Pretentii. Decizia nr. 689/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 689/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 04-03-2013 în dosarul nr. 5186/99/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIA NR. 689/2013
Ședința publică din 4 martie 2013
Completul compus din:
Președinte – C. M.
Judecător – T. D. M.
Judecător – G. A.
Grefier – R. G.
S-a luat în examinare recursul introdus de A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, împotriva sentinței civile nr. 2999 din 02.10.2012 a Tribunalului Iași, pronunțată în dosarul nr._, având ca obiect pretenții - LG. 290/2003.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă intimata Z. D. S., asistată de avocat H. S. L., care îi reprezintă și pe intimații lipsă Z. C. B. și C. L., lipsă fiind recurenta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, din care rezultă aspectele de mai sus cu privire la prezența părților, modul de îndeplinire a procedurii de citare, stadiul procesual al dosarului care este la al doilea termen de judecată.
Nemaifiind alte cereri, instanța consideră recursul în stare de judecată și acordă cuvântul la dezbateri.
Avocat H. S. L., pentru intimați, solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii instanței de fond ca fiind temeinică și legală.
Solicită a se observa că, față de dispozițiile art. 10 alin.2 din Legea nr. 290/2003, termenul de plată eșalonată a acestor despăgubiri a fost depășit.
De asemenea, motivele invocate de recurentă atât în cererea de recurs, cât și la fondul cauzei, nu pot fi reținute, deoarece nu a făcut dovada lipsei fondurilor existente pentru plata acestor despăgubiri și nici a solicitării de noi fonduri urmată de răspunsul alocării acestora din partea instituțiilor de stat abilitate.
S-au depus la dosar un buget de venituri și cheltuieli pe anul 2012, din care rezultă că fondurile alocate pentru acest Serviciu au fost mult mai mari decât sumele solicitate de reclamanți prin prezenta acțiune, fără să se arate din acea sumă care a fost ordinea în care au fost plătite, către ce beneficiari și în ce condiții și care au fost motivele pentru care reclamanții nu au primit, până în prezent, despăgubirile respective la termenele scadente, potrivit dispozițiilor legale.
Față de motivele invocate, solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii instanței de fond ca temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată.
Depune la dosar chitanța privind plata onorariului de avocat.
Declarând închise dezbaterile, instanța rămâne în pronunțare.
După deliberare,
CURTEA D E A P E L,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoare
Prin sentința nr. 2099/CA din 02.10.2012, Tribunalul Iași a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții Z. D. S., Z. C. B. și C. L., în contradictor cu pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților – Serviciul pentru Aplicarea Legii nr. 290/2003, a obligat pârâta să plătească reclamanților suma de 302.281,17 lei, actualizată cu indicele de inflație de la data plății efective, reprezentând valoarea compensațiilor stabilite prin Hotărârea nr. 543/16.07.2009 emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Lg.9/1998, a Lg.290 /2003 și a Lg.393/2006, a respins capătul de cerere vizând amendarea reprezentantului legal al pârâtei, și a obligat pârâta să plătească reclamanților suma de 1004,3 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, prin Hotărârea nr. 543/16.07.2009 emisă de Comisia Mun. București de aplicare a Lg.9/1998, a Lg. 290/2003 și Lg.393/2006, s-a stabilit în beneficiul numiților Z. V. și C. L. acordarea de compensații bănești în cuantum de 302.281,17 lei, cu titlu de despăgubire pentru bunurile autorilor lor Z. V. și A., bunuri sechestrate ori reținute ca urmare a refugiului din ., ori rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul H., ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de P. dintre România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10.02.1947.
Întrucât Z. V. a decedat, moștenitorii acestuia sunt Z. D. S. și Z. C. B..
La datele de 01.09.2010, 28.10.2010, 10.02.2011, 24.04.2012, reclamanții au adresat pârâtei, în temeiul dispozițiilor art. 18 din Normele Metodologice de aplicare a L. nr. 290/2003, cereri de efectuare a plății. Cererea inițială a fost înregistrată la sediul pârâtei sub nr. 6411/01.09.2010.
