Refuz acordare drepturi protecţie sociala. Decizia nr. 2175/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2175/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 03-06-2013 în dosarul nr. 381/45/2012*
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA Nr. 2175/2013
Ședința publică de la 03 Iunie 2013
Completul compus din:
Președinte - G. A.
Judecător - C. M.
Judecător - T. D. M.
Grefier - F. O.
S-a luat în examinare recursul introdus de pârâtul M. M., Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice împotriva sentinței nr.271/21.09.2012, pronunțată de Curtea de Apel Iași în dosarul nr._, având ca obiect obligația de a face.
La apelul nominal făcut în ședință publică lipsesc părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, din care rezultă că dezbaterile au avut loc în ședința publică din 27 mai 2013, susținerile părții prezente fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Din lipsă de timp pentru deliberare și pentru a se da posibilitatea părților să depună la dosar concluzii scrise, instanța a amânat pronunțarea pentru astăzi, 3 iunie 2013.
După deliberare,
CURTEA DE APEL,
Asupra recursului de față;
Prin sentința nr.271 din 21 septembrie 2012, Curtea de Apel Iași a admis acțiunea formulată de curatorul M. E., pentru numita H. G. E., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Protecția Persoanelor cu handicap - Comisia Superioară de Evaluare a Persoanelor Adulte cu Handicap, în sensul că a anulat Decizia de încadrare în grad de handicap nr.4045/19.03.2012, emisă de către pârâtă, care a fost obligată să elibereze un nou act de încadrare, în grad de handicap „grav”, „cu asistent personal”.
P. a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că, prin certificatul de încadrare în grad de handicap nr._/17.11.2011 și ulterior prin Decizia 4045/19.03.2012, s-a stabilit că H. G. E. se încadrează în gradul de handicap „grav”, cod boală F.07, F.20, cod handicap 6, „fără asistent personal”, cu valabilitate permanentă, în considerarea „criteriilor medicopshiosociale aprobate prin Ordinul nr.762/2007 al Ministerului M. și Ordinul 1992/2007 al Ministerului Sănătății”.
S-a mai reținut că, din actele depuse de părțile aflate în litigiu, rezultă că, încă din anul 1993, cea în cauză a fost diagnosticată cu suferințe psihice în evoluție, diagnosticul de „schizofrenie paranoidă” fiind confirmat definitiv de Spitalul Socola din Iași, prin biletul de externare din data de 10.10.2011, act medical care relevă o: "configurație distimică cu dificultăți majore integrativ-relaționale în mediul socio-familial”; toate celelalte documente medicale, avute în vedere la emiterea deciziei contestate, evidențiind afecțiuni psihice în ascendență, ca gravitate, și derulate pe o perioadă mare de timp, în condițiile, în care, din anul 1995, reclamanta a beneficiat în mod constant de asistent persona1.
Constatând că actele normative avute în vedere la emiterea deciziei contestate au fost în vigoare și reglementau aceleași criterii și în anii anteriori, când reclamanta a beneficiat de asistent personal, și când diagnosticul evidenția o afecțiune psihică mai puțin severă, și având în vedere că din conținutul anchetei sociale rezultă că reclamanta prezintă dezorientare în spațiu, timp, față de alte persoane, că ea se manifestă agresiv, că depinde de alte persoane pentru prepararea hranei, că este incapabilă a efectua activități gospodărești, că poate utiliza mijloacele de transport numai însoțită, și că depinde în general de alții, Curtea, raportându-se la dispozițiile Legii nr.448/2006, a reținut că, în cazul în care persoanei cu handicap îi lipsește, datorită unor afecțiuni fizice, mentale și senzoriale, abilitatea de a desfășura în mod normal activități cotidiene, ea are dreptul, în baza evaluării sociopsihomedicale, la un asistent personal, drept consacrat de art.35 din actul normativ menționat.
Apreciind că afirmația pârâtului că: „din documentele medicale depuse la dosar, reiese că reclamantul nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru a beneficia de asistent personal” este lipsită de suport, în condițiile în care toate actele medicale confirmă evoluția, la un diagnostic mai mult decât sever - schizofrenie paranoidă - cu manifestări din ce în ce mai grave, în ceea ce privește ideația, comunicarea și posibilitatea de a se deplasa neînsoțită, prima instanță, constatând că singura motivare a deciziei contestate constă în enumerarea unor acte normative, ce au fost adoptate în anul 2007, a apreciat că nu există nici o justificare pentru a se înlătura beneficiul asistentului medical, atâta timp cât toate probele administrate nu evidențiază nici o îmbunătățire a stării de sănătate a reclamantei, ci din contră, o deteriorare progresivă a acesteia, considerente pentru care acțiunea a fost admisă, reținându-se totodată că aceasta a fost introdusă cu respectarea procedurii administrative consacrată.
