Obligaţia de a face. Decizia nr. 2422/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2422/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 17-06-2013 în dosarul nr. 4485/89/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIA NR. 2422/2013
Ședința publică din 17 iunie 2013
Completul compus din:
Președinte – G. A.
Judecător – C. M.
Judecător – T. D. M.
Grefier – R. G.
S-a luat în examinare recursul introdus de Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Bârlad, împotriva sentinței nr. 317/CA din 11.02.2013 a Tribunalului V., pronunțată în dosarul nr._, având ca obiect obligația de a face – taxă emisii poluante.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă intimata R. R. A., lipsă fiind recurenta Administrația Finanțelor Publice Bârlad.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, din care rezultă aspectele de mai sus cu privire la prezența părților și modul de îndeplinire a procedurii de citare, stadiul procesual al procesului, care este la primul termen de judecată, și faptul că se solicită judecarea cauzei și în lipsă, în conformitate cu dispozițiile art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă.
Nemaifiind alte cereri, instanța consideră recursul în stare de judecată și acordă cuvântul la dezbateri.
Intimata solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii instanței de fond ca fiind legală și temeinică.
Declarând închise dezbaterile, instanța rămâne în pronunțare.
După deliberare,
CURTEA D E A P E L,
Asupra recursului de față:
Prin sentința civilă nr. 317/CA din 11.02.2013, Tribunalul V. a admis în parte acțiunea formulata de reclamanta Rata R. A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice, obligând pârâta să-i restituie reclamantei suma de 5.628 lei reprezentând taxa pentru emisiile poluante provenind de la autovehicule, și să-i achite dobânda legala prevăzuta de art. 124 Cod procedura fiscală la suma de 5.628 lei începând cu data de 13.01.2013 până la plata efectiva a debitului, și a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă în contradictoriu cu chemata in garanție Administrația F. pentru Mediu.
Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul V. a reținut următoarele:
Reclamanta a achiziționat un autoturism marca Volkswagen, nr. de identificare WVWZZZ1JZ1W495078, cu prima înmatriculare în Germania. Pentru a putea înmatricula autovehiculul în România reclamantul a fost nevoit să achite, în temeiul Legii nr. 9/2012 o taxă pentru emisii poluante provenind de la autovehicule de 5.628 lei. Această taxă a fost calculata prin decizia privind stabilirea taxei pentru emisii poluante provenind de la autovehicule nr._ din data de 19.11.2012 si a fost plătită la data de 21.11.2012 prin chitanța . nr._ - fila 9 din dosar.
Potrivit dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, ”obligația de plata a taxei intervine:
a) cu ocazia înscrierii in evidentele autoritarii competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui vehicul de către primul proprietar din Romania si atribuirea unui certificat de înmatriculare si a numărului de înmatriculare;
b) la repunerea in circulație a unui autovehicul după încetarea unei exceptări sau scutiri prevăzute la art. 3 si 8;
c) la reintroducerea in parcul auto național a unui autovehicul, in cazul in care, la momentul scoaterii sale din parcul auto național, i s-a restituit proprietarului plătitor valoarea reziduala a taxei, in conformitate cu prevederile art. 7.
(2) Obligația de plata a taxei intervine si cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, in Romania, asupra unui autovehicul rulat si pentru care nu a fost achitata taxa speciala pentru autoturisme si autovehicule, conform Legii nr. 571/2003, cu modificările si completările ulterioare, sau taxa pe poluare pentru autovehicule si care nu face parte din categoria autovehiculelor exceptate sau scutite de la plata acestor taxe, potrivit reglementarilor legale in vigoare la momentul înmatriculării.
Art. 3 și 8 din actul normativ precizat enumeră în mod expres și limitativ categoriile de autovehicule exceptate sau pentru care nu se plătește taxei pentru emisiile poluante.