Instanța a constatat că până în prezent reclamanților nu le-a fost plătită nici prima tranșă a acestor despăgubiri, respective 40% din suma totală menționată în hotărârea Comisiei, cu toate că art. 18 alin. 5 lit. c din Normele metodologice aprobate prin HG nr. 1120/2006 dispune ca plata acestei tranșe să fie făcută în termen de 1 an de zile de la primirea cererii de către pârâtă.
Având în vedere nesoluționarea timp de 2 ani a cererii lor, reclamanții au investit instanța cu prezenta acțiune, invocând refuzul nejustificat al pârâtei de a le rezolva cererea, refuz definit de art. 2 alin. 1 lit. i din L. nr. 554/2004 modificată drept “exprimarea explicită, cu exces de putere a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane”.
Instanța a reținut că, în speță, sunt îndeplinite condițiile refuzului nejustificat de soluționare a cererii, întrucât, cu toate că pârâta susține că neplata sumei cuvenite reclamanților se datorează nealocării suficiente a fondurilor de la bugetul de stat în acest scop, nu a făcut nicio dovadă în acest sens, respectiv nu a prezentat instanței probe ale solicitării fundamentate de fonduri, care să fi fost soluționată nefavorabil.
Apreciind că rezolvarea nefavorabilă a cererii reclamantelor de plată nu a avut un temei legal, fiind depășit termenul de 1 an instituit de legiuitor, nefăcându-se dovada solicitării alocării de fonduri aferente plăților, inclusiv plata pentru reclamanți, instanța, în baza dispozițiilor art. 1 și 18 raportat la art. 2 alin. 1 lit. i din L. nr. 554/2004 modificată coroborate cu dispozițiile L. nr. 290/2003 și HG nr. 1120/2006, a fost admisă reclamanților.
Instanța a respins capătul de cerere privind amendarea reprezentantului autorității-pârâte cu 20% din salariul minim brut pe economie pe fiecare zi de întârziere, în cazul refuzului de punere în întârziere a hotărârii dată de instanță, întrucât la momentul pronunțării acestei hotărâri nu se află în prezența unui asemenea refuz.
Împotriva sentinței indicate mai sus a declarat recurs pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților.
În motivarea recursului său, pârâta a susținut că neplata celei de a doua tranșe din despăgubirile stabilite prin Hotărârea nr. 543/16.07.2009 emisă de Comisia Județeană Iași pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 nu constituie refuz nejustificat de soluționare a cererii de plată formulate de intimați, deoarece nu a avut suficiente fonduri aprobate, dar și pentru că acordarea acestor sume de bani se face având în vedere posibilitățile economice și financiare ale țării, în raport cu alte necesități și priorități economice și sociale, în a căror evaluare și satisfacere legiuitorul este suveran. Astfel consideră că plata despăgubirilor este condiționată de existența în bugetul de stat a unor sume suficiente aprobate anual cu această destinație.
S-a mai arătat că în cazul nerespectării termenelor de plată ale compensațiilor bănești, calea legală ce poate fi urmată este actualizarea sumelor neplătite în raport de indicele de creștere a prețurilor de consum.
De asemenea, s-a susținut că buna-credință în ceea ce privește lipsa fondurilor de la bugetul de stat rezultă și din hotărârile judecătorești pronunțate de alte instanțe de judecată. Înțelege să invoce și hotărârea pilot A. și alții împotriva României care impune adoptarea unor noi măsuri legislative susținute prin măsuri urgente privind întărirea capacității instituționale și schimbarea viziunii procedurii administrative.
Intimații, prin întâmpinare, au solicitat respingerea recursului și păstrarea sentinței Tribunalului Iași ca legală și temeinică.
Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de dispozițiile legale incidente, motivele de recurs invocate și din oficiu, Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Curtea reține că Legea nr. 290/2003 stabilește condițiile în care se acordă despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul H., ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947.
În conformitate cu dispozițiile art. 10 alin. 2 din Legea nr. 290/2003, despăgubirile sau compensațiile bănești vor fi acordate beneficiarilor în termen de un an de la comunicarea hotărârii comisiei județene ori a municipiului București, după caz, sau a hotărârii prevăzute la art. 8 alin. 4 sau 6, respectiv la art. 9, plata lor putându-se face și în rate, în maximum 2 ani, în funcție de disponibilitățile bănești ale direcțiilor prevăzute la art. 11 alin. 1.
