Suspendare executare act administrativ. Decizia nr. 328/2013. Curtea de Apel ORADEA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 328/2013 pronunțată de Curtea de Apel ORADEA la data de 30-01-2013 în dosarul nr. 6356/83/2012
ROMÂNIA
Curtea de Apel Oradea
- Secția Comercială și de C.
Administrativ și Fiscal –
Nr. operator de date cu caracter personal: 3159
Dosar nr._ /CA/2012 - R
DECIZIA NR. 328/CA/2013 – R
Ședința publică din 30 ianuarie 2013
Președinte: L. B.
Judecător: I. C. G.
Judecător: C. R.
Grefier: M. M.
Pe rol fiind soluționarea recursului în contencios administrativ formulat de recurenta-reclamantă S. E., cu domiciliul procedural ales în Satu M., .. 5, . M. în contradictoriu cu intimata-pârâtă Poliția L. Satu M., cu sediul în Satu M., .-7, jud. Satu M., împotriva Sentinței nr. 3137/CA din 13.09.2012 pronunțată de Tribunalul Satu M., având ca obiect: suspendare executare act administrativ.
La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei învederându-se instanței că recursul este scutit de plata taxelor judiciare de timbru, intimata a formulat întâmpinare în cauză, precum și faptul că s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă în conformitate cu prevederile art. 242 alin.2 Cod procedură civilă, după care:
Instanța rămâne în pronunțare asupra recursului.
CURTEA DE APEL
DELIBERÂND:
Constată că prin Sentința nr. 3137/CA din 13.09.2012 Tribunalul Satu M. a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta S. E. în contradictoriu cu pârâta Poliția L. Satu M. ca neîntemeiată și a respins acțiunea formulată de reclamant[ împotriva pârâtei ca neîntemeiată, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, referitor la cererea de suspendare a executării actului administrativ contestat, următoarele:
Prin decizia nr. 106/14.05.2012 privind stabilirea salariului brut al reclamantei, având în vedere decizia nr. 37/25.11.2011 și încheierea nr. 33/27.02.2012 emise de Camera de Conturi Satu M., respectiv Curtea de Conturi a României, acte administrative prin care s-a reținut că indemnizația de dispozitiv în procent de 25% la salariul de bază se acordă numai funcționarilor publici și personalului contractual care își desfășoară activitatea în cadrul Ministerului Administrației și Internelor și în instituțiile publice din subordinea ministerului s-a stabilit salariul de bază al reclamantei începând cu data de 01.06.2012 astfel încât în acesta să nu mai fie inclusă indemnizația de dispozitiv de 25% .
Față de acest act administrativ reclamanta a formulat plângere administrativă, înregistrată la pârâtă sub nr.2012/24.05.2012, respinsă prin adresa nr.1305/31.05.2012.
Verificând aspectele de fapt și drept invocate de către reclamantă prin prisma condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 15 raportat la art. 14 din Legea nr. 554/2004, instanța de fond a constatat că cererea nu este temeinic justificată în sensul că împrejurările de fapt și drept invocate de reclamantă nu sunt de natură a fi circumscrise noțiunii de caz bine justificat, respectiv de pagubă iminentă.
Existența cazului bine justificat se reține dacă există o îndoială puternică asupra legalității actului administrativ.
În speță, instanța de fond a constatat că actul administrativ contestat a fost emis de pârât în baza unor acte administrative care nu au fost desființate, astfel că, argumentele susținute de reclamantă privind modul de aplicare de către pârât a Legii nr. 330/2009 nu au caracterul unor indicii aparente de nelegalitate care să răstoarne prezumția de legalitate a actului administrativ.
În ceea ce privește condiția prevenirii pagubei iminente, s-a reținut că această condiție nu este îndeplinită, deoarece, în caz de anulare a dispoziției contestate, diminuarea salarială se recuperează cu efecte retroactive, iar în caz de menținere ca legal a actului administrativ contestat acesta este executat și nu se impune recuperarea prin rețineri salariale într-un procent mai mare din salariu decât valoarea diminuării sumelor deja reținute începând cu data de 01.06.2012.
Pentru aceste considerente, constatând că în speță nu sunt întrunite condițiile de admisibilitate a cererii de suspendare a executării actului administrativ contestat, în temeiul art.15 din Legea nr.554/2004, instanța de fond a respins cererea reclamantei.