Potrivit unei jurisprudențe constante a CJUE, există o încălcare a articolului 110 TFUE atunci când valoarea taxei aplicate unui vehicul de ocazie importat depășește valoarea reziduală a taxei încorporate în valoarea vehiculelor de ocazie similare deja înmatriculate pe teritoriul național (Hotărârea din 9 martie 1995, Nunes Tadeu, C‑345/93, R.., p. I‑479, punctul 20, Hotărârea din 22 februarie 2001, Gomes Valente, C‑393/98, R.., p. I‑1327, punctul 23, precum și Hotărârea din 19 septembrie 2002, Tulliasiamies și Siilin, C‑101/00, R.., p. I‑7487, punctul 55). În această privință, Curtea a precizat că, din momentul achitării unei taxe de înmatriculare într‑un stat membru, valoarea acestei taxe se încorporează în valoarea vehiculului. Astfel, atunci când un vehicul înmatriculat în statul membru în cauză este, ulterior, vândut ca vehicul de ocazie în același stat membru, valoarea sa de piață, care include valoarea reziduală a taxei de înmatriculare, va fi egală cu un procentaj, determinat de deprecierea acestui vehicul, din valoarea sa inițială (Hotărârea Nádasdi și Németh, citată anterior, punctul 54). Prin urmare, pentru a garanta neutralitatea taxei, valoarea vehiculului de ocazie importat reținută ca bază de impozitare trebuie să reflecte valoarea unui vehicul similar deja înmatriculat pe teritoriul național (Hotărârea Weigel, citată anterior, punctul 71, și Hotărârea din 20 septembrie 2007, Comisia/G., C‑74/06, Rep., p. I‑7585, punctul 28).
În Hotărârea T. din 07.04.2011, Curtea a reiterat principiul degajat de jurisprudența sa anterioară, conform căruia art. 110 TFUE nu urmărește să împiedice un stat membru să introducă impozite noi sau să modifice cota ori baza impozabilă a impozitelor existente, statuând însă, suplimentar, că statele nu au o competență nelimitată în stabilirea regimului unor noi taxe.
Dimpotrivă, interdicția prevăzută la art. 110 TFUE trebuie să se aplice de fiecare dată când un impozit fiscal este de natură să descurajeze importul de bunuri provenind din alte state membre favorizând produsele naționale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 martie 1988, Bergandi, 252/86, R.., p. 1343, par. 25, Hotărârea din 7 decembrie 1995, Ayuntamiento de Ceuta, C‑45/94, R.., p. I‑4385, par. 29, precum și Hotărârea din 8 noiembrie 2007, Stadtgemeinde Frohnleiten și Gemeindebetriebe Frohnleiten, C‑221/06, Rep., p. I‑9643, par. 40).
Astfel, art. 110 TFUE ar fi golit de sensul și de obiectivul său dacă statelor membre le‑ar fi permis să instituie noi taxe care au ca obiect sau ca efect descurajarea vânzării de produse importate în favoarea vânzării de produse similare disponibile pe piața națională și introduse pe această piață înainte de . taxelor menționate. O astfel de situație ar permite statelor membre să eludeze, prin instituirea unor impozite interne al căror regim este stabilit astfel încât să aibă efectul descris mai sus, interdicțiile prevăzute la articolele 28 TFUE, 30 TFUE și 34 TFUE.
Instanța a constatat că, potrivit considerentelor Curții din cauza T., cauză vizând strict OUG nr. 50/2008, dreptul Uniunii interzice fiecărui stat membru să aplice produselor celorlalte state membre impozite interne mai mari decât cele care se aplică produselor naționale similare.
Deși prin adoptarea Legii nr.9/2012, legiuitorul a urmărit eliminarea prevederilor legale ce contraveneau obligației asumate de statele din U.E. potrivit art. 110 TFUE, O.U.G. nr.1/2012, prin care s-a suspendat aplicarea disp. art. 4 alin.2 din Legea nr. 9/2012 conform cărora “obligația de plata a taxei intervine si cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, in Romania, asupra unui autovehicul rulat si pentru care nu a fost achitata taxa speciala pentru autoturisme si autovehicule, conform Legii nr. 571/2003, cu modificările si completările ulterioare, sau taxa pe poluare pentru autovehicule si care nu face parte din categoria autovehiculelor exceptate sau scutite de la plata acestor taxe, potrivit reglementarilor legale in vigoare la momentul înmatriculării”, până la 1.01.2013, a avut ca efect menținerea discriminării și a încurajării achiziționării de autovehicule de pe piața națională în detrimentul celor din import, fapt ce se constituie într-o barieră în calea liberei circulații a bunurilor în spațiul comunitar .
