Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 1462/2013. Curtea de Apel PITEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1462/2013 pronunțată de Curtea de Apel PITEŞTI la data de 24-04-2013 în dosarul nr. 969/46/2012
Operator date 3918
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._ DECIZIE NR. 1462/R-cont
Ședința publică din 24 Aprilie 2013
Curtea compusă din:
Președinte: S. U. - judecător
Judecător: I. M.
Judecător: C. D.
Grefier: M. B.
S-a luat în examinare, pentru soluționare, contestația în anulare formulată de ., cu sediul în Păușești Măglași, ..270, județul V., prin administrator judiciar Ș. O. A., cu sediul în Rm. V., ..1, județul V., împotriva deciziei nr. 1404/R-cont din 01.06.2012, pronunțată de Curtea de Apel Pitești - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr._, intimată fiind DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE V., cu sediul în Râmnicu V. ..17, județul V..
La apelul nominal, făcut în ședință publică, a răspuns pentru contestatoare administrator P. I., identificat cu C.I. ., nr._, lipsă fiind intimata
Procedura este legal îndeplinită.
Contestația este legal timbrată, prin anularea chitanței nr._/23.04.2013, în sumă de 10,00 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru și prin anularea timbrului judiciar în valoare de 0,15 lei .
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, nemaifiind alte cereri de formulat în cauză, Curtea acordă cuvântul asupra contestației pe fond.
Reprezentantul contestatoarei, având cuvântul, solicită admiterea contestației așa cum a fost formulată, anularea deciziei atacate și rejudecarea în tot a recursului pentru motivele expuse pe larg în scris la dosar.
CURTEA
Asupra contestației în anulare de față:
La data de 12 iulie 2011, pe rolul Tribunalului V., . a formulat contestație împotriva Deciziei de impunere nr. F-VL NR. 292/28.04.2011, Deciziei privind nemodificarea bazei de impunere nr. F-VL 293/28.04.2011, Fișei privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. F-VL 292/28.04.2011 și Raportului de Inspecție Fiscală nr. F-VL 191/28.04.2011, emise de intimata Direcția G. a Finanțelor Publice a Județului V. și comunicate contestatoarei la data de 05.05.2011, conform procesului verbal nr._/05.05.2011.
Reclamanta a arătat că împotriva actelor anterior menționate a formulat, în termen legal, contestație, înregistrată la sediul pârâtei sub nr._/30.05.2011, însă, neprimind în termen legal răspuns, a fost nevoită să se adreseze instanței judecătorești.
În motivarea contestației, reclamanta a arătat că obligațiile fiscale au fost greșit stabilite în sarcina sa prin actele administrative fiscale contestate, expunând pe larg motivele de nelegalitate și netemeinicie ale acestora.
La data de 21.10.2011, pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, motivând că reclamanta nu a contestat și decizia nr. 209/15.07.2011, prevederile art. 218 din Codul de procedură fiscală fiind neechivoce în acest sens.
La același termen de judecată, reclamanta a formulat o precizare la acțiunea introductivă, arătând că înțelege să conteste și decizia menționată mai sus.
Din oficiu, în baza rolului activ, instanța a solicitat pârâtei să comunice eventuala plângere penală avută în vedere la soluționarea contestației reclamantei, aceasta fiind depusă la dosarul cauzei.
Prin sentința nr. 608/24.02.2012, Tribunalul V. – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea formulată de contestatoarea ., în contradictoriu cu pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice V..
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin acțiunea introductivă, așa cum a fost precizată, reclamanta a solicitat anularea actelor administrativ fiscale reprezentate de Deciziei de impunere nr. F-VL NR. 292/28.04.2011 și Decizia privind nemodificarea bazei de impunere nr. F-VL 293/28.04.2011, precum și a două acte preparatorii emiterii acestora, respectiv Fișa privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. F-VL 292/28.04.2011 și Raportul de Inspecție Fiscală nr. F-VL 191/28.04.2011.