Referitor la cererea prin care reclamanta a solicitat anularea deciziei nr. 106/14.05.2012 emisă de pârâtă, s-au constatat următoarele:
În ceea ce privește principiul securității și stabilității raporturilor juridice invocat de reclamantă, instanța de fond a reținut următoarele:
Într-adevăr, așa cum s-a decis și in jurisprudența CEDO (cauza Brumarescu c. României, cauza A. c. României), dreptul la un proces echitabil in fata unei instanțe judecătorești garantat de art.6 parag.1 din Convenție, trebuie interpretat in lumina preambulului Convenției care enunța preeminența dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor părți. Unul din elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice care reclamă, între altele, ca soluția data în mod definitiv oricărui litigiu de instanțele judecătorești să nu mai fie pusă în discuție.
În cauza B. c. României invocată de reclamant, Curtea a decis că principiul securității raporturilor juridice, ca și componentă a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 alin. 1 din Convenție, a fost încălcat prin jurisprudența inconstantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la interpretarea aceluiași act normativ.
Prin urmare, principiul securității raporturilor juridice a fost analizat în jurisprudența Curții raportat la hotărârile judecătorești pronunțate de instanțele naționale avându-se în vedere autoritatea de lucru judecat de care se bucură acestea.
Însă, așa cum rezultă din dispozițiile art. 1 din Legea nr. 554/2004, actul administrativ este în esența sa un act revocabil. Cum principiul securității raporturilor juridice presupune ca soluția dată printr-un act să nu mai poată fi pusă în discuție, rezultă că acest principiu nu se aplică actului administrativ în condițiile în care acest act poate fi supus controlului de legalitate al organelor competente.
Pe de altă parte, instanța de fond a reținut că în jurisprudența Curții (c. Le Compte V. Leuven și De Meyere c. Belgiei, c. A. și Le Compte c. Belgiei), se face distincție în ceea ce privește actele administrative între acte administrative prin care se soluționează o contestație ce poartă asupra unui drept civil și acte administrative care sunt străine oricărei funcții jurisdicționale, iar această din urmă categorie de acte administrative iese din câmpul de aplicare al articolului 6.
Or, hotărârea nr. 197/28.09.2006 prin care s-a aprobat acordarea sporului de dispozitiv în cuantum de 25% din salariul de bază( fila nr. 15) nu este un act emis în soluționarea unei contestații, ceea ce înseamnă că acest act nu intră în sfera de aplicare a articolului 6 din Convenție. Prin urmare, neacordarea sporului de dispozitiv prin decizia nr. 106/14.05.2012 nu aduce atingere principiului securității raporturilor juridice din perspectiva art. 6 din Convenție.
Cu privire la legalitatea acordării acestui spor, instanța de fond a constatat că prin decizia nr. 37/14.12.2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii s-a stabilit că dispozițiile art. 13 raportat la art. 47 din Legea nr. 138/1999 se interpretează în sensul că indemnizația de dispozitiv lunară în cuantum de 25% din salariul de bază, prevăzută de art. 13 din același act normativ, se acordă funcționarilor publici și personalului contractual care își desfășoară activitatea în cadrul Ministerului Administrației și Internelor și în instituțiile publice din subordinea ministerului, precum și personalului care își desfășoară activitatea în serviciile comunitare din subordinea consiliilor locale și a prefecturilor care au beneficiat de acest drept salarial și înainte de transfer sau detașare din cadrul fostului Minister de Interne.
Pentru a pronunța această soluție, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că dispozițiile art. 13 și 47 din Legea nr. 138/1999 conțin o enumerare limitativă și sunt aplicabile personalului militar și civil din instituțiile menționate la art. 1 din lege, astfel că nu există niciun temei pentru ca drepturile salariale suplimentare constând în indemnizația de dispozitiv lunară de 25% din salariul de bază să poată fi recunoscute și acordate tuturor funcționarilor publici și personalului contractual din administrația publică locală.
