Anulare act administrativ. Decizia nr. 711/2013. Curtea de Apel ORADEA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 711/2013 pronunțată de Curtea de Apel ORADEA la data de 18-02-2013 în dosarul nr. 2868/83/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ORADEA
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Nr. operator de date cu caracter personal: 3159
Dosar nr._ /CA/2012
DECIZIA NR.711/CA/2013 - R
Ședința publică din 18 februarie 2013
PREȘEDINTE: O. B. - judecător
JUDECĂTOR: G. C.
JUDECĂTOR: S. M.
GREFIER: A. Cărăgin
Pe rol fiind pronunțarea hotărârii asupra recursului în contencios administrativ formulat de recurenta reclamantă . cu sediul în S. M., L. B., ., J. S. M., în contradictoriu cu intimații pârâți M. S. M. reprezentat prin Primar cu sediul în S. M., Piața 25 Octombrie, nr.1, J. S. M. și P. M. S. M. - Direcția de Impozite Locale cu sediul în S. M., Piața 25 Octombrie, nr.1, J. S. M., împotriva Sentinței nr.3539/CA/10.10.2012 pronunțată de Tribunalul S. M., având ca obiect anulare act administrativ.
La apelul nominal făcut în cauză au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Se constată că dezbaterea cauzei asupra recursului a avut loc la data de 11.02.2012 când părțile prezente au pus concluzii, menționate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta și când s-a amânat pronunțarea la 18.02.2012, zi în care s-a pronunțat hotărârea.
CURTEA DE APEL,
DELIBERÂND:
Asupra recursului în contencios administrativ de față, a constatat următoarele:
Prin sentința nr.3539/CA/10.10.2012 Tribunalul S. M. a respins acțiunea în contencios administrativ înaintată de reclamanta . cu sediul în S. M., . UU 8, parter împotriva pârâților M. S. M. PRIN PRIMAR și P. M. S. M. - DIRECȚIA DE IMPOZITE ȘI TAXE LOCALE cu sediul în S. M. P-ța 25 Octombrie nr. 1, pentru anulare acte administrativ fiscale. Fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța astfel, instanța de fond a avut în vedere următoarele:
Prin Decizia de impunere nr._/21.11.2011 emisă de P. M. S. M. – Direcția de Impozite și Taxe Locale – Serviciul Impunere, Constatare, Control (fila nr. 44) în sarcina reclamantei s-au stabilit obligații fiscale suplimentare în cuantum total de_ lei, reprezentând 11.741 lei impozit clădiri și 7.782 lei accesorii.
Sumele datorate cu titlu de diferențe suplimentare au fost stabilite prin Raportul de inspecție fiscală nr. 1324/21.11.2011, urmare a constatării faptului că în anii 2008 – 2011 reclamanta și-a calculat greșit impozitul pe clădiri declarat și achitat, prin aplicarea greșită a cotei de impozitare la valoarea reevaluată a imobilului „Cofetăria O.” situat în municipiul S. M., ..UU8, stabilită prin rapoartele de reevaluare întocmite în anul 2007, respectiv 2010 și nu la valoarea contabilă a acestui imobil, întrucât reevaluarea clădirii nu a fost înregistrată în contabilitatea reclamantei nefiind astfel respectate dispozițiile art. 253 alin. 5 și 6 Cod fiscal.
Prin Dispoziția nr. 149/01.02.2012 emisă de Primarul M. S. M. (fila nr. 37), s-a respins contestația nr. 149/2012 (fila nr. 44) formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere și a RIF de mai sus.
Considerentele deciziei de soluționare a contestației formulată de reclamantă sunt în principal identice cu apărările de fond invocate de pârât prin întâmpinarea formulată în cauză astfel că instanța apreciază inutilă reiterarea acestora în acest context, făcând trimitere la întâmpinarea anterior descrisă.
Împotriva deciziei de soluționare a contestației reclamanta a formulat prezenta acțiune în contencios administrativ fiscal.
