Tribunalul Iași.
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsesc părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier din care rezultă că dosarul este la al doilea termen de judecată și că se solicită judecata cauzei și în lipsa părților.
Instanța constată cauza în stare de judecată și, având în vedere că se solicită judecarea cauzei și în lipsa părților, rămâne în pronunțare.
După deliberare,
CURTEA DE APEL
Asupra recursului de față,
Prin sentința nr. 2593/ca din 20 Noiembrie 2012, Tribunalul Iași a respins contestația formulată de S. C. in contradictoriu cu C. de Asigurări de Sănătate Iași, avand ca obiect anularea deciziei de impunere nr_/31.10.2011 si a Deciziei nr 180-670/28.12.2011, emisă de intimată.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că la data de 31.10.2011, pârâta C. de Asigurări de Sănătate Iași a emis decizia de impunere nr._ pentru stabilirea contribuțiilor și accesoriilor datorate la FNUASS în cazul contribuabililor persoane fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de A.N.A.F. A calculat pârâta, în sarcina reclamantului o contribuție de asigurări de sănătate de 6867 lei, dobânzi de 4767 lei, penalități de întârziere de 1009 lei. Reclamantul a contestat in termen legal decizia de impunere, aceasta fiind respinsă prin decizia nr.180_670/28.12.2011.
Instanța a constatat că, pentru toată perioada avută în vedere la întocmirea deciziei de impunere, reclamantul nu a dovedit că și-a exercitat dreptul de a-și alege liber casa de asigurări, nefiind depus la dosar nici un fel de contract de asigurare de sănătate cu vreuna dintre casele de asigurări. Și chiar de ar fi apelat la forma de asigurare de sănătate voluntară, în conformitate cu disp. art. 208 alin. 7 din Legea 95/2006, tot subzistă pentru reclamant obligația de plată a contribuției pentru asigurarea socială de sănătate.
De asemenea, conform art. 213 alin. 4 din Legea 95/2006, categoriile de persoane care nu sunt prevăzute la alineatele 1 și 2 au obligația să se asigure în condițiile art. 211 și să plătească contribuția la asigurările de sănătate în condițiile legii, iar obligația virării acestei contribuții revine și persoanelor care exercită profesii libere ( art. 215 alin. 3 din aceeași lege).
Tribunalul a mai constatat că reclamantului îi este conferită calitatea de asigurat prin lege(asigurarea socială de sănătate fiind obligatorie în baza art. 208 alin. 3 din Legea 95/2006) și, în această calitate, îi incumbă și sarcina de a contribui la F.N.U.A.S.S., fără a avea relevanță inexistența vreunei convenții încheiate cu CAS IAȘI ori cu una dintre restul caselor de asigurări.
Art. 2 alin. 2 din Codul de procedură fiscală prevede că acest cod constituie procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat, iar din dispozițiile art. 256 alin. 2 Legea 95/2006 și art.1 și 7 din Legea 11/2010 rezultă că bugetele Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate fac parte din bugetul general de stat. Mai mult, Legea 571/2003 ( codul fiscal ) prin art. 7 definește la punctul 10 contribuțiile sociale obligatorii ca fiind orice contribuții care trebuie plătite, în conformitate cu legislația în vigoare, pentru protecția șomerilor, asigurări de sănătate sau asigurări sociale. Fiind o contribuție socială cuprinsă în Codul fiscal și care constituie venituri ale bugetului general consolidat, în temeiul art. 1 alin. 2 și 3 din O.G. nr. 92/2003 Tribunalul a constatat că declararea, stabilirea, verificarea și colectarea sumelor reprezentând această contribuție sunt supuse normelor enunțate de codul de procedură fiscală.
Referitor la dobânzi și penalități, Tribunalul a reținut că în acest litigiu, pârâta a stabilit obligația principală datorată de reclamant pentru perioada noiembrie_11, caz în care sunt aplicabile disp. art. 119 alin. 1 Cod procedură fiscală, conform cărora, dobânzile și penalitățile de întârziere se datorează după împlinirea termenului de scadență, respectiv cel prevăzut de Codul fiscal sau în alte legi care îl reglementează.