S-a apreciat că, în afară de militarii și salariații civili din Ministerul Administrației și Internelor și din instituțiile publice aflate în subordinea ministerului, indemnizația de dispozitiv prevăzută de art. 13 raportat la art. 47 din Legea nr. 138/1999 se acordă și următoarelor categorii de personal:
- personalului civil al serviciilor comunitare de evidență a persoanelor care sunt organizate și funcționează în subordinea consiliilor locale, în temeiul dispozițiilor cu caracter special ale art. 241 alin. 2 din OG nr. 84/2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 372/2002, în considerarea faptului că este încadrat la Ministerul Administrației și Internelor și este detașat la aceste servicii comunitare păstrându-și toate drepturile anterior dobândite;
- personalul civil al serviciilor comunitare pentru eliberarea și evidența pașapoartelor simple și al serviciilor publice comunitare regim permise de conducere și înmatriculare a vehiculelor organizate în cadrul prefecturilor județene și al Prefecturii Municipiului București în temeiul dispozițiilor cu caracter special ale art. 151 și 152 din OG nr. 83/2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.362/2002, în considerarea faptului că își păstrează toate drepturile dobândite anterior transferului din structura Ministerului Administrației și Internelor la aceste servicii comunitare.
Pe de altă parte, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că nu se poate susține că există discriminare între categoriile de personal sus menționate și celelalte categorii de funcționari publici și personal contractual care își desfășoară activitatea în alte instituții și servicii publice din administrația locală, întrucât personalul care a lucrat în structurile fostului Minister de Interne a beneficiat de sporul de dispozitiv, iar prevederile OUG nr. 63/2003, OUG nr. 30/2007 și OUG nr. 221/2008, acte normative succesive care au reglementat măsuri de reorganizare a acestui minister, s-a prevăzut că personalul din cadrul său își păstrează drepturile dobândite anterior. Acordarea de către legiuitor a acestui drept salarial categoriilor profesionale sus menționate își are justificarea în complexitatea și gradul de dificultate al sarcinilor de serviciu, precum și al responsabilităților ce le revin. Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că cele două categorii de personal nu se află în situații analoage tratate diferențiat.
Potrivit art.330 ind.7 alin.4 Cod proc.civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în procedura recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanțe.
În consecință, având în vedere că reclamanta nu se încadrează în categoria persoanelor care beneficiază de spor de dispozitiv conform deciziei nr.37/14.12.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art.330 ind.1 alin.4 Cod proc.civ., instanța de fond a apreciat că decizia nr.106/14.05.2012 este legală în ceea ce privește sistarea acordării sporului de dispozitiv.
În opinia instanței de fond, nici dispozițiile Legii nr. 330/2009 invocate de reclamantă nu conferă dreptul de a primi spor de dispozitiv persoanelor care nu fac parte din categoriile la care se referă decizia nr. 37/14.12.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Astfel, potrivit art. 30 din Legea nr. 330/2009, începând cu 1 ianuarie 2010, sporurile, acordate prin legi sau hotărâri ale Guvernului, și, după caz, indemnizațiile de conducere, care potrivit legii făceau parte din salariul de bază, din soldele funcțiilor de bază, respectiv din indemnizațiile lunare de încadrare, prevăzute în notele din anexele la prezenta lege, se introduc în salariul de bază, în soldele funcțiilor de bază, respectiv în indemnizațiile lunare de încadrare corespunzătoare funcțiilor din luna decembrie 2009, atât pentru personalul de execuție, cât și pentru funcțiile de conducere.
Însă, introducerea în temeiul art. 30 în salariul de bază a sporului de dispozitiv nu conferă dreptul la acest spor și persoanelor care nu fac parte din categoriile avute în vedere de decizia nr. 37/14.12.2009 și care nu erau îndreptățite să primească acest spor înainte de . Legii nr. 330/2009.
Articolul 30 se referă la sporurile acordate înainte de . legii. Prin urmare, este vorba despre sporuri pe care personalul plătit din fonduri publice era îndreptățit să le primească.
Cum reclamanta nu era îndreptățită să primească indemnizația de dispozitiv conform legislației în vigoare la data acordării, rezultă că această indemnizație nu putea fi inclusă nici în salariul de bază conform art. 30 din Legea nr. 330/2009.
Împrejurarea că în Legea nr. 330/2009 aceste drepturi poartă denumirea de spor de dispozitiv și nu indemnizație nu schimbă natura juridică a acestor drepturi bănești, întrucât prin acest act normativ nu s-au constituit sporuri noi, ci au fost incluse în salariul de bază sporurile acordate înainte de . acestei legi.