Tocmai acest efect a fost sancționat prin hotărârea CJUE din cauza T. și N., obligatorii pentru instanțele naționale, potrivit cărora art. 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.
Pentru aceste considerente, instanța a reținut că taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule instituită prin Legea nr.9/2012, în condițiile suspendării aplicării prev. art.4 alin.2 din aceeași lege până la 1.01.2013 și reglementării restituirii sumelor plătite cu acest titlu potrivit art.4 alin. 2 menționat anterior, și impusă reclamantului pentru înmatricularea autovehiculului său importat din G., este contrară dreptului UE, favorizând vânzarea vehiculelor de ocazie naționale și descurajând, în acest mod, importul de vehicule de ocazie similare.
Fiind întrunite condițiile art. 117 lit. d din OG nr. 92/2003, taxa pentru emisiile poluante fiind achitată ca urmare a aplicării eronate de către organele fiscale a dispozițiilor legale contrare dreptului U.E., instanța a obligat pârâta Administrația Finanțelor Publice a Mun. Bârlad la restituirea către reclamant a sumei de 3.901 lei.
În ceea ce privește capătul de cerere accesoriu vizând obligarea pârâtei la plata dobânzii pentru această sumă, instanța a apreciat că sunt incidente disp. art. 124 raportat la art. 117 alin. 2 și art. 70 alin. 1 din OG nr. 92/2003 coroborate cu art. 2 din Anexa la Ordinul nr. 1899/2004 al MFP pentru aprobarea Procedurii de restituire si de rambursare a sumelor de la buget, precum si de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal, pârâta datorând dobânda din a 46-a zi de la data cererii de restituire adresată organului fiscal, așadar începând cu prima zi după expirarea celor 45 de zile puse la dispoziția organului fiscal competent pentru rezolvarea cererii de restituire a taxei achitată de contribuabil, taxă neconformă dreptului UE.
Cu privire la cererea de chemare în garanție, aceasta a fost respinsă întrucât pârâtul
A.F.P. a Mun. Bârlad nu a demonstrat existența unui raport juridic între el și chematul în garanție Administrația F. pentru Mediu din care să rezulte drepturi și obligații reciproce ce pot fi valorificate în acest cadru procesual.
Pârâtul a acționat doar ca un organ al statului abilitat să colecteze taxa pe poluare, ceea ce nu-i conferă dreptul de a acționa în justiție autoritatea beneficiară a taxei întrucât pârâtul nu a suferit nici o vătămare a intereselor sale patrimoniale, taxa de poluare nereprezentând un venit al său propriu.
Între reclamant și Administrația F. pentru Mediu nu este nici o legătură juridică, iar, în ipoteza admiterii cererii de chemare în garanție, chematul în garanție trebuie obligat direct față de partea care a chemat-o în proces, în speță, față de pârât, dar aceasta din urmă nu a putut proba încălcarea de către chematul în garanție a vreunei obligații legale în raport cu pârâtul.
În plus, având în vedere specificul contenciosului administrativ fiscal, pârâtul nu a dovedit respectarea condițiilor prealabile prevăzute pentru cererile de chemare în judecată formulate în baza Lg.554/2004 și ale OG 93/2003 și nici nu a invocat nesocotirea vreunui drept al său prin conduita autorității chemate în garanție.