În art. 13 al acestui act normativ se prevede că gestionarea fondurilor destinate despăgubirilor, precum și modalitățile de efectuare a plăților vor fi stabilite prin norme metodologice elaborate de A. Națională pentru Restituirea Proprietăților și aprobate prin hotărâre a Guvernului. În aplicarea acestui text de lege, prin Hotărârea nr. 1120/2006, Guvernul României a aprobat Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.
În art. 18 alin. 5 lit. c din Norme se stabilește că plata compensațiilor se va face, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat, eșalonat, în două tranșe, pe parcursul a doi ani consecutivi, 40% în primul an, și restul de 60% în anul următor, când cuantumul compensațiilor depășește 100.001 lei. Serviciul constituit în cadrul acestei instituții pentru aplicarea Legii 290/2003 are ca atribuții legale, printre altele, plata despăgubirilor bănești acordate și solicitate conform Legii nr. 290/2003.
Potrivit art. 18 alin. 5 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, așa cum au fost modificate prin HG nr. 57/2008, plata compensațiilor bănești stabilite prin hotărârile comisiilor județene pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 se achită beneficiarilor în cele trei modalități enumerate de textul de lege, în ceea ce-o privește pe reclamanta, fiind aplicabilă modalitatea precizată la litera c, respectiv în două tranșe, pe parcursul a doi ani consecutivi, respectiv 40% în primul an și 60% în anul următor, cuantumul despăgubirilor acordate depășind 100.001 lei.
Deși, reclamanții au solicitat efectuarea plății sumei stabilite prin Hotărârea nr. 543/2009 a Comisiei Județene Iași de aplicare a Legii nr. 290/2003, pârâta nu a îndeplinit obligația legală ce îi incumba, nici măcar 40%, prima transa, nefiind însă plătită nici tranșa a doua de 60%, deși termenul de termenul legal de 2 ani a fost depășit. Astfel ca la această dată creanța beneficiarei despăgubirilor este exigibilă, aceasta fiind îndreptățita să primească întreaga sumă acordată.
Apărarea pârâtei ANRP, potrivit căreia nu s-a efectuat plata, întrucât nu s-au virat sumele de bani necesare nu poate fi primită atât timp cât nu a făcut dovada depunerii diligentelor necesare pentru acordarea despăgubirilor.
Potrivit art. 10 (2) din Legea 290/2003, actualizată „Despăgubirile sau compensațiile bănești vor fi acordate beneficiarilor în termen de un an de la comunicarea hotărârii comisiei județene ori a municipiului București, după caz, sau a hotărârii prevăzute la art. 8 alin. (4) sau (6), respectiv la art. 9; plata lor se poate face și în rate, în maximum 2 ani, în funcție de disponibilitățile bănești ale direcțiilor prevăzute la art. 11 alin. (1).”
Având în vedere că plata și celei de a doua tranșă din valoarea despăgubirilor acordate conform Legii nr. 290/2003 reclamantei a devenit exigibilă, iar pârâta nu si-a îndeplinit obligația legală ce îi incumbă, prin neplată, reclamanta a fost prejudiciată, acesta fiind îndreptățită a fi îndestulată cu suma de 302.281,17 de lei reprezentând despăgubirile acordate prin Hotărârea nr. 543/2009 emisă de Comisia Județeană de aplicare a Legii nr. 290/2003 .
Este adevărat că în Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005 s-a prevăzut că ordinea în care vor fi soluționate dosarele va fi reglementată prin decizie a C.C., în care scop s-a emis Decizia nr. 2 din 28 februarie 2006, prin care s-a stabilit criteriul aleatoriu în această privință și care se fundamentează pe dispozițiile legale amintite si, ca în scopul acordării unor despăgubiri juste și echitabile și, având în vedere numărul mare de cereri formulate, prin lege, s-a atribuit comisiei o marjă de apreciere dar cu toate acestea condiționarea soluționării dosarelor de elementul aleatoriu introdus de comisie nu este o justificare pertinentă.