De asemenea, împrejurarea că în nota de la Anexa III/2 a Legii nr. 330/2009 este enumerat sporul de dispozitiv nu semnifică faptul că toate persoanele la care se referă această anexă sunt îndreptățite să primească spor de dispozitiv. În opinia instanței, mențiunea s-a făcut deoarece printre persoanele cuprinde în Anexa III/2 sunt și persoane care fac parte din categoria celor care sunt îndreptățite să primească spor de dispozitiv conform deciziei nr. 37/14.12.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Această împrejurare este confirmată și de art. 10 din OUG nr. 1/2010, potrivit căruia, în conformitate cu prevederile art. 30 din Legea-cadru nr. 330/2009, la stabilirea salariilor personalului bugetar începând cu 1 ianuarie 2010 nu vor fi luate în considerare drepturi salariale stabilite prin contractele și acordurile colective și contracte individuale de muncă încheiate cu nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii lor sau prin acte administrative emise cu încălcarea normelor în vigoare la data emiterii lor și care excedează prevederilor Legii-cadru nr. 330/2009.
Întrucât includerea, în temeiul art. 30 din Legea nr. 330/2009, a sporului de dispozitiv în salariul de bază a fost nelegală în ceea ce privește persoanele care potrivit decizie nr. 37/14.12.2009 nu erau îndreptățite să primească acest spor, rezultă că nici prin Legea nr. 285/2010 nu s-a acordat acestor persoane sporul de dispozitiv. În opinia instanței de fond, atât Legea nr. 330/2009, cât și Legea nr. 285/2010 au avut în vedere sporuri acordate în mod legal înainte de . Legii nr. 330/2009.
Având în vedere cele de mai sus, în temeiul art.8, 10, 15 și 18 din Legea nr.554/2004, instanța de fond a respins cererea de suspendare și cererea privind anularea deciziei nr. 106/14.05.2012 ca neîntemeiate.
Împotriva acestei sentințe, în termen și scutit de plata taxelor judiciare de timbru, a declarat recurs recurenta-reclamantă S. E., solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței recurate în sensul admiterii acțiunii în contencios administrativ, respectiv anularea în tot a Deciziei nr. 106/2012 privind stabilirea salariului lunar brut pe anul 2012.
În motivarea recursului, recurenta a arătat că actul administrativ a fost emis în aplicarea prevederilor Legii nr. 284/2010 ca și act normativ reglementator de salarizare unică la nivel bugetar, a Legii nr. 285/2010 ca și act normativ reglementator de salarizare la nivel bugetar pe anul 2011 și a Legii nr. 283/2011 ca și act normativ reglementator de salarizare la nivel bugetar pe anul 2012, motiv pentru care trebuia să circumscrie prevederilor acestora, care, prin conținutul lor, consacră, sub timpul lor de normare, efectele Legii nr. 330/2009.
Actul administrativ a fost emis și în aplicarea prevederilor din Decizia nr. 37/2009 a ICCJ, deși aceasta a dezlegat aspecte privind modul de interpretare și aplicare a prevederilor din Legea nr. 138/1999, stabilind beneficiarii dreptului la indemnizația de dispozitiv.
Actul administrativ se supune nevoii de a considera drepturile consacrate prin actele administrative anterioare vizate de emiterea sa, atunci când efectul revocatoriu tinde să materializez norme de drept avute în vedere la emiterea primelor.
Analizând aspectele de nelegalitate invocate instanța de fond a reținut următoarele:
1. Principiul securității raporturilor juridice, ca element fundamental al preeminenței dreptului consacrat prin art. 6 paragraf 1 din Convenție, operează doar în cazul hotărârilor judecătorești nu și în cazul actelor administrative, care, potrivit art. 1 din Legea nr. 554/2004, sunt guvernate de principiul revocabilității.
Argumentele CEDO generează similitudinea firească de apreciere juridică atunci când principiul securității raporturilor juridice este invocat față de un act administrativ, iar actul administrativ s-a definitivat prin neutilizarea mijloacelor de atac prevăzute de Legea nr.554/2004, deoarece actul provine de la o autoritate investită cu putere publică.
Faptul că instanța de fond nu a înțeles sensul apărării formulate de reclamantă este dovedit și de trimiterea pe care o face la jurisprudența Curții, cazul Le Compte V. Leuven și De Meyere c. Belgiei, care reglementează distincția dintre actele administrative ce soluționează o contestație ce poartă asupra unui drept civil și acte administrative care sunt străine oricărei funcții jurisdicționale, cele din urmă ieșind din sfera de aplicare a prevederilor art. 6 din Convenție.