În privința stării de fapt reținută de către organul fiscal în sensul că reclamanta a dobândit clădirea „Cofetăria O.” în anul 2004 în baza unui contract de vânzare autentic, că aceasta în anul 2007, respectiv în anul 2010 a efectuat reevaluări ale acestei clădiri, că aceste reevaluări nu au fost înregistrate în evidența contabilă decât în anul 2011 și că reclamanta a calculat, a declarat și a achitat impozitul pe clădire aferent imobilului proprietatea acesteia la cota stabilită de Codul fiscal pentru clădirile reevaluate în ultimii trei ani și nu la valoarea de inventar a clădirii, instanța constată că această stare de fapt nu este contestată de către părți și că aceasta este dovedită prin probele administrate în cauză.
În cauză problema de drept în discuție cu privire la care aceasta este chemată să se pronunțe este stabilirea îndreptățirii reclamantei de a achita impozitul pe clădire pentru imobilul proprietatea acesteia prin aplicarea unei cote de impozit reduse la valoarea reevaluată a clădirii chiar dacă aceasta nu a fost înregistrată în contabilitate în condițiile prevăzute de art. 253 alin. 2 Cod fiscal, respectiv asupra legalității actelor administrativ fiscale emise de organele fiscale care au apreciat că în cauză este aplicabilă cota de impozitare prevăzută de art. 253 alin. 5- 61 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
În legătură cu această problemă de drept instanța constată aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor legale citate de către pârâtă prin întâmpinarea formulată anterior citate, respectiv, dispozițiile art. 253 din Legea nr. 271/2003 privind Codul fiscal.
Potrivit acestui text de lege, intitulat Calculul impozitului datorat de persoanele juridice, „În cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii.
(2) C. de impozit se stabilește prin hotărâre a consiliului local și poate fi cuprinsă între 0,25% și 1,50% inclusiv. La nivelul municipiului București, această atribuție revine Consiliului General al M. București.
(3) Valoarea de inventar a clădirii este valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu, înregistrată în contabilitatea proprietarului clădirii, conform prevederilor legale în vigoare.
(3^1) În cazul clădirii la care au fost executate lucrări de reconstruire, consolidare, modernizare, modificare sau extindere, de către locatar, din punct de vedere fiscal, acesta are obligația să comunice locatorului valoarea lucrărilor executate pentru depunerea unei noi declarații fiscale, în termen de 30 de zile de la data terminării lucrărilor respective.
(4) În cazul unei clădiri a cărei valoare a fost recuperată integral pe calea amortizării, valoarea impozabilă se reduce cu 15%.
(5) În cazul unei clădiri care a fost reevaluată, conform reglementărilor contabile, valoarea impozabilă a clădiri este valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării, înregistrată ca atare în contabilitatea proprietarului - persoană juridică.
(5^1) În cazul clădirilor care aparțin instituțiilor de credit ce aplică Standardele internaționale de raportare financiară și aleg ca metodă de evaluare ulterioară modelul bazat pe cost, valoarea impozabilă a acestora este valoarea rezultată din raportul de evaluare emis de un evaluator autorizat, depus la compartimentul de specialitate al administrației publice locale.
(6) În cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată, cota impozitului pe clădiri se stabilește de consiliul local/Consiliul General al M. București între:
a) 10% și 20% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință;
b) 30% și 40% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 5 ani anteriori anului fiscal de referință.
(6^1) C. impozitului pe clădiri prevăzută la alin. (6) se aplică la valoarea de inventar a clădirii înregistrată în contabilitatea persoanelor juridice, până la sfârșitul lunii în care s-a efectuat prima reevaluare. Fac excepție clădirile care au fost amortizate potrivit legii, în cazul cărora cota impozitului pe clădiri este cea prevăzută la alin. (2).”