În legătură cu acest aspect evocăm prevederile art. 6 din C.E.D.O., precum și cele ale art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O, reținându-se că prin nesoluționarea într-un termen rezonabil a cererii de acordare a despăgubirilor sunt încălcate dispozițiile menționate.
Interpretarea pârâtei în sensul că lipsa fondurilor o exonerează de răspundere dă naștere arbitrariului, în condițiile în care reținem că dreptul de creanță născut în favoarea reclamantei prin emiterea Hotărârii Comisiei Județene, neatacată printr-o procedură judiciară, reprezintă o valoare patrimonială și are, deci, caracteristicile unui bun în sensul primei fraze a art. 1 alin. 1 din Protocolul adițional nr. 1 al C.E.D.O., care nu este revocabil și care dă dreptul reclamantei de a se prevala de toate mijloacele legale prevăzute pentru exercițiul dreptului său de proprietate.
În acest sens, relevantă este și hotărârea dată în cauza Ramadhi și alți cinci împotriva B., Curtea statuând în sensul în care „indiferent dacă hotărârea definitivă care trebuie executată a luat forma unei hotărâri judecătorești sau a unei decizii a unei autorități administrative, aceasta trebuie pusă în aplicare, conform legilor interne și a Convenției.”
Or, în condițiile în care prin acest act s-au acordat reclamantei măsuri reparatorii în cuantum de_,17 lei, refuzul plății acestora constituie o încălcare a prevederilor mai sus arătate.
Sub acest aspect, pârâta este ținută a lua toate măsurile necesare pentru respectarea drepturilor reclamantei decurgând din Hotărârea sus-indicata, existența disponibilităților bănești nefiind un argument care să poată fi opus reclamantei.
O astfel de abordare este cu atât mai pertinentă cu cât legiuitorul a prevăzut termenul de 2 ani pentru plata efectivă a sumei ca termen maxim, astfel încât A.N.R.P., prin refuzul de a da curs cererii reclamantei, prelungește în mod nejustificat și arbitrar acest termen, situație care este inacceptabilă din perspectiva art. 6 parag. 1 din C.E.D.O. și a dreptului acestuia de a se bucura de atributele dreptului de proprietate rezultând din hotărârea mai sus arătată.
Prin urmarea Curtea, consideră că neefectuarea plății compensațiilor în tranșele prevăzute de Normele metodologice reprezintă un refuz nejustificat, acțiunea reclamantei fiind fondată din perspectiva accesului acesteia la un proces echitabil, drept prevăzut de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.
În materie civilă, termenul rezonabil impus de art. 6 par. 1 din Convenție cuprinde și durata unor proceduri administrative preliminare, atunci când posibilitatea sesizării unei jurisdicții este condiționată de normele de drept intern, în mod obligatoriu, de parcurgerea unei asemenea proceduri, așa cum este cazul în speță.
Pentru respectarea termenului rezonabil statul trebuie să procedeze în așa fel încât să răspundă acestei cerințe, dincolo de dificultățile generate de diverși factori economici și sociali care pot întârzia procedurile, inclusiv pe cea administrativă, prealabilă celei judiciare.
În speță nu s-au luat măsurile necesare soluționării cererii reclamantei într-un termen rezonabil, în condițiile prevăzute de actele normative mai sus menționate, deși termenul maxim prevăzut de legiuitor de doi ani a expirat.
În aceste condiții, Curtea consideră că nu poate fi invocată insuficiența fondurilor bănești, termenul scurs chiar de la data sesizării recurentei pârâte fiind excesiv de lung și afectând grav caracterul reparator al compensațiilor la care reclamantele au dreptul.
Curtea constată că prin neîndeplinirea obligației de plată a despăgubirilor autoritatea pârâtă aduce o evidentă atingere noțiunii de bun și a obligației statului de a proteja bunurile, valorile patrimoniale ale persoanelor, obligație asumată de România prin Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO.