In timp ce reclamanta a afirmat distincția dintre dreptul la sporul de dispozitiv și dreptul la indemnizația de dispozitiv, atât sub aspect semantic, cât și sub aspect legislativ, judecătorul fondului își raportează interpretarea dată actelor administrative, considerând o practică CEDO, față de Hotărârea nr. 197/2006 a Consiliului Local Satu M., act administrativ emis în aplicarea prevederilor Legii nr. 138/1999, care este un act străin oricărei funcții jurisdicționale și care nu presupune, în analiza de legalitate prezentă, respectarea principiului securității raporturilor juridice.
Logica instanței de fond ar fi aceea că, Decizia 106/2012 nu este datoare obligației de a respecta dreptul la sporul de dispozitiv stabilit prin HCL nr. 197/2006, acesta nefiind un act administrativ dat în soluționarea unei contestații și, ca atare, nu este obligatoriu pentru activitatea de legiferare viitoare a organul administrativ emitent, neoperând principiul securității raporturilor juridice.
Curtea de Justiție de la Luxemburg a consacrat imposibilitatea lipsirii de efecte a unui act juridic administrativ după ce acesta a intrat în circuitul civil și s-au depășit termenele legale de anulare a acestuia.
Deciziei nr. 106/14.05.2012 i se va opune caracterul definitiv al sporului de dispozitiv acordat pe anul 2010 prin Decizia nr. 156/2009 și pe anul 2011 în baza Legii nr. 285/2010. Această interpretare dată de Curtea de Justiție de la Luxemburg a fost consacrată în România de ÎCCJ prin Decizia nr. 2547/2007 în soluționarea unei excepții de nelegalitate a unui act administrativ invocate după împlinirea termenului de prescripție de 1 an de la data comunicării actului, fiind, prin interpretare, similară speței de față.
Principiul care guvernează actul administrativ este cel al revocabilității sale, acest principiu fiind înlăturat de cel al irevocabilitătii actului, atunci când acesta a intrat în circuitul civil și a produs efectul de acordare a sporului de dispozitiv.
Sporul de dispozitiv a fost acordat prin Decizia nr. 156/2009 în baza prevederilor art. 30 și Anexei III/2 din Legea nr. 330/2009 și a fost reconfirmat prin actul administrativ de reintegrare pe anul 2011, în baza Legii nr. 285/2010, fapt ce face ca Decizia nr. 106/2012, de stabilire a salariului lunar brut pe anul 2012 să fie o modalitate de revocare a deciziilor inițiale, după ce acestea au fost comunicate reclamantei și au produs efectul juridic al acordării sporului de dispozitiv.
Cu alte cuvinte, arată recurenta, față de acestea, legalitatea Deciziei nr. 106/2012, trebuie verificată și sub aspectul că ea încalcă principiul irevocabilității actului administrativ.
Concluzionând, judecătorul fondului a înlăturat întreaga argumentație juridică a reclamantei, a inventat o stare de fapt denaturată, circumscriind cauza unui alt raport juridic decât cel real.
Apărarea reclamantei trebuia valorificată prin raportare la actul administrativ prin care a fost acordat dreptul la sporul de dispozitiv, act care nu este Hotărârea nr. 197/2006 (care a consacrat dreptul la indemnizația de dispozitiv). Sporul de dispozitiv a fost acordat prin Decizia nr. 156/2009 în aplicarea prevederilor art. 30 și Anexei III/2 din Legea nr. 330/2009, fără nici o legătură cu HCL nr. 197/2006.
2. Pentru a răsturna motivele de nelegalitate ale Deciziei nr. 106/2012, instanța de fond se raportează la considerentele Deciziei nr. 37/2009 a ÎCCJ și implicit, prin aceasta, la dispozițiile art. 13 și 47 din Legea nr. 138/1999.
În mod gresit, instanța de fond a considerat că o soluție în interesul legii, dată în interpretarea aplicabilității unei norme de drept dintr-un act normativ trecut, poate fi mai presus de normarea impusă printr-o lege nouă, ca și cum soluția în interesul legii ar avea efecte lato sensu, independent de principiile constituționale.
Legea nr. 330/2009 este un act normativ nou, ce reglementează materia salarizării unice în instituțiile bugetare, având rol de lege specială față de legea ce reglementează doar salarizarea personalului militar, motiv pentru care dezlegările date prin Decizia 37/2009 a ICCJ sunt limitate categoriilor de personal vizat de Legea nr. 138/1999, în sensul că, de drepturile prevăzute pentru acestea, nu poate beneficia personalul nemilitar din instituțiile publice.