Împotriva acestei sentințe a formulat cerere de recurs Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Bârlad, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
În motivarea recursului se arată că în sarcina reclamantului a fost impusă prin legea nr.9/2012 obligația legală de achitare a taxei pe emisii poluante pentru autovehicule, rațiunea introduceri taxei fiind strâns legată de măsurile necesare asigurării protecției mediului. Acest act normativ este în conformitate cu principiile jurisprudenței europene prin prevederea unei grile de depreciere ce corespunde unei valori reale de pierdere a valorii de piață și care pot fi contestate de contribuabil dacă fac dovada că vehiculul său s-a depreciat într-o măsură mai mare decât cea indicată în grilă. Prevederile Tratatului nu sunt încălcate prin instituirea unei taxe pe emisii poluante în momentul înmatriculări a unui vehicul pe teritoriul unui stat membru al UE, iar prin caracterul ei fiscal, taxa intră în regimul intern de impozitare, domeniul în care satele membre sunt suverane. Principiul poluatorul plătește este un principiu acceptat la nivelul Uniunii Europene, astfel că această taxă este în concordanță cu dispozițiile comunitare. Pe cale de consecință acțiunea este nefondată și se impunea respingerea ei, inclusiv în ce privește obligarea sa la plata dobânzii legale.
Intimata nu a formulat întrâmpinare.
În recurs nu s-au mai administrat alte probe.
Curtea, analizând actele și lucrările dosarului, raportat susținerilor părților din cadrul dezbaterilor, constată recursul promovat în cauză ca fiind nefondat, pentru considerentele ce vor urma.
Este necontestat faptul că reclamanta a achiziționat un autoturism ce fusese anterior înmatriculat într-o tara comunitara, că pentru a le înmatricula în România, el a fost condiționat de plata unei taxe pentru emisiile poluante prevăzuta de Legea nr. 9/2012.
Potrivit art. 1 coroborat cu art. 3 si 4 din Legea nr. 9/2012, așa cum a fost modificată și completată, taxa pentru emisiile poluante se constituie în venituri din care se finanțează programe și proiecte pentru protecția mediului, obligația de plată a acestei taxe revenind cu ocazia înscrierii în evidențele autorității competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România și atribuirea unui certificat de înmatriculare și a numărului de
înmatriculare.
Instanța reține că articolul 25 din tratatul CE prevede: „Între statele membre sunt interzise taxele vamale la import și la export sau taxele cu efect echivalent. Această interdicție se aplică de asemenea taxelor vamale cu caracter fiscal”.
Articolul 28 CE prevede: „Între statele membre sunt interzise restricțiile cantitative la import, precum și orice măsuri cu efect echivalent”.
Art. 90(1) din Tratatul CE stipulează: „Nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare. De asemenea, nici un stat membru nu aplică produselor altor state membre impozite
interne de natură să protejeze indirect alte produse”.
Conform hotărârii CJE în cauza Weigel (2004),obiectivul reglementării comunitare este asigurarea liberei circulații a mărfurilor între statele comunitare în condiții normale de concurență, prin eliminarea oricărei forme de protecție care decurge din aplicarea de impozite interne discriminatorii față de produsele provenind din alte state membre.
Așadar, rostul acestei reglementări este de a interzice discriminarea fiscală între produsele importate și cele similare autohtone. În conformitate cu jurisprudența constantă a Curții, statele membre pot prevedea taxarea diferențială a unor produse similare, cu condiția ca aceasta să se bazeze pe criterii obiective și să nu aibă ca efect protejarea producției naționale. Criteriul „primei înmatriculări” nu este o cerință pe deplin obiectivă, deoarece nu ține seama de calitatea intrinsecă a mașinilor și conduce la discriminarea mașinilor de ocazie provenite din alte state membre.
Asupra încălcării art. 90 din Tratat prin crearea unui tip similar de diferență de tratament s-a pronunțat Curtea de la Luxembourg, în cauzele Comisia c. Austria prin hotărârea din 11.12.2008, Comisia c. Filanda prin hotărârea din 19.03.2009 și Maciej Brezezinski împotriva Dyrektor Izby Celnej w Warszawie (Polonia) prin hotărârea din 18.01.2007.