Prin urmare, în mod corect a procedat pârâta când a determinat cuantumul dobânzii și al penalităților de întârziere în raport de termenele legale de scadență și nu de cel al emiterii deciziei de impunere.
De altfel, obligația reclamantului de a achita contribuția de asigurări sociale de sănătate izvorăște direct din lege și nu din decizia de impunere, așa încât, reclamantul trebuia să plătească respectiva contribuție în cuantumul prevăzut de normele incidente indiferent de faptul emiterii sau nu a unui titlu de creanță anual sau de faptul informării ori a neinformării cu privire la existența debitului fiscal.
În plus, codul de procedură fiscală nu interzice ca prin același titlu de creanță, respectiv decizie de impunere, să fie stabilită atât datoria principală cât și accesoriile.
În consecință, constatând că reclamantul nu a demonstrat caracterul nelegal al actelor administrative fiscale contestate, acțiunea a fost respinsă ca fiind nefondată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal recurentul S. C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului său, recurentul arată că după data emiterii deciziei de impunere a achitat suma de 6000 lei.
Dobânzile și penalitățile nu sunt datorate, deoarece:
- nu au fost prevăzute într-un contract încheiat între părți, cu putere de titlu de creanță în baza căruia să se calculeze accesorii potrivit art. 259 al.4 din Legea 95/2006 și art. 35 din Ordinul MS 671/2007.
- nu există declarații de impunere, organul fiscal preluând informațiile de la ANAF,
- pârâta nu a informat contribuabilul asupra obligațiilor sale, conform art. 222 din Legea 95/2006,
- dobânzile și penalitățile nu sunt calculate pentru că nu sunt prevăzute de lege. Pentru a se calcula dobânzi, trebuie să fie datorată o creanță comercială, ceea ce nu e cazul de față. Prevederile art. 262 al. 1 și 4 din Legea 95/2006 stabilesc numai majorări de întârziere.
Mai arată recurenta că prima instanță nu a motivat de ce nu a luat în calcul plata de 6000 lei, nici de ce datorează dobânzi, fiind incidente motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 Cod pr.civ.
Se mai invocă drept motiv de recurs și art. 304 ind.1 Cod pr.civ.
Intimata a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului.
În această fază procesuală nu au fost administrate alte probe.
Recursul este nefondat.
Curtea observă că prima instanță a stabilit corect situația de fapt și a făcut o judicioasă aplicare a dispozițiilor legale incidente.
Criticile aduse de recurent sentinței primei instanțe se referă la nemotivarea hotărârii și, în fapt, la nedatorarea accesoriilor(pentru că nu a fost pus în întârziere și pentru că nu există temei de calcul al acestora), precum și la faptul că decizia de impunere include și sume pe care le-a achitat(ulterior emiterii ei).
Aceste motive, încadrabile în dispozițiile art. 304 pct.7 și 9 și 304 ind.1 Cod pr.civ, nu pot fi primite, ca de altfel nici motivul invocat, dar neprezentat, reglementat de art. 304 pct.8 Cod pr.civ.
Sentința primei instanțe cuprinde motivele pe care se sprijină, astfel încât nu se poate aprecia că este nemotivată, motivată sumar sau confuz. Este adevărat că Tribunalul nu s-a referit la plata reclamantului de 6000 lei făcută ulterior emiterii deciziei de impunere, aceasta fiind însă irelevantă cauzei, pentru motivele ce vor fi expuse mai jos.
Se observă în primul rând că recurentul contestator nu contestă împrejurarea că are calitatea de persoană impozabilă.
Constată Curtea că aceste contribuții de asigurări sociale de sănătate au natura juridică a impozitelor și taxelor, fiind astfel reglementate atât de Codul de procedură fiscală cât și de Legea nr. 95/2006 .
Reclamantul a realizat venituri impozabile, conform prevederilor art. 41 din Codul fiscal, și în aceste condiții, este legală stabilirea în sarcina lui a obligativității plății contribuțiilor la sănătate, în condițiile în care acesta a realizat venituri impozabile din activități independente în perioada 2006 – 2011 . Reclamantul recurent nu a respectat prevederile legale privind declararea venitului către CAS(le-a depus cu întârziere), astfel încât pârâta a stabilit din oficiu obligațiile de plată, potrivit bazei de impunere comunicată acesteia de către ANAF, făcând aplicarea art 216 din Legea 95/2006, care devine incident în caz de întârziere a plăților față termenul legal. Reclamantul nu a depus declarațiile fiscale pentru a proba că sumele datorate ca debit ar fi altele, și, de altfel, el nu contestă debitul.
