Obligaţia de a face. Decizia nr. 1308/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1308/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 15-04-2013 în dosarul nr. 5571/99/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIA NR. 1308/2013
Ședința publică din 15 aprilie 2013
Completul compus din:
Președinte – C. M.
Judecător – T. D. M.
Judecător – G. A.
Grefier – R. G.
S-a luat în examinare recursul introdus de Instituția P. Județului Iași - Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatriculări Vehicule, împotriva sentinței civile nr. 408 din 05.02.2013 a Tribunalului Iași, pronunțată în dosarul nr._, având ca obiect obligația de a face – înmatriculare fără taxă de poluare.
La apelul nominal făcut în ședință publică, lipsesc părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, din care rezultă aspectele de mai sus cu privire la prezența părților și modul de îndeplinire a procedurii de citare, stadiul procesual al procesului, care este la primul termen de judecată, și faptul că se solicită judecarea cauzei și în lipsă, în conformitate cu dispozițiile art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă.
Curtea, în baza art. 150 și art. 156 din Codul de procedură civilă, rămâne în pronunțare.
După deliberare,
CURTEA D E A P E L,
Asupra recursului de față;
Prin sentința civilă nr. 408 din 05.02.2013, Tribunalul Iași, respingând excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârât, a admis acțiunea formulată de reclamantul A. I. Dănut, în contradictoriu cu pârâtul Instituția P. jud. Iași / Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere si Înmatriculare a Vehiculelor, pe care l-a obligat la înmatricularea fără dovada plătii taxei de poluare a autoturismului proprietatea reclamantului, marca Opel tip Vectra B, număr identificare WOLO00036T5064616, an fabricație 1995, importat din Austria, și la plata către reclamant a sumei de 4,3 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel instanța de fond a reținut următoarele:
La data de 25.02.2012 reclamantul a cumpărat din Austria autoturismul marca Opel tip Vectra B, număr identificare WOLO00036T5064616, an fabricație 1995, unde a și fost înmatriculat pentru prima dată, la 12.11.2010.
Instanța a constatat că acțiunea este întemeiată. Excepția inadmisibilității ridicată de pârât este neîntemeiată, fiind respinsă. Temeiul de drept al acțiunii este refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, refuz care reprezintă un act administrativ asimilat. Totodată, fiind în ipoteza reglementată de art. 2 lit. i, art. 2 alin. 2 din L. nr. 554/2004, procedura prealabilă nu este necesară, așa cum dispune art. 7 alin. 5 teza ultimă din același act normativ.
Pe fondul acțiunii, instanța a reținut că la data cererii reclamantului, mai 2012, era în vigoare L. nr. 9/2012.
Instanța a constatat că acțiunea este întemeiată. Taxa de plătit de către reclamant este taxă pentru emisii poluante reglementată de Legea 9/2012.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 4 din Legea 9/2012, obligația de plată a taxei intervine:
a) cu ocazia înscrierii în evidențele autorității competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România și atribuirea unui certificat de înmatriculare și a numărului de înmatriculare;
b) la repunerea în circulație a unui autovehicul după încetarea unei exceptări sau scutiri prevăzute la art. 3 și 8;
c) la reintroducerea în parcul auto național a unui autovehicul, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul auto național, i s-a restituit proprietarului plătitor valoarea reziduală a taxei, în conformitate cu prevederile art. 7.
(2) Obligația de plată a taxei intervine și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, conform Legii nr. 571/2003, cu modificările și completările ulterioare, sau taxa pe poluare pentru autovehicule și care nu face parte din categoria autovehiculelor exceptate sau scutite de la plata acestor taxe, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării.
Deși aceste dispoziții legale pare a fi înlăturat caracterul necomunitar al normelor anterioare, ale OUG 50/2008, prin OUG 1/2012 dispozițiile art. 4 care înlăturau discriminările observate în vechea lege au fost suspendate până la 1.01.2013.