Instanța de fond a făcut o greșită aplicare a legii, împrejurare ce rezultă din însuși conținutul normativ al art. 30, care prevede la alin. 2 că: „sporurile specifice pe categorii de personal și domenii de activitate sunt cele prevăzute în cap.III și în anexele la prezenta lege", ca apoi la alin. 5 lit. a să dispună: „noul salariu de bază... va fi cel... din luna decembrie 2009, la care se adaugă sporurile care se introduc in acesta potrivit anexelor la prezenta lege".
Legiuitorul a făcut distincția de cuviință între sporurile prevăzute de legi și hotărâri de Guvern de dinainte de Legea nr.330/2009, precizând că acestea, cu data de 1 ianuarie 2010, vor intra în salariul de bază și sporurile prevăzute de anexele la acest act normativ, care se adaugă la salariul de bază așa cum a fost definit de art. 30 alineatul 1.
Dacă primele sporuri, cele prevăzute de acte normative de dinainte de Legea nr. 330/2009, intrau în salariul de bază, sporurile prevăzute în anexele la această lege se adaugă la salariul de bază.
Mai mult, după ce s-a stabilit salarizarea prin includerea în salariul de bază a sporurilor prevăzute de acte normative de salarizare de dinante de . legii unice de salarizare și nu s-a atins valoarea de salarizare din 31 decembrie 2009, legiuitorul a decis, prin art. 30 alin. 5 lit. b, ca „sporurile prevăzute în anexele la prezenta lege rămase în afara salariului de bază se vor acorda într-un cuantum care se conducă la o valoare egală cu suma calculată pentru luna decembrie 2009".
Sporul de dispozitiv este un drept nou acordat, cu respectarea prevederilor art. 30 și Anexei III/2 din Legea nr. 330/2009, motiv pentru care legalitatea Deciziei nr. 106/2012 va putea fi verificată numai prin raportare la acest text de lege, cu atât mai mult cu cât drepturile acordate prin acest act normativ sunt apoi consacrate la salarizarea pe anii 2011-2012 de Legea nr. 285/2010 și Legea nr. 283/2011, în sensul că drepturile acordate vor fi cele avute în luna octombrie 2010 pe anul 2011 și cele avute în luna decembrie 2011 pe anul 2012.
In drept au fost invocate dispozițiile art. 299 și urm. Cod de procedură civilă, art. 304 pct. 7 și 9 și art. 304 indice 1 Cod de procedură civilă.
Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Poliția L. Satu M. a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, iar pe cale de consecință menținerea în totalitate a sentinței recurate.
În apărare se arată că, prin Decizia nr. 106/14.05.2012 s-a stabilit salariul lunar brut al salariatei S. E., prin suspendarea acordării sporului de dispozitiv până la soluționarea definitivă și irevocabilă a litigiului privind Decizia Camerei de Conturi Satu M., prin care s-a apreciat ca fiind nelegală acordarea acestui spor, prin raportare la Decizia ÎCCJ nr. 37/14.12.2009 prin care s-a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă ÎCCJ cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 138/1999.
Ținând cont de dispozițiile menționate, precum și de prevederile Legii nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice și Legii nr. 283/2011, apreciază că Decizia nr. 106/14.05.2012 prin care s-a stabilit salariul lunar brut al salariatei S. E. este temeinică și legală, aspect constatat în mod corect și de către instanța de fond.
Având în vedere aceste aspecte, solicită respingerea recursului formulat de recurenta S. E. ca neîntemeiat.
În drept au fost invocate prevederile art. 115-118 C. proc. Civ.
Instanța de recurs, analizând recursul declarat prin prisma motivelor invocate, cât și din oficiu, prin prisma motivelor de ordine publică, reține că este nefondat, pentru următoarele considerente:
Instanța de fond, făcând o interpretare corectă a dispozițiilor legale aplicabile, a reținut că dispoziția atacată este legală, deoarece indemnizația de dispozitiv nu poate fi inclusă în salariul lunar de bază.
Este nefondată susținerea recurentei că sporul de dispozitiv a fost acordat corect prin actele administrative de reîncadrare emise în aplicarea prevederilor art. 30 și Anexei III/2 din Legea nr. 330/2009, deoarece prin art. 10 din OUG nr. 1/2010 s-a stabilit că “în conformitate cu prevederile art. 30 din Legea-cadru nr. 330/2009, la stabilirea salariilor personalului bugetar începând cu 1 ianuarie 2010 nu vor fi luate în considerare drepturile salariale stabilite prin contractele și acordurile colective și contracte individuale de muncă încheiate cu nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii lor sau prin acte administrative emise cu încălcarea normelor în vigoare la data emiterii lor și care excedează prevederilor Legii-cadru nr. 330/2009”.