De asemenea, potrivit punctului 52 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal aprobate prin HG nr. 44/2004, „prin sintagma valoarea de inventar a clădirii, în scopul determinării impozitului pe clădiri, se înțelege valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu, înregistrată în contabilitatea proprietarului clădirii, și care, după caz, poate fi:
a) costul de achiziție, pentru clădirile dobândite cu titlu oneros;
b) costul de producție, pentru clădirile construite de persoana juridică;
c) valoarea actuala, estimată la înscrierea lor în activ, ținându-se seama de valoarea clădirilor cu caracteristici tehnice și economice similare sau apropiate, pentru clădirile obținute cu titlu gratuit;
d) valoarea de aport pentru clădirile intrate în patrimoniu în cazul asocierii/fuziunii, determinata prin expertiza, potrivit legii;
e) valoarea rezultată în urma reevaluării, pentru clădirile reevaluate în baza unei dispoziții legale.
La determinarea valorii de inventar a clădirii se are în vedere însumarea valorilor tuturor elementelor și instalațiilor funcționale ale acesteia, cum sunt: terasele, scările, ascensoarele, instalațiile de iluminat, instalațiile sanitare, instalațiile de încălzire, instalațiile de telecomunicații prin fir și altele asemenea; aparatele individuale de climatizare nu fac parte din categoria elementelor și instalațiilor funcționale ale clădirii”, iar potrivit punctului 54 din HG nr. 44/2004 „Impozitul pe clădiri datorat de persoanele juridice care nu au efectuat reevaluarea în ultimii 3 ani, respectiv 5 ani anteriori anului fiscal de referință se calculează pe baza cotei stabilite, prin hotărâre a consiliului local, între 10% și 20%, respectiv 30% și 40%, care se aplică la valoarea de inventar a clădirii înregistrată în contabilitatea persoanelor juridice, conform reglementărilor contabile în vigoare.
Față de dispozițiile exprese cuprinse în dispozițiile legale mai sus citate, instanța de contencios administrativ constată că acestea sunt clare și fără echivoc, în sensul că, pentru persoanele juridice, impozitul pe clădire se calculează asupra valorii de inventar a clădirii care este valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu înregistrată în contabilitatea proprietarului clădirii, cota de impozitare fiind cuprinsă între 0,25% și 1,50% în funcție de hotărârile consiliului local de la locul situării imobilului.
Aceiași cotă de impozitare se aplică și în situația în care clădirea a fost reevaluată, în conformitate cu reglementările contabile caz în care valoarea impozabilă a clădiri este valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării, înregistrată ca atare în contabilitatea proprietarului - persoană juridică.
În situația în care, clădirea nu a fost reevaluată în conformitate cu reglementările contabile, cota impozitului pe clădiri se stabilește de consiliul local/Consiliul General al M. București între 10% și 20% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință și între 30% și 40% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 5 ani anteriori anului fiscal de referință.
În condițiile în care textul legii este clar și nesusceptibil de interpretare, instanța nu poate recurge la dispozițiile legale privind interpretarea actului normativ în spiritul acesteia. Cu alte cuvinte, dacă o dispoziție legală este clară și nu este contrară unui act normativ de valoare superioară sau ordinii de drept internaționale stabilite prin convențiile sau tratatele la care țara noastră este parte, se aplică tuturor persoanele la care se referă acel act normativ, indiferent dacă legea este dreaptă sau nu, indiferent de spiritul acesteia, în virtutea principiului constituțional „nimeni nu este mai presus de lege”.
Prin urmare, instanța de contencios administrativ chemată a se pronunța asupra legalității unui act administrativ fiscal constată că, în speță, în mod corect și organele fiscale au stabilit obligațiile fiscale ale reclamantei în litera și nu în spiritul legii, deoarece legea aplicabilă este clară și fără echivoc și au calculat cota de impozit datorată de reclamantă la valoarea clădirilor rezultate din valoarea de inventar a clădirii apreciată ce nereevaluată în ultimii trei ani, întrucât reevaluările clădirii efectuate de către reclamantă nu a fost înregistrată în mod legal în evidența contabilă a acesteia .