Or, potrivit unei jurisprudențe constante a CJUE, există o încălcare a articolului 110 TFUE atunci când valoarea taxei aplicate unui vehicul de ocazie importat depășește valoarea reziduală a taxei încorporate în valoarea vehiculelor de ocazie similare deja înmatriculate pe teritoriul național (Hotărârea din 9 martie 1995, Nunes Tadeu, C‑345/93, R.., p. I‑479, punctul 20, Hotărârea din 22 februarie 2001, Gomes Valente, C‑393/98, R.., p. I‑1327, punctul 23, precum și Hotărârea din 19 septembrie 2002, Tulliasiamies și Siilin, C‑101/00, R.., p. I‑7487, punctul 55).
În această privință, Curtea a precizat că, din momentul achitării unei taxe de înmatriculare într‑un stat membru, valoarea acestei taxe se încorporează în valoarea vehiculului. Astfel, atunci când un vehicul înmatriculat în statul membru în cauză este, ulterior, vândut ca vehicul de ocazie în același stat membru, valoarea sa de piață, care include valoarea reziduală a taxei de înmatriculare, va fi egală cu un procentaj, determinat de deprecierea acestui vehicul, din valoarea sa inițială (Hotărârea Nádasdi și Németh, citată anterior, punctul 54).
Prin urmare, pentru a garanta neutralitatea taxei, valoarea vehiculului de ocazie importat reținută ca bază de impozitare trebuie să reflecte valoarea unui vehicul similar deja înmatriculat pe teritoriul național (Hotărârea Weigel, citată anterior, punctul 71, și Hotărârea din 20 septembrie 2007, Comisia/G., C‑74/06, Rep., p. I‑7585, punctul 28).
Or, prin suspendarea aplicării art. 4 al.2, nici la data stabilirii taxei de emisii poluante și nici în prezent nu se percepe taxă cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat cumpărat din țară.
Instanța a reținut că taxa privind emisiile poluante este la acest moment discriminatorie față de împrejurarea suspendării dispozițiilor legale care permit aplicarea acestei taxe și la vehiculele naționale cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu a fost achitată nici una din taxele reglementate succesiv. Suspendarea aplicării art. 4 favorizează astfel vânzarea vehiculelor de ocazie naționale și descurajează, în acest mod, importul de vehicule de ocazie similare.
În consecință, instanța a admis acțiunea și a obligat pârâta la înmatricularea fără plata taxei de emisii poluante a autovehiculului proprietatea reclamantului
Împotriva acestei sentințe a declarat în termen recurs pârâtul criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
În motivarea recursului se arată că reclamantul a solicita pârâtei obligarea la înmatricularea unui autovehicul fără plata taxei de poluare pentru autovehicule. Pârâta a comunicat refuzul său pe motiv că printre actele necesare în vederea înmatriculării unui autovehicul se numără și dovada achitării taxei pe emisiile poluante pentru autovehicule stabilită de Legea nr. 9/2012, a cărei regim juridic este diferit de vechea taxă de poluare. Pârâta Instituția P. Județului Iași nu are competența nici de a stabili și nici de a încasa această taxă, astfel că problema compatibilității legislației naționale cu ce a comunitară nu se poate cerceta în raport de o instituție publică ce nu este implicată în operațiunea administrativă contestată. Mai mult consideră că această taxă nu încalcă dispozițiile art.90 din Tratat. Pârâta realizează doar o operațiune tehnic-administrativă, neavând nici o competență și nicio responsabilitate în ceea ce privește stabilirea și încasarea taxei de poluare, iar refuzul acesteia nu poate fi considerat nejustificat. Consideră că instanțele nu se pot substitui în atribuții, funcționarilor publici și să constate îndeplinirea tuturor condițiilor înmatriculării.
Intimatul nu a formulat întâmpinare .
În recurs nu s-au mai administrat alte probe.
Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de dispozițiile legale incidente, motivele de recurs invocate și din oficiu, Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Curtea consideră că refuzul pârâtei este nelegal și este întemeiată cererea reclamantului de obligare a pârâtului la înmatricularea definitivă a autovehiculului său fără plata taxei pentru emisiile poluante.