În cauza Comisia c. Austria, Curtea a argumentat că reglementarea națională, care condiționează înmatricularea vehiculelor de ocazie, importate și înmatriculate anterior în alte state membre, de îndeplinirea anumitor cerințe tehnice privind emisiile poluante și nivelul sonor, în condițiile în care vehiculele de ocazie care sunt deja pe piața națională și au aceleași caracteristici nu sunt supuse unor asemenea cerințe cu ocazia unei noi înmatriculări, încalcă norma comunitară.
Tot astfel, în cauza Comisia c. Finlanda, Curtea a reținut că, în materia importurilor autovehiculelor de ocazie, art. 90 TCE urmărește să garanteze perfecta neutralitate a impozitelor interne în ceea ce privește concurența dintre produsele importate și cele care se află deja pe piața națională; astfel, un sistem de taxare va putea fi considerat compatibil cu art. 90 TCE doar dacă este stabilit astfel încât să excludă în toate cazurile posibilitatea ca produsele importate să fie mai aspru taxate decât produsele naționale și doar dacă nu produce în nici un caz efecte discriminatorii.
Deși legiuitorul român a invocat principiul potrivit căruia „poluatorul plătește”, în realitate nu reglementează unitar reguli care să se aplice tuturor „poluatorilor”, indiferent de momentul și forma de dobândire a autovehiculelor poluante, ci exclude de la aplicarea taxei prin modificările intervenite la Legea nr. 9/2012 prin ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 1 din 30 ianuarie 2012, autovehiculele deja înmatriculate în România. În acest mod consumatorii sunt direcționați înspre autoturismele second-hand deja înmatriculate în țara noastră.
Ca o taxă internă impusă autoturismelor second-hand este discriminatorie în sensul art. 90 parag. 1 din Tratat s-a decis în cauza conexată Nadasdi și N. unde Curtea de Justiție a arătat că o taxă de înmatriculare este interzisă atâta timp cât este percepută asupra autoturismelor second-hand puse pentru prima dată în circulație pe teritoriul unui stat membru și că valoarea taxei, determinată exclusiv prin raportare la caracteristicile tehnice ale autovehiculului (tip motor, capacitate cilindrică) și la clasificarea din punct de vedere al poluării este calculată fără a se lua în seamă deprecierea autoturismului de o asemenea manieră încât, atunci când se aplică autoturismelor second-hand importate din statele membre, aceasta excede valoarea reziduală a unor autoturisme second-hand similare care au fost deja înmatriculate în statul membru în care sunt importate.
Instanța constată că, în cauză sunt aplicabile în mod direct dispozițiile din dreptul comunitar, care au prioritate față de dreptul național pentru următoarele argumente:
De la 1 ianuarie 2007, România este stat membru al Uniunii Europene. Potrivit
art. 148 din constituție, ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare (alin. 2), iar Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului 2(alin. 4).
De altfel, prin Legea nr. 157/2005 de ratificare a Tratatului de aderare a României și Bulgariei la Uniunea Europeană, statul nostru și-a asumat obligația de a respecta dispozițiile din tratatele originare ale Comunității, dinainte de aderare.
Mai mult potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene (Decizia în cauza C. /Enel (1964), legea care se îndepărtează de Tratat – un izvor independent de drept – nu ar putea să ducă la anularea lui, dată fiind natura sa originală și specială, fără a-l lipsi de caracterul lui de lege comunitară și fără ca baza legală a Comunității însăși să fie pusă la îndoială. Aceeași decizie a definit relația dintre dreptul comunitar și dreptul național al statelor membre arătând că dreptul comunicat este o ordine juridică independentă care are prioritate de aplicare chiar și în fața dreptului național ulterior – or, în speță, taxa specială auto a fost introdusă în legislația internă prin Legea nr. 343/2006 privind Codul Fiscal.