În speță, prin comportamentul pârâtei se ajunge la o încălcare atât a art. 6 din Convenție cât și a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, motiv pentru care se constată că absența totală s despăgubirilor creează reclamantului o sarcină excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
În ceea ce privește invocarea de către recurentă a hotărârii Pilot A. și alții împotriva României care impune adoptarea unor noi măsuri legislative susținute prin măsuri urgente privind întărirea capacității instituționale și schimbarea viziunii procedurii administrative, Curtea reține că aceasta nu este aplicabilă în speță, iar eventualele schimbări legislative nu pot afecta plata unui drept deja stabilit în mod definitiv.
Instanța mai are în vedere că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg s-a statuat în mod constant că si dreptul de creanță reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, daca este suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil sau daca reclamantul poate pretinde că a avut cel puțin o „speranță legitimă” de a-l vedea concretizat (cauzele Rafinăriile grecești Stran si Stratis Adreadis împotriva Greciei, Hotărârea din 9 decembrie 1994, . nr. 301-B, pag. 84, paragraful 59; cauza Jasiuniene împotriva Lituaniei, cererea nr. 41.510/98, paragraful 44, 6 martie 2003; cauza Pressos Compania Naviera S.A. si alții contra Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 2005, . nr.332, p.21 si § 31; Cauza Ouzunis și alții contra Greciei, nr._/99, 18 aprilie 2002, § 24; Hotărârea din 24 martie 2005 în Cauza S. împotriva României, publicată în M. Of. nr. 1048 din 25 noiembrie 2005; Hotărârea din 28 iunie 2005 în Cauza V. I. împotriva României, publicată în M. Of. nr. 396 din mai 2006; Hotărârea din 19 octombrie 2006 în cauza M. și alții împotriva României – cererea nr._/02; Hotărârea din 2 martie 2004 în Cauza S. P. împotriva României, publicată în M. Of. nr. 770 din 24 august 2005; Hotărârea din 15 februarie 2007 în cauza Bock și P. împotriva României – cererea nr._/02; Hotărârea din 1 decembrie 2005 in Cauza Societatea Comerciala „Masinexportimport Industrial Group” împotriva României, publicată în M. Of. nr. 682 din 9 august 2006; Hotărârea din 23 februarie 2006 în S. și alții împotriva României, publicată în M. Of. nr. 600 din 30 august 2007; Hotărârea din 21 februarie 2008 în cauza D. împotriva României – cererea nr._/02; Hotărârea din 6 decembrie 2007 în cauza B. împotriva României – cererea nr._/05).
Or, în prezenta cauză dreptul de creanță al reclamantului față de Statul Român este indubitabil stabilit prin Hotărârea nr. 543/2009 emisă de Comisia Județeană Iași pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, iar imposibilitatea de a obține executarea acestei Hotărâri constituie o ingerință în dreptul său la respectarea bunurilor, așa cum este prevăzut de prima frază a primului alineat al art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție (a se vedea hotărârea Jasiuniene împotriva Lituaniei par. 45).
Considerând, deci, că reclamantului nu i s-a oferit o protecție efectivă cu privire la momentul materializării dreptului de a obține repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului de proprietate, Curtea consideră că acest recurs nu este întemeiat.
Față de considerente arătate mai sus, în baza art. 312 Cod procedură civilă, apreciind că soluția primei instanțe este legală și temeinică, și că aceasta a evaluat temeinic și complet situația de fapt dedusă judecății și a făcut o judicioasă aplicare a legii, Curtea urmează să respingă recursul declarat de recurenta pârâtă A. Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței nr. 2099/CA din 02.10.2012, pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care o va menține.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, Curtea va obliga recurenta, ca parte căzută în pretenții, la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorar avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul declarat de A. Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 2099/02.10.2012 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care o menține.
Obligă recurenta la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorar avocat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 04.03.2013.
Președinte Judecător Judecător
C. M. T. D. M. G. A.
Grefier
R. G.
Red. G.A.
Tehnored. R.G.
2 ex./14.03.2013
Tribunalul Iași – jud. Mițică A.
| ← Pretentii. Decizia nr. 688/2013. Curtea de Apel IAŞI | Obligaţia de a face. Decizia nr. 1168/2013. Curtea de Apel IAŞI → |
|---|