În acest sens curtea reține că reclamantul a achiziționat un autoturism ce fusese anterior înmatriculat într-o țară membră UE și că pentru a-l înmatricula în România, el a fost condiționat de plata unei taxe pentru emisiile poluante prevăzuta de Legea nr. 9/2012.
Potrivit art. 1 coroborat cu art. 3 si 4 din Legea nr. 9/2012, așa cum a fost modificată și completată, taxa pentru emisiile poluante se constituie în venituri din care se finanțează programe și proiecte pentru protecția mediului, obligația de plată a acestei taxe revenind cu ocazia înscrierii în evidențele autorității competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România și atribuirea unui certificat de înmatriculare și a numărului de înmatriculare.
Art. 110(1) din Tratatul CE stipulează: „Nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare. De asemenea, nici un stat membru nu aplică produselor altor state membre impozite interne de natură să protejeze indirect alte produse”. Art. 110 din Tratat produce efecte directe și ca atare creează drepturi individuale pe care jurisdicțiile statelor membre ale Uniunii le pot proteja.
Conform hotărârii CJE în cauza Weigel (2004),obiectivul reglementării comunitare este asigurarea liberei circulații a mărfurilor între statele comunitare în condiții normale de concurență, prin eliminarea oricărei forme de protecție care decurge din aplicarea de impozite interne discriminatorii față de produsele provenind din alte state membre.
Așadar, rostul acestei reglementări este de a interzice discriminarea fiscală între produsele importate și cele similare autohtone. În conformitate cu jurisprudența constantă a Curții, statele membre pot prevedea taxarea diferențială a unor produse similare, cu condiția ca aceasta să se bazeze pe criterii obiective și să nu aibă ca efect protejarea producției naționale.
Asupra încălcării art. 90 din Tratat prin crearea unui tip similar de diferență de tratament s-a pronunțat Curtea de la Luxembourg, în cauzele Comisia c. Austria prin hotărârea din 11.12.2008, Comisia c. Filanda prin hotărârea din 19.03.2009 și Maciej Brezezinski împotriva Dyrektor Izby Celnej w Warszawie (Polonia) prin hotărârea din 18.01.2007.
Deși legiuitorul român a invocat principiul potrivit căruia „poluatorul plătește”, în realitate nu reglementează unitar reguli care să se aplice tuturor „poluatorilor”, indiferent de momentul și forma de dobândire a autovehiculelor poluante. Prin modificările intervenite la Legea nr. 9/2012 prin ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 1 din 30 ianuarie 2012, este impusă obligativitatea taxei pentru emisiile poluante numai pentru autoturismele înmatriculate în celelalte state ale U.E. și reînmatriculate în România, nu și pentru cele deja înmatriculate în România până la data de 01.01.2013. În acest mod consumatorii sunt direcționați înspre autoturismele second-hand deja înmatriculate în țara noastră.
Prin aceste dispoziții interne sunt încălcate dispozițiile art. 28 și art. 110(1) din Tratatul CE, ceea ce face din dispozițiile Legii nr. 9/2012 niște prevederi discriminatorii și nelegale. Mai mult decât atât, taxa se prezintă ca o taxă cu efect echivalent, în sensul art. 28 din Tratatul CE, interzisă de normele Comunitare. Prin urmare această taxă este nelegală, fiind contrară dispozițiilor comunitare. Instanța nu poate primi apărările pârâtei în sensul că temeiul stabilirii taxei este determinat de impactul poluării întrucât respectiva taxa, prin modul în care este reglementată diminuează sau este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second-hand deja înmatriculate într-un alt stat membru; comparatorii sunt orientați din punct de vedere fiscal să achiziționeze autovehicule second-hand deja înmatriculate în România.