De asemenea, în cauza Simmenthal (1976), CJE a stabilit că judecătorul național este obligat să aplice normele comunitare, în mod direct, dacă acesta contravin normelor interne, fără a solicita sau aștepta eliminarea acestora pe cale administrativă sau unei alte proceduri constituționale.
Analizând însă prevederile Legii nr. 9/2012 așa cum au fost modificate prin ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 1 din 30 ianuarie 2012, se observă că acestea impun obligativitatea taxei pentru emisiile poluante numai pentru autoturismele înmatriculate în celelalte state ale U.E. și reînmatriculate în România, nu și pentru cele deja înmatriculate în România până la data de 01.01.2013.
Prin aceste dispoziții interne sunt încălcate dispozițiile art. 25, art. 28 și art. 90(1) din Tratatul CE, ceea ce face din dispozițiile Legii nr. 9/2012 niște prevederi discriminatorii și nelegale. Mai mult decât atât, taxa de poluare pentru autovehicule se prezintă ca o taxă cu efect echivalent, în sensul art. 25 din Tratatul CE, interzisă de normele Comunitare. Prin urmare această taxă este nelegală, fiind contrară dispozițiilor comunitare. Instanța nu poate primi apărările pârâtei în sensul că temeiul stabilirii taxei este determinat de impactul poluării întrucât taxa plătită de reclamant este o taxă de primă înmatriculare și nu o taxă pentru emisiile poluante, prin modul în care este reglementată taxa diminuează sau este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second-hand deja înmatriculate într-un alt stat membru; comparatorii sunt orientați din punct de vedere fiscal să achiziționeze autovehicule second-hand deja înmatriculate în România.
Prin urmare, instanța apreciază că Legea nr. 9/2012 este contrară art. 90 din Tratatul de Instituire a Comunității Europene, întrucât este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second-hand deja înmatriculate într-un alt stat membru UE, precum cei pentru care s-a achitat taxa de poluare în acest litigiu (Germania), favorizând astfel vânzarea autoturismelor second-hand deja înmatriculate în România. Or, după aderarea României la UE, acest lucru nu este admisibil când produsele importate sunt din alte țări membre ale UE, atât cât norma fiscală națională diminuează sau este susceptibilă să diminueze, chiar și potențial, consumul produselor importate, influențând astfel alegerea consumatorilor (CJE, hotărârea din 7 mai 1987, cauza 193/85, Cooperativa Co-Frutta S.R.L. c. Amministrazione delle finanze dello Stato – în speță taxa menită să descurajeze importul de banane în Italia).
Asupra încălcării art. 90 din Tratat prin crearea unui tip similar de diferență de tratament s-a pronunțat Curtea de la Luxembourg prin hotărârea din 11 august 1995, cauzele reunite C-367/93 la C-377/93, F.G. Roders BV s.a. c. Inspecteur der Invoerrechten en. Accijnzen (discriminare între vinurile din Luxemburg și vinurile din fructe provenite din alte state membre), sau prin hotărârea din 7 mai 1987, cauza 184/85, Comisia c.Italia (bananele importate în Italia și fructele cultivate în Italia).
Este unanim admis atât în literatura de specialitate, cât și în practica judiciară și cea a CJCE că art. 90 din Tratat produce efecte directe și ca atare creează drepturi individuale pe care jurisdicțiile statelor membre ale Uniunii le pot proteja.
Judecătorul național, ca prin judecător comunitar, are competența atunci când dă efect direct dispozițiilor art. 90 din Tratat să aplice procedurile naționale de așa manieră ca drepturile prevăzute de Tratat să fie deplin și efectiv protejate.
Pe de altă parte, obligația de a aplica prioritar dreptul comunitar nu este opozabilă numai jurisdicțiilor, ci și Statului însuși și organelor componente ale acestuia cum sunt bunăoară autoritățile fiscale si Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere si Înmatriculări Autovehicule din cadrul Instituției Prefectului Județului V.. Din această perspectivă, invocarea legii fiscale interne în temeiul căreia s-a solicitat plata taxei dovedită contrarie cu normele dreptului comunitar înfrânge nu numai dispozițiile constituționale precizate dar pune serioase semne de întrebare asupra îndeplinirii obligației de loialitate comunitară asumate de România ca stat membru.