În ceea ce privește obligația la plata majorărilor de întârziere și a penalităților datorate, Curtea constată că recurentului i s-au stabilit prin decizia de impunere și majorări de întârziere, și penalități de întârziere.
Astfel, în mod succesiv art.56 din Legea nr.145/1997 se refera numai la majorari de intarziere, tot asemenea art. 55 alin.1 din O.U.G.nr.150/2002 care a abrogat Legea nr.145/1997 si in fine, art. 261 din Legea nr.95/2006 care a abrogat O.U.G.nr.150/2002 precizeaza ca pentru perioada de intarziere se datoreaza majorari de intarziere, calculate in condițiile Codului de procedură fiscala. In conformitate cu art. 261 alin.1 din L. nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sanatatii "angajatorii si asiguratii care au obligatia platii contributiei în conditiile legii si care nu o respecta datoreaza pentru perioada de întârziere majorari de întârziere în conditiile Codului de procedura fiscala".
Începând cu data de 01.07.2010, data intrării în vigoare a OUG nr. 39/2010 s-au perceput penalități de întârziere, această sintagmă fiind introdusă în Codul de procedură fiscală.
Pârâta CAS Iași a calculat în mod corect majorări de întârziere pentru debitul principal până la 01.07.2010 (ca și daune interese moratorii pentru întârziere), iar ulterior acestei date s-au calculat penalități de întârziere (daune interese cominatorii – titlu de sancțiune pentru nexecutarea în termen a obligației de plată). Acestea din urmă nu puteau fi aplicate doar contribuției pentru anul 2010, ci întregii contribuții cu titlu de asigurări sociale de sănătate aflată în debit la data de 01.07.2010.
Cât privește punerea în întârziere a reclamantului pentru debit și pentru accesorii, invocată de reclamant, Curtea reține că această contribuție de asigurări sociale de sănătate are, așa cum s-a mai arătat, natura juridică a impozitelor și taxelor reglementate de Codul fiscal, iar potrivit art. 110 din OG nr.92/2003 privind codul de procedură fiscală, titlul de creanță este actul prin se stabilește și se individualizează creanța fiscală, întocmit de către organele competente sau de persoanele îndreptățite, potrivit legii.
Totodată, art. 23 din Codul de procedură fiscală, cu privire la nașterea creanțelor și obligațiilor fiscale, prevede că: „(1) Dacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează. (2) Potrivit alin. (1) se naște dreptul organului fiscal de a stabili și a determina obligația fiscală datorată.”
Calcularea accesoriilor creanței financiar bugetare de către CAS se face din momentul scadenței obligației fiscale principale, nefiind necesară punerea în întârziere a debitorului. În dreptul fiscal, (ca de altfel și în dreptul comercial) punerea în întârziere se face de drept, prin ajungerea obligației la scadență. Neexecutarea voluntară și la termen a obligației generează un prejudiciu, care se cere a fi acoperit prin plata de daune-interese – majorări.
Cu privire la plata efectuată ulterior datei de emitere a deciziei de impunere, observă Curtea că decizia de impunere stabilește obligațiile de plată ale reclamantului la data de 16.09.2011, plata ulterioară putând fi valorificată doar în faza executării.
Pentru toate aceste considerente, apreciind soluția primei instanțe ca fiind legală și temeinică, Curtea va face aplicabilitatea art. 312 Cod pr.civ și va respinge recursul promovat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurentul S. C. împotriva sentinței nr. 2593/ca din 20.11.2012 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 31 mai 2013.
Președinte, V. E. P. | Judecător, M. C. P. | Judecător, D. R. G. Ș. |
Grefier, V.-E. A. |
V.A. 03 Iunie 2013/red si tehnored. 2 ex.PMC/1.07.2013
Jud fond: B. D. G.
| ← Pretentii. Decizia nr. 4675/2013. Curtea de Apel IAŞI | Pretentii. Decizia nr. 3999/2013. Curtea de Apel IAŞI → |
|---|