Împotriva acestei sentințe a introdus recurs pârâtul M. M., Familiei și Protecției Sociale, care critică hotărârea primei instanțe pe motiv că aceasta: „a dispus cu neobservarea dispozițiilor normative în vigoare măsura acordării asistentului personal în speța”, invocând în acest sens faptul că ancheta socială, coroborată cu celelalte înscrisuri de la dosarul cauzei, relevă o deficiență gravă funcțională, dar „nu se constată o pierdere totală a capacității de autodeterminare, astfel încât să devină necesară acordarea asistentului personal”, precum și faptul că: „la data evaluării de către Comisia de Evaluare a Persoanelor Adulte cu Handicap Iași - 17.11.2011, intimata nu era pusă sub interdicție”.
Intimata, prin întâmpinare a solicitat respingerea recursului.
Înalta Curte de Casație și Justiție, sesizată inițial cu soluționarea acestui recurs, prin încheierea nr. 2387 din 28 februarie 2013, în temeiul art. art.XXIII alin.2 și 4 din Legea nr.2/2013, a trimis dosarul la Curtea de Apel Iași, constatând că aceasta este cea devenită competentă să soluționeze cererea formulată de pârât; instanță unde pricina a fost înregistrată sub același număr.
Având în vedere actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea constată că recurentul nu critică hotărârea primei instanțe sub aspectul modului în care instanța de fond a stabilit situația de fapt în prezenta cauză, ci doar sub aspectul modului de evaluare a consecințelor ce decurg din această stare de lucruri.
Din această perspectivă, Curtea constată că aplicațiunea prevederilor art.35 din Legea nr.448/2006 nu este condiționată nici de faptul punerii sub interdicție a persoanei cu handicap și nici de pierderea totală a capacității de autodeterminare a acesteia, legiuitorul condiționând acordarea dreptului persoanei cu handicap grav la un asistent personal doar de abilitate persoanei în cauză de a desfășura în mod normal activități cotidiene, funcție de afecțiunile fizice, mentale și senzoriale de care aceasta suferă.
Ca atare, din moment ce în cauză se confirmă că reclamanta: „se află în
evidența spitalului Socola cu 88 internări anterioare, din anul 1993”, și că ea este
incapabilă să desfășoare activități gospodărești, să își gestioneze veniturile, să efectueze cumpărături sau să utilizeze mijloacele de transport, iar rapoartele de evaluare clinică au stabilit că cea în cauză are o: „configurație distemică, cu ideație interpretativă și elemente de regresie psiho-cognitivă precoce, în contur disonant afectiv (dizarmonie de personalitate) Scala C.: 18”, Curtea apreciază că în mod temeinic și legal instanța de fond a reținut că reclamanta, datorită stării sale de sănătate, este în imposibilitate de a desfășura, în mod autonom, activitățile cotidiene și că acest fapt îi dă dreptul la un asistent personal.
Curtea consideră că, în aceste condiții, introducerea condiției ca cea în cauză să fi fost pusă, în prealabil, sub interdicție sau ca ea să-și fi pierdut în totalitate orice capacitate de autodeterminare, apare ca o adăugire la lege și ca un exces al autorității publice care a fost chemată să dea eficiență administrativă constatărilor medicale de specialitate, a ignora realitatea și urmările unei schizofrenii paronoide, afecțiune ce a debutat în urmă cu 20 de ani, neputând fi
considerată altfel decât ca un abuz de putere din partea recurentului.
Lipsa oricărei justificări, de fapt și de drept, pentru un astfel de comportament rezultă și din faptul că, deși în anul 2007, în aceleași condiții de reglementare(Legea nr.448/2006), celei în cauză i s-a recunoscut, cu caracter permanent, dreptul la un asistent personal, datorită gradului grav de handicap în care aceasta a fost încadrată, anularea în fapt a certificatului emis la data de 20.08.2007 s-a făcut fără ca din punct de vedere medical să se fi constatat o îmbunătățire a stării de sănătate a reclamantei și fără să se fi dovedit că la încadrarea inițială s-ar fi încălcat, în vreun fel, prevederile legale evocate, unic caz în care pârâtul putea să retracteze actul administrativ intrat în circuitul civil.
Ca atare, constatând că hotărârea primei instanțe este temeinică și legală, Curtea, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, va respinge recursul promovat de pârât, ca fiind nefondat.
P. ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de M. M., Familiei și Protecției Sociale împotriva sentinței nr. 271/21.09.2012, pronunțată de Curtea de Apel Iași, sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 3 iunie 2013.
Președinte Judecător Judecător
G. A. T. D. M. C. M.
Grefier
F. O.
Red.T.D.M.
Tehnored.F.O.
2 ex./06.06.2013
Curtea de Apel Iași – jud. P. V. E.
| ← Pretentii. Decizia nr. 3162/2013. Curtea de Apel IAŞI | Pretentii. Decizia nr. 4268/2013. Curtea de Apel IAŞI → |
|---|