În ciuda acestei dispoziții, la stabilirea salariului de bază în temeiul Legii nr. 330/2009 a fost cuprins și sporul de dispozitiv, acordat anterior nelegal prin HCL nr. 197/2006. Or, prin Decizia nr. 37/14.12.2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în judecarea recursului în interesul legii s-a stabilit care sunt categoriile de personal îndreptățite sa beneficieze de acordarea indemnizației de dispozitiv.
În consecință, legal și temeinic a reținut prima instanță că deoarece persoanele pentru care s-a aprobat acordarea indemnizației de dispozitiv prin HCL nr. 197/2006 nu erau îndreptățite să primească această indemnizație conform legislației în vigoare la data acordării, rezultă că această indemnizație nu putea fi inclusă nici în salariul de bază conform art. 30 din Legea nr. 330/2009.
Împrejurarea că în Legea nr. 330/2009 aceste drepturi poartă denumirea de spor de dispozitiv și nu indemnizație nu schimbă natura juridică a acestor drepturi bănești, întrucât prin acest act normativ nu s-au constituit sporuri noi, ci au fost incluse în salariul de bază sporurile acordate înainte de . acestei legi.
De asemenea, împrejurarea că în nota de la Anexa III/2 a Legii nr. 330/2009 este enumerat sporul de dispozitiv nu semnifică faptul că toate persoanele la care se referă această anexă sunt îndreptățite să primească spor de dispozitiv. În opinia instanței, mențiunea s-a făcut deoarece printre persoanele cuprinde în Anexa III/2 sunt și persoane care fac parte din categoria celor care sunt îndreptățite să primească spor de dispozitiv conform Deciziei nr. 37/14.12.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Această împrejurare este confirmată și de art. 10 din OUG nr. 1/2010, potrivit căruia, în conformitate cu prevederile art. 30 din Legea-cadru nr. 330/2009, la stabilirea salariilor personalului bugetar începând cu 1 ianuarie 2010 nu vor fi luate în considerare drepturi salariale stabilite prin contractele și acordurile colective și contracte individuale de muncă încheiate cu nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii lor sau prin acte administrative emise cu încălcarea normelor în vigoare la data emiterii lor și care excedează prevederilor Legii-cadru nr. 330/2009.
Cu privire la susținerea recurentei că legalitatea dispoziției nr. 106/2012 trebuie verificată și sub aspectul că ea încalcă principiul irevocabilității actului administrativ (mai exact a deciziei nr. 156/2009), Curtea de Apel constată că efectelor juridice produse anterior prin dispoziția nr. 156/2009 nu li s-a adus atingere prin emiterea dispoziției nr. 106/2012, întrucât aceasta urmează a-și produce efectele doar pentru viitor. Nu se poate pertinent susține că un act administrativ de stabilire a salariului de bază este imuabil și nu poate fi revocat indiferent de modificarea legislației. Câtă vreme revocarea sa ca urmare a modificării legislației privind salarizarea funcționarilor publici produce efecte doar pentru viitor, instanța de recurs constată că nu se poate vorbi de vreo încălcare a art. 1 alin. 6 din Legea nr. 554/2004.
Față de aceste considerente, reținând că sentința pronunțată este legală și temeinică, Curtea de Apel Oradea, în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S. E., cu domiciliul procedural ales în Satu M., .. 5, . M. în contradictoriu cu intimata-pârâtă Poliția L. Satu M., cu sediul în Satu M., .-7, jud. Satu M., împotriva Sentinței nr. 3137/CA din 13.09.2012 pronunțată de Tribunalul Satu M., pe care o menține în totul.
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 30 ianuarie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, GREFIER,
L. B. I. C. G. C. R. M. M.
Aflată în concediu medical
Semnează prim-grefier
B. C.
Red.dec.-B.L.- 28.02.2013
Jud. fond-H. M.
Dact.M.M-2ex.-28.02.2013
| ← Anulare act administrativ. Sentința nr. 128/2013. Curtea de... | Pretentii. Decizia nr. 174/2013. Curtea de Apel ORADEA → |
|---|