În ce privește apărările formulate de către reclamantă în sensul că neînregistrarea în contabilitate dintr-o eroare a reevaluării nu este de natură a o anula ci eventual de a se constata săvârșirea contravenției prevăzută de art. 41 din Legea nr. 82/1991 a contabilității, instanța reține faptul că săvârșirea unei fapte ilicite de către o persoană fizică sau juridică de natură a atrage răspunderea contravențională a acesteia nu exclude răspunderea fiscală a acesteia astfel că, neînregistrarea în evidența contabilă a unor documente justificative poate fi sancționată atât ca și contravenție în condițiile prevăzute de Legea nr. 82/1991 a contabilității, împrejurare care însă nu intră în atribuțiile instanțelor de judecată, cât și din punct de vedere fiscal, în condițiile art. 11 din Legea nr. 271/2003 privind Codul fiscal, „La stabilirea sumei unui impozit sau a unei taxe în înțelesul prezentului cod, autoritățile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacție care nu are un scop economic sau pot reîncadra forma unui tranzacții pentru a reflecta conținutul economic al tranzacției” cu consecința recalculării impozitelor legal datorate de către contribuabil.
Împotriva acestei sentinței, a declarat recurs recurenta reclamantă . solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii.
Arată că instanța de fond a confirmat legalitatea actelor administrativ fiscale și a respins acțiunea, stabilind ca potrivit art.253 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal impozitul pe clădire se calculează asupra valorii de inventar a clădirii care este valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu înregistrata în contabilitatea proprietarului clădirii, cota de impozitare fiind cuprinsa intre 0,25% și 1,5%, în funcție de hotărârea consiliului local. Precizează instanța de fond ca aceeași cota de impozitare se aplica și în situația în care clădirea a fost reevaluata, caz în care valoarea impozabila este valoarea rezultata în urma reevaluării înregistrata ca atare în contabilitatea proprietarului persoana juridica. Pentru situația în care clădirea nu a fost reevaluata în conformitate cu reglementările contabile, cota impozitului pe clădiri se stabilește de consiliul local intre 10% și 20%, pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 3 ani si, respectiv, intre 30% și 40% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 5 ani anteriori anului fiscal de referința, iar instanța de fond conchide ca întrucât „textul legii este clar și nesusceptibil de interpretare, instanța nu poate recurge la dispozițiile legale privind interpretarea actului normativ în spiritul acesteia". De asemenea, instanța de fond constata ca în mod corect și organele fiscale au stabilit obligațiile fiscale ale reclamantei în litera și nu în spiritul legii.
Arată că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile legale incidente în primul rând, textul art.253 alin.(6) din Codul fiscal reprodus în considerentele hotărârii recurate a intrat în vigoare doar la data de 1 ianuarie 2012, ca urmare a modificării Legii nr.571/2003 prin OG nr.30/2011. De asemenea, prin acest ultim act normativ a fost introdus și alin.^1), în vigoare de la 01.01.2012, aceste dispoziții nefiind aplicabile impozitului pe clădiri datorat de societatea noastră pentru anii 2008-2011. De altfel, în raportul de inspecție fiscala și în Dispoziția nr. 149/01.02.2012 a Primarului municipiului S. M. au fost invocate dispozițiile art.253 alin.(6) din Codul fiscal în forma în vigoare la data controlului fiscal:
„ 6) în cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referință, cota impozitului pe clădiri se stabilește de consiliul local/Consiliul General al M. București între 5% și 10% și se aplică la valoarea de inventar a clădirii înregistrată în contabilitatea persoanelor juridice, până la sfârșitul lunii în care s-a efectuat prima reevaluare. Fac excepție... " Acesta este și motivul pentru care organul fiscal a aplicat cota maxima de 10%, invocând "HCL în visoare".Intimații parați nu au precizat numărul și data "HCL în vigoare" în temeiul căreia au stabilit majorări de 20 %, cu încălcarea prevederilor art.1241 alin.(2) din Codul de procedura fiscala, dispoziție potrivit căreia, începând cu data de 01.07.2010 "Nivelul majorării de întârziere este de 2% din cuantumul obligațiilor fiscale principale neachitate în termen..."