Ca o taxă internă impusă autoturismelor second-hand este discriminatorie în sensul art. 90 parag. 1 din Tratat s-a decis în cauza conexată Nadasdi și N. unde Curtea de Justiție a arătat că o taxă de înmatriculare este interzisă atâta timp cât este percepută asupra autoturismelor second-hand puse pentru prima dată în circulație pe teritoriul unui stat membru și că valoarea taxei, determinată exclusiv prin raportare la caracteristicile tehnice ale autovehiculului (tip motor, capacitate cilindrică) și la clasificarea din punct de vedere al poluării este calculată fără a se lua în seamă deprecierea autoturismului de o asemenea manieră încât, atunci când se aplică autoturismelor second-hand importate din statele membre, aceasta excede valoarea reziduală a unor autoturisme second-hand similare care au fost deja înmatriculate în statul membru în care sunt importate.
Instanța constată că, în cauză sunt aplicabile în mod direct dispozițiile din dreptul comunitar, care au prioritate față de dreptul național.
Mai mult potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene (Decizia în cauza C. /Enel (1964), legea care se îndepărtează de Tratat – un izvor independent de drept – nu ar putea să ducă la anularea lui, dată fiind natura sa originală și specială, fără a-l lipsi de caracterul lui de lege comunitară și fără ca baza legală a Comunității însăși să fie pusă la îndoială. Aceeași decizie a definit relația dintre dreptul comunitar și dreptul național al statelor membre arătând că dreptul comunicat este o ordine juridică independentă care are prioritate de aplicare chiar și în fața dreptului național ulterior – or, în speță, taxa specială auto a fost introdusă în legislația internă prin Legea nr. 343/2006 privind Codul Fiscal.
De asemenea, în cauza Simmenthal (1976), CJE a stabilit că judecătorul național este obligat să aplice normele comunitare, în mod direct, dacă acesta contravin normelor interne, fără a solicita sau aștepta eliminarea acestora pe cale administrativă sau unei alte proceduri constituționale.
Interpretarea pe care a dat-o în mod constant curtea cu privire la nelegalitatea taxei de poluare se menține și în cazul taxei pentru emisii poluante. Această interpretare a fost confirmată și de hotărârea Curți de Justiție de la Luxemburg din7 aprilie 2011 dată în cauza C‑402/09 T. având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de Tribunalul Sibiu . Astfel prin această hotărâre s-a statuat că „ Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”. Potrivit unei jurisprudențe constante, interdicția prevăzută la articolul 110 TFUE trebuie să se aplice de fiecare dată când un impozit fiscal este de natură să descurajeze importul de bunuri provenind din alte state membre favorizând produsele naționale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 martie 1988, Bergandi, 252/86, R.., p. 1343, punctul 25, Hotărârea din 7 decembrie 1995, Ayuntamiento de Ceuta, C‑45/94, R.., p. I‑4385, punctul 29, precum și Hotărârea din 8 noiembrie 2007, Stadtgemeinde Frohnleiten și Gemeindebetriebe Frohnleiten, C‑221/06, Rep., p. I‑9643, punctul 40).
Curtea mai reține că și faptul că Curtea de Justiție de la Luxemburg prin hotărârea dată în cauza N. C263/2010 din 07 iulie 2011, se arata, așa cum a statuat deja in cauza T., ca OUG nr. 50/2008 are ca efect descurajarea importării si punerii in circulație in Romania a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre.
Judecătorul național, ca prin judecător comunitar, are competența atunci când dă efect direct dispozițiilor art. 110 din Tratat să aplice procedurile naționale de așa manieră ca drepturile prevăzute de Tratat să fie deplin și efectiv protejate.
Pe de altă parte, obligația de a aplica prioritar dreptul comunitar nu este opozabilă numai jurisdicțiilor ci și Statului însuși și organelor componente ale acestuia cum sunt și autoritățile fiscale si Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere si Înmatriculări Autovehicule din cadrul Instituției P. Județului Iași. Pentru a se supune acestei obligații autoritățile administrative trebuie să se abțină din proprie inițiativă, de la aplicarea prevederilor naționale adoptate de autorități centrale, dacă încalcă dreptul comunitar (cauza Fratelli Constanzo Spa c. Comune di Milano).