Incident cauzei, instanța a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 218 alin. 2 din Codul fiscal, conform cărora „Deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii.“
Față de acest temei, instanța a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtă prin întâmpinare.
Motivele cererii de chemare în judecată, anterior expuse, se referă la fondul constatărilor organului fiscal, reclamanta invocând modul eronat de determinare al obligațiilor sale fiscale datorate bugetului de stat.
În ceea ce privește decizia nr. 209/15.07.2011, instanța a observat că prin aceasta s-a dispus respingerea contestației ca lipsită de interes pentru decizia privind nemodificarea bazei de impunere, dispunându-se suspendarea soluționării contestației pentru suma totală de 625.201 lei, până la soluționarea unei soluții definitive asupra laturii penale a cauzei, procedura administrativă urmând a fi reluată ulterior acestui moment.
Relativ la soluția suspendării, în considerentele acestei decizii, s-a arătat că soluția suspendării se impune ca urmare a faptului că la data de 18.05.2011 a fost formulată o plângere penală de organele de control fiscal împotriva administratorului reclamantei, motivat de faptul că în evidența contabilă a acesteia au fost înregistrate cheltuieli și TVA deductibilă, fără a avea la bază operațiuni reale și nu a înregistrat venituri impozabile și TVA colectată aferentă unor facturi fiscale emise către diverși parteneri comerciali, sau au fost majorate nejustificat cheltuielile.
Raportat la acest aspect, instanța a reținut aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 214 alin. 1 din Codul de procedură fiscală.
Examinând conținutul plângerii penale menționate, înregistrată la pârâtă sub nr. 8716/18.05.2011 (filele 96-99), adresată Parchetului de pe lângă Tribunalul V., instanța a constatat că aceasta îl vizează pe administratorul reclamantei, domnul P. I., fiind redată starea de fapt care, în opinia reclamantei, a condus la prejudicierea bugetului de stat cu suma totală de 472.730 lei.
Față de aceste considerente și având în vedere dispozițiile art. 214 alin. 1 din Codul de procedură fiscală, instanța a constatat că pârâta a procedat legal atunci când a dispus suspendarea soluționării contestației formulate împotriva Deciziei de impunere nr. F-VL NR. 292/28.04.2011.
De asemenea, s-a reținut că reclamanta nu avea niciun interes să conteste Decizia privind nemodificarea bazei de impunere nr. F-VL 293/28.04.2011, în condițiile în care respectiva bază de impunere nu se modificase, soluția pârâtei, de respingere ca lipsită de interes, fiind temeinică și legală.
Referitor la Fișa privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr.F-VL 292 din 28.04.2011 și la Raportul de Inspecție Fiscală nr. F-VL 191/28.04.2011, instanța a arătat că acestea nu constituie acte administrativ fiscale, ele putând fi contestate doar împreună cu acestea, în măsura în care servesc la emiterea lor.
Împotriva sentinței nr. 608/24.02.2012, pronunțată de Tribunalul V., Secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, în termen legal, a formulat recurs reclamanta ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în cazul reținerii spre soluționare, admiterea recursului și pe fond, admiterea contestației așa cum a fost formulată și motivată, cu cheltuieli de judecată.
Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art.304 pct.5,7,8, 9 și art.3041 Cod procedură civilă.
Recurenta-reclamantă a criticat sentința pentru următoarele motive:
1. În mod greșit, instanța de fond a trecut la soluționarea cauzei pe motiv că nu mai sunt alte cereri de formulat. Apărătorul recurentei, pentru termenul de judecată din 24.02.2012, a depus la dosarul cauzei o cerere prin care a solicitat strigarea cauzei după ora 1130, având în vedere că se afla la Judecătoria B., în susținerea altei cauze, sau amânarea cauzei. Cum ședința de judecată s-a terminat înainte de ora 1130, instanța era obligată să dispună amânarea cauzei, însă aceasta nu a pus în discuție amânarea și nici nu s-a pronunțat asupra acesteia, pentru care motive a fost respinsă.