In al doilea rând, instanța de fond a dat o interpretare greșita dispozițiilor art.253 alin.(6) din Codul fiscal referitoare la aplicarea impozitului majorat. Scopul reglementarii impozitului majorat îl constituie determinarea contribuabililor persoane juridice sa-si reevalueze clădirile și sa achite impozitul la valoarea reevaluata. Impozitul majorat (intre 5%-10% în perioada de referința) reprezintă o sancțiune pentru neefectuarea reevaluării și plații impozitului la valoarea reevaluata, nu o sancțiune pentru omisiunea înregistrării în contabilitate a valorii reevaluate. Instanța de fond retine în mod greșit, la fel ca intimații parați, ca societatea nu a efectuat reevaluarea clădirii. Dimpotrivă, societatea a reevaluat clădirea în conformitate cu reglementările aplicabile perioadei de referința și a declarat și achitat impozitul pe clădiri la valoarea reevaluata, așa cum rezulta din documentele dosarului de fond.
De asemenea, instanța de fond a aplicat o dispoziție legala care nu este incidența in speța înlăturând apărările societății referitoare la faptul ca neînregistrarea în contabilitate a reevaluării nu este de natura a o anula, ci eventual de a se constata săvârșirea contravenției prevăzuta de art.41 din Legea contabilității nr.82/1991, instanța de fond a precizat ca răspunderea contravenționala nu exclude răspunderea fiscala și a invocat prevederile art. 11 din Legea nr.271/2003 privind Codul fiscal potrivit cărora „autoritățile fiscale pot sa nu ia în considerare o tranzacție care nu are un scop economic sau pot reîncadra forma unei tranzacții pentru a reflecta conținutul economic al tranzacției" cu consecința recalculării impozitelor legal datorate de către contribuabil". Dispoziția art. 11 alin.d) din Codul fiscal nu este aplicabila pentru ca reevaluarea clădirii nu constituie o „tranzacție", iar daca ar putea fi încadrata generic în categoria tranzacțiilor vizate de Codul fiscal, în nici un caz nu ar fi o „tranzacție care nu are un scop economic". De altfel, din conținutul întregului art. 11 al Codului fiscal rezulta cu claritate ca dispoziția legala se refera la achizițiile de bunuri și servicii, neavând nici o legătura cu aplicarea impozitului majorat cu titlu de sancțiune.
Pentru motivele expuse, solicită admiterea recursului, modificarea în totalitate a sentinței atacate și admiterea acțiunii.
In drept a invocat disp. art.304 pct.9 și art.304 ind.l C.proc.civ.
Intimatul Primarul M. S. M., prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului.
A invocat excepția tardivității promovării acțiunii în prima instanță iar pe fiind arată că, corect a reținut instanța de fond că organul fiscal a stabilit obligațiile fiscale în litera și spiritul legii, deoarece legea aplicabilă este clară și fără echivoc, organul fiscal procedând corect la calcularea cotei de impozit datorată, la valoarea clădirilor rezultate din valoarea de inventar clădirii apreciată ca reevaluată în ultimii 3 ani, întrucât reevaluările clădirii efectuate de către reclamantă nu a fost înregistrată în evidența sa contabilă.
Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs cât și din oficiu, având în vedere actele și lucrările dosarului se constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Instanța de fond a făcut o aplicare corectă a art. 253 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, reținând în mod legal și temeinic că în condițiile în care textul legii este clar și susceptibil de interpretare literală, instanța nu poate recurge la alte modalități de interpretare a actului normativ (cum este interpretarea teleologică propusă de recurenta reclamantă). Cu alte cuvinte, dacă o dispoziție legală este clară și nu este contrară unui act normativ de valoare superioară sau ordinii de drept internaționale stabilite prin convențiile sau tratatele la care țara noastră este parte, se aplică tuturor persoanele la care se referă acel act normativ, indiferent dacă legea este dreaptă sau nu, indiferent de eventualele scopuri ale legiuitorului, în virtutea principiului constituțional „nimeni nu este mai presus de lege”.
Astfel, instanța de recurs nu își poate însuși interpretarea recurentei că procentul majorat de impozit prevăzut de art. 253 alin. 6 din Codul fiscal ar reprezenta o sancțiune pentru neefectuarea reevaluării și plății impozitului la valoarea reevaluată, nu o sancțiune pentru omisiunea înregistrării în contabilitate a valorii reevaluate.
De fapt, alin. 6 al art. 253 nu reprezintă nici una, nici alta, în fapt el neconstituind o sancțiune, ci o modalitate diferită de calcul a impozitului pe clădiri, procentul mai mare de impozit în cazul clădirilor nereevaluate în ultimii 3, respectiv 5 ani anteriori anului fiscal de referință fiind justificat prin valoarea mai mică a bazei de impunere în aceste cazuri, de obicei mult mai mică decât cea reală. Dacă ar fi fost o sancțiune, legiuitorul ar fi trebuit negreșit să folosească termeni din domeniul semantic al acestei noțiuni.
Prin urmare, este nerelevant că neînregistrarea în contabilitate a valorii reevaluate a clădirii a fost o simplă omisiune neintenționată din partea recurentei, sau o faptă culpabilă, important fiind că, raportat la situația de fapt din speță, se aplică modalitatea de calcul a impozitului prevăzută de alin. 6 al art. 253 din Codul fiscal și avută în vedere de organul fiscal. Aceasta cu atât mai mult cu cât în raportul de reevaluare au fost indicate conturile contabile pentru înregistrarea diferenței din reevaluare (f. 7), iar prin neînregistrarea acestei diferențe pozitive în contabilitate reclamanta și-a diminuat în mod nelegal impozitul pe profit.
Cu privire la al doilea motiv de recurs, se constată că invocarea de către prima instanță a art. 11 din Codul fiscal excede obiectului actului administrativ-fiscal dedus judecății, însă acest motiv al instanței nu este determinant în raționamentul judiciar pe baza căruia s-a respins acțiunea, relevantă fiind, pe lângă celelalte argumente, înlăturarea corectă a susținerilor reclamantei pe considerentul că eventuala răspundere contravențională a reclamantei pe baza art. 41 din Legea nr. 82/1991 nu exclude răspunderea fiscală a acesteia.
Acestea fiind avute în vedere, Curtea de Apel Oradea, în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
Pentru aceste motive,
În numele legii,
DECIDE :
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta reclamantă . cu sediul în S. M., L. B., ., J. S. M., în contradictoriu cu intimații pârâți M. S. M. reprezentat prin Primar cu sediul în S. M., Piața 25 Octombrie, nr.1, J. S. M. și P. M. S. M. - Direcția de Impozite Locale cu sediul în S. M., Piața 25 Octombrie, nr.1, J. S. M., împotriva Sentinței nr.3539/CA/10.10.2012 pronunțată de Tribunalul S. M., pe care o menține în totul.
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
I R E V O C A B I L Ă .
Pronunțată în ședința publică din 18.02.2013.
PREȘEDINTE: JUDECĂTOR: JUDECĂTOR: GREFIER :
O. B. G. C. S. M. A. Cărăgin
Red.hot.jud. G.C.
Jud.fond A.V.
Dact.A.C.
2 exemplare/4.03.2013
| ← Pretentii. Hotărâre din 22-11-2013, Curtea de Apel ORADEA | Pretentii. Decizia nr. 2180/2013. Curtea de Apel ORADEA → |
|---|