Din această perspectivă, invocarea legii fiscale interne în temeiul căreia s-a solicitat plata taxei dovedită contrarie cu normele dreptului Uniunii Europene înfrânge nu numai dispozițiile constituționale precizate dar pune serioase semne de întrebare asupra îndeplinirii obligației de loialitate comunitară asumate de România ca stat membru.
Într-o atare ipoteză revine jurisdicțiilor să elimine această disfuncționalitate recunoscând particularilor drepturile prin aplicarea directă a Tratatului în așa fel încât acestei norme să i se recunoască și caracterul ei util.
Prin urmare, instanța constată că taxa pe emisii poluante impusă reclamantului nu este datorată potrivit normelor europene, iar în această situație pârâtul Instituția P. jud. Iași - Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor nu mai justifică refuzul de a înmatricula autoturismul achiziționat de către reclamant, în cazul în care acesta a depus toate celelalte acte necesare prevăzute la art.7 din Ordinul Ministrului Administrației și Internelor 1501/2006, cu excepția dovezii de plata a taxei.
Față de considerente arătate mai sus, în baza art 312 c. pr.civ, apreciind că soluția primei instanțe este legală și temeinică, și că aceasta a evaluat temeinic și complet situația de fapt dedusă judecății și a făcut o judicioasă aplicare a legii și a jurisprudenței CJUE, curtea, cu majoritate, urmează să respingă recursul declarat de recurenta Instituția P. Județului Iași – Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Autovehiculelor împotriva sentinței civile nr. 408/05.02.2013 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care o va menține.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
cu majoritate
Respinge recursul declarat de Instituția P. Județului Iași – Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Autovehiculelor împotriva sentinței civile nr. 408/05.02.2013 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 15.04.2013.
Președinte Judecător Judecător
C. M. T. D. M. G. A.
-cu opinie separată-
Grefier
R. G.
Red. G.A.
Tehnored. R.G.
2 ex./26.04.2013
Tribunalul Iași – jud. P. A.
OPINIE SEPARATĂ
redactată de judecător T. D. M.,
în temeiul prevederilor art. 258 și 264 alin. 2 din Codul de procedură civilă
Contrar opiniei majoritare, apreciez că în cauză se impunea admiterea recursului promovat de Instituția P. pentru următoarele considerente:
Instanța de contencios administrativ a fost investită doar cu o cerere de obligare a instituției publice pârâte la înmatricularea unui autoturism second-hand, achiziționat dintr-un stat membru al Uniunii Europene, „fără plata taxei de poluare”.
Raportat la obiectul acțiunii care dă și limitele investirii, apreciez că instanța de control judiciar era obligată să se rezume a verifica dacă soluția primei instanțe, care a reținut că, în raport de noul cadru de reglementare al taxei pe emisiile poluante provenite de la autovehicule, instituit prin Legea nr. 9/2012, refuzul pârâtului este nejustificat, este sau nu temeinică și legală, prin prisma prevederilor art. 1 și respectiv art. 2 alin. 1 lit. h) din Legea nr. 554/2004.
Din această perspectivă, consider că instanța de control judiciar era obligată să constate că simpla cerere de a se „înmatricula, fără plata taxei de poluare, a autoturismului proprietate personală, importat dintr-un stat membru al Uniunii Europene nu obliga pe pârât să soluționeze o astfel de cerere, atâta timp cât ea nu satisfăcea cerințele Ordinului 1501/2006 al Ministerului Administrației și Internelor, care reglementează procedura administrativă de înmatriculare a vehiculelor pe teritoriul României.
Nedovedindu-se că, la cererea adresată recurentului, petentul a anexat toate cele 14 înscrisuri cerute pentru a se efectua operațiunea de înmatriculare (mai puțin dovada plății taxei pentru emisii poluante, conform Legii nr. 9/2012), consider că instanța de control judiciar nu avea suportul probator necesar pentru a aprecia că cererea reclamantului îndeplinea condițiile regulamentare pentru a fi examinată și soluționată.