Instanța, în cazul, în care respingea cererea de amânare, era obligată să amâne pronunțarea pentru ca apărătorul să depună concluzii scrise, lucru care nu s-a întâmplat.
2. În mod greșit, instanța de fond a reținut că nu mai sunt alte cereri de formulat. Prin răspunsul la întâmpinarea pârâtei, recurenta a solicitat proba cu o expertiză contabilă, care să stabilească dacă datorează sau nu sumele de bani ce fac obiectul contestației, precum și proba cu înscrisuri. Instanța de fond, însă, nu a pus în discuția părților probatoriul solicitat în cauză, nici nu s-a pronunțat asupra acestuia, dacă îl admite sau îl respinge și pentru care motive.
Recurenta susține că i s-a încălcat dreptul la apărare.
3. În mod greșit, instanța de fond a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art.214 alin.1 din Codul de procedură fiscală, conform cărora organul de control, în speță, DGFP V., avea posibilitatea să suspende soluționarea contestației recurentei, dacă a sesizat organele în drept, cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.
Această măsură este considerată de recurentă ca neîntemeiată, deoarece: nu este motivată de intimată așa cum obliga art.214 (1) din OG nr.92/2003; intimata nu a dovedit că a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni și care ar fi acestea; intimata nu a dovedit că, constatarea ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă; soluționarea cauzei penale, dacă într-adevăr au fost sesizate organele de cercetare penală, de regulă este de durată, peste 3 ani, recurenta având conturile blocate, activitatea firmei fiind practic paralizată; la sumele din decizia nr.209/2011ce face obiectul contestației, au fost adăugate penalități și dobânzi, ceea ce înseamnă că nu-și poate permite să aștepte ani în șir până la soluționarea laturii penale și apoi cea contencioasă, în caz contrar interesele i-ar fi grav prejudiciate.
Așadar, nu se impunea suspendarea procedurii de soluționare a contestației recurentei pe cale administrativă.
4. Pe fondul cauzei, a expus în mod detaliat motivele pentru care actele contestate sunt, în opinia sa, vădit netemeinice și nelegale.
Prin decizia nr.1404/R-C. din 1 iunie 2012 Curtea de Apel Pitești – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondat recursul formulat de reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, curtea a reținut că prima dintre criticile formulate se referă la faptul că instanța de fond nu a dispus amânarea cauzei la termenul din 24.02.2012, cu toate că apărătorul reclamantei formulase o cerere de strigare a cauzei după ora 11:30, iar în subsidiar, în cazul în care nu se prezintă, a solicitat amânarea cauzei.
S-a apreciat ca neîntemeiată susținerea recurentei în sensul că, având în vedere lipsa apărătorului său, instanța era obligată să admită cererea de amânare a cauzei ori să amâne pronunțarea. Chiar dacă amânarea cauzei a fost solicitată de reclamantă, în subsidiar, se constată că cererea nu a fost însoțită de dovada imposibilității de prezentare, astfel că recurenta nu se poate prevala de nepronunțarea instanței asupra cererii sale, câtă vreme aceasta era, oricum, nedovedită.
Cât privește cea de-a doua critică, nepronunțarea supra cererii de probatorii formulate de reclamantă în cadrul răspunsului la întâmpinare, Curtea a reținut că nici această omisiune nu atrage nulitatea hotărârii pronunțate, căci această sancțiune ar fi putut interveni doar în condițiile art. 105 al. 2 C.proc.civ. Or, în ceea ce privește proba cu înscrisuri, s-a constatat că instanța de fond, chiar dacă nu a încuviințat-o în mod explicit, a avut în vedere la soluționarea cauzei înscrisurile relevante de la dosar, în raport de care a analizat legalitatea și temeinicia deciziei date de organul fiscal în soluționarea contestației administrative.
În schimb, în ceea ce privește proba cu expertiză contabilă, Curtea a reținut că o atare probă nu era utilă soluționării cauzei, în raport de soluția suspendării soluționării contestației administrative, acesta fiind singurul aspect a cărui legalitate face obiectul controlului judecătoresc.