Într-o atare ipoteză revine jurisdicțiilor să elimine această disfuncționalitate recunoscând particularilor drepturile prin aplicarea directă a Tratatului în așa fel încât acestei norme să i se recunoască și caracterul ei util.
Pentru motivele invocate, văzând în drept dispozițiile art. 25, art. 28 și art. 90 (1) din Tratatul CE și art. 148 din Constituție, Curtea apreciază că soluția dată de prima instanța este legală și temeinică.
În consecință, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, recursul promovat de pârâtă urmează a fi respins, ca neîntemeiat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Administrația Finanțelor Publice Bârlad împotriva sentinței civile nr. 317/CA/11.02.2013 pronunțată de Tribunalul V., sentință pe care o
menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 17.06.2013.
Președinte Judecător Judecător
G. A. C. M. T. D. M.
-cu opinie separată-
Grefier
R. G.
Red. G.A.
Tehnored. R.G.
2 ex./28.06.2013
Tribunalul V. – jud. G. E.
OPINIE SEPARATĂ
redactată de judecător T. D. M.,
în temeiul prevederilor art. 258 și 264 alin. 2 din Codul de procedură civilă
Contrar opiniei majoritare, apreciez că în cauza nu au fost administrate probe concludente pentru a se reține că taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, instituită prin Legea nr. 9/2012, perpetuează regimul discriminatoriu și necomunitar introdus prin O.U.G. nr. 50/2008 privind taxele pe poluare pentru autovehicule.
În acest sens stau mărturie însăși prevederile actului normativ prin care taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule a fost instituită, respectiv ale Legii nr. 9/2012, normă care a anulat orice distincție între bunurile care urmau a face obiectul obligației de plată a taxei, eliminându-se totodată regimul discriminatoriu instituit prin O.U.G. nr. 50/2008, act normativ care, prin sfera limitată de aplicabilitate și prin regimul fiscal excesiv aplicat autovehiculelor introduse în România din spațiul comunitar, urmărea, în mod declarat descurajarea achiziționării de autovehicule second-hand ce fuseseră anterior înmatriculate în alte state membre ale Uniunii Europene, contravenind astfel art. 110 din T.F.U.E.
Faptul că, prin O.U.G. nr. 1/2012, a fost suspendată aplicabilitatea prevederilor art. 2 lit. i) și ale art. 4 alin.2 din Legea nr. 9/2012, care stabilesc că obligația de plată a taxei intervine "și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate în România, asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu a fost achitată taxa speciala pentru autoturism, conform Legii nr. 571/2003, sau taxa pe poluare pentru autovehicule", nu poate fi interpretat ca reprezentând o excludere a acestei categorii de bunuri de la obligația de plată, măsura adoptată de legiuitor, prin actul normativ menționat, având semnificația și valoarea unei norme tranzitorii, și nu valoarea unei exceptări de la obligația de plată.
Amânarea obligației de plată, prin instituire unei perioade tranzitorii, în care titularilor obligației de plată li s-a permis să-și reglementeze situația bunurilor achiziționate in spațiul comunitar, dar neînmatriculate încă în România, nu contravine nici T.F.U.E., nici jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, și cu atât mai puțin prevederilor Legii nr. 24/2000, obligația redevenind scadentă după data de 1 ianuarie 2013, astfel cum s-a stabilit prin O.U.G. nr. l/2012, cadru normativ care impunea modificarea hotărârii primei instanțe în sensul respingerii acțiunii promovată de reclamantul-intimat.
Judecător
T. D. M.
Red. T.D.M.
Tehnored. R.G.
2 ex./28.06.2013
| ← Obligaţia de a face. Decizia nr. 1154/2013. Curtea de Apel IAŞI | Pretentii. Decizia nr. 3727/2013. Curtea de Apel IAŞI → |
|---|