A dispune înmatricularea autovehiculului fără a se fi dat posibilitatea organului administrativ competent să verifice înscrisurile ce trebuiau să însoțească cererea de înmatriculare și a rezuma întreaga operațiune administrativă la chestiunea aplicării prevederilor Legii nr. 9/2012, care a fost ridicată de reclamant pe cale incidentă, echivalează, în opinia mea, cu o depășire a limitelor puterii judecătorești, instanța substituindu-se în fapt serviciului public specializat în înmatricularea vehiculelor, fără ca la dosarul cauzei să se fi depus, de către reclamant, întreaga documentație ce trebuia să însoțească cererea sa.
Chiar dacă taxa reglementată prin Legea nr. 9/2012 se circumscrie, într-un sens mai larg, reglementărilor ce au făcut obiectul O.U.G. nr. 50/2008, acest fapt nu era de natură să permită extensia efectelor jurisprudenței Curții Europene de Justiție și a Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra unei reglementări pe care aceste instanțe, naționale și comunitare, nu le-au examinat, identitatea sferei raporturilor juridice reglementate neînsemnând și identitatea reglementărilor însăși.
Faptul că, prin O.U.G. nr. 1/2012, s-au instituit norme cu caracter tranzitoriu nu putea fi interpretată ca o perpetuare, în plan legislativ, a regimului discriminatoriu instituit prin O.U.G. nr. 50/2008, întrucât prin actul normativ evocat s-a amânat doar momentul la care obligația de plată intervine pentru persoanele care au achiziționat autovehicule second-hand din spațiul comunitar, moment care are în vedere prima transcriere a dreptului de proprietate, în înțelesul dat acestui termen de art. 2 lit. i) din ordonanța de urgență menționată, nu și anularea acestei obligații care rămâne aplicabilă pentru toate situațiile reglementate de art. 4 din Legea nr. 9/2012.
În condițiile în care reclamantul nu a cerut în mod explicit verificarea concordanței dintre Legea nr. 9/2012 și Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, instanța de control judiciar nu era îndreptățită să abordeze această problematică, în condițiile în care ea este de altfel străină sferei de atribuțiuni stabilite în sarcina pârâtului și în raport de care trebuia să se aprecieze dacă modul în care a soluționat cererea reclamantului este sau nu rezultatul unui exces de putere.
Chiar dacă s-a abordat problematica concordanței legislației naționale cu prevederile art. 110 din TFUE, aceasta nu îndreptățea instanța de control să aprecieze, în lipsa oricărui probatoriu concludent, că noua reglementare contravine dreptului comunitar, bazându-se doar pe propriile sale evaluări, în condițiile în care taxa pentru emisiile poluante se calculează pe baza unui sumun de elemente, după o formulă matematică; doar o analiză comparativă, pe o gamă largă de produse, achiziționate în România sau introduse în România din spațiul comunitar, în elemente comparabile, putând oferi un răspuns valabil la întrebarea dacă noua reglementare, în întregul ei, respectă sau nu prevederile TFUE; chestiuni care de altfel sunt străine activității desfășurate de pârât.
Nefiind făcută dovada că refuzul de înmatriculare a fost nejustificat și neputându-se trata problematica concordanței legislației naționale cu dreptul comunitar doar prin prisma opiniilor personale ale reclamantului, fără cel mai mic suport probator, în condițiile în care nici măcar nu s-a făcut dovada că s-a depus întreaga documentație cerută de OMAI nr. 1501/2006, consider că instanța nu avea altă soluție decât aceea de a admite recursul pârâtului și, pe cale de consecință, de a respinge acțiunea.
Judecător
T. D. M.
Red. T.D.M.
Tehnored. R.G.
2 ex./26.04.2013
| ← Pretentii. Decizia nr. 4545/2013. Curtea de Apel IAŞI | Obligaţia de a face. Decizia nr. 2282/2013. Curtea de Apel IAŞI → |
|---|