Instanța de fond nu s-a putut pronunța asupra fondului raportului juridic fiscal, câtă vreme soluționarea contestației administrative a fost suspendată în baza art. 214 alin. 1 din Codul de procedură fiscală.
În acest context, Curtea nu a analizat în prezentul cadru procesual motivele care privesc legalitatea deciziei de impunere (ultima critică din recursul formulat), câtă vreme contestația administrativă formulată împotriva acesteia a fost suspendată, până la pronunțarea unei soluții definitive pe latura penală
Asupra celei de-a treia critici din recurs, Curtea a reținut că, în condițiile art.205 din Codul de procedură fiscală, persoanele nemulțumite de actele administrative fiscale pot formula împotriva acestora contestație, cale administrativă de atac de competența, în cauză, a D.G.F.P. V.. Legea specială prevede, așadar, o procedură obligatorie și prealabilă dreptului persoanei nemulțumite de a se adresa instanței de judecată.
S-a reținu că, de vreme ce contestația formulată nu a fost soluționată încă de organul competent, instanța de judecată nu poate, decât cu încălcarea unor norme imperative și prin lipsirea părților de o cale de atac, să verifice în fond pretențiile reclamantei asupra cărora organul administrativ-jurisdicțional nu s-a pronunțat.
În ceea ce privește suspendarea pronunțată prin decizia nr.209/15.07.2011, s-a constatat că aceasta este legală, întrucât același Cod de procedură fiscală prevede, la art. art. 214 al. 1 lit. a, în ce condiții se poate dispune această măsură. atunci când există indiciile săvârșirii unei infracțiuni. Se cere astfel ca soluția ce s-ar putea pronunța în dosarul penal să poată influența rezultatul procedurii administrative, cerință care, în cauză, se regăsește, existența și întinderea obligațiilor fiscale reținute în sarcina reclamantei depinzând de rezultatul cercetării penale.
Interdependența dintre aspectele penale pentru care au fost sesizate organele de urmărire penală și soluția pe fond a contestației administrative rezidă în stabilirea situației de fapt, având în vedere că ceea ce se impută recurentei este înregistrarea în evidența contabilă a unor cheltuieli fictive și neînregistrarea unor venituri, în scopul și cu consecința stabilirii eronate a obligațiilor fiscale. Faptul că plângerea se referă la administratorul societății și nu la societatea reclamantă nu constituie un impediment la suspendare, câtă vreme art. 214 C.pr.fisc. nu impune o atare condiție, iar pe de altă parte, persoana căreia organele fiscale au considerat că îi sunt imputabile faptele menționate este administratorul persoanei juridice.
S-a concluzionat că se impune mai întâi să se soluționeze contestația formulată, după soluționarea cauzei penale, și numai după parcurgerea etapei administrative pot fi sesizate instanțele de judecată cu privire la legalitatea deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală ce a stat la baza emiterii acesteia.
În ceea ce privește dovada sesizării organelor penale, s-a reținut că aceasta rezultă din plângerea depusă la dosarul de fond, care se coroborează cu afirmația reprezentantului reclamantei, făcută în ședința publică din data de 01.06.2012, în recurs, care a confirmat că face obiectul cercetărilor penale.
În consecință, pentru motivele expuse, în baza art. 312 C.proc.civ., Curtea a fost respins recursul ca nefondat.
La data de 2 noiembrie 2012, . a formulat contestație în anulare împotriva deciziei nr.1404/R-C. din 1 iunie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Pitești – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, solicitând anularea deciziei atacate și rejudecarea în tot a recursului formulat împotriva sentinței nr.608 din 24 februarie 2012, pronunțată de Tribunalul V. – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.
Contestația în anulare a fost întemeiată pe disp.art.318 teza a II-a Cod procedură civilă.
În motivarea contestației, contestatoarea a arătat că instanța de recurs a omis să cerceteze o parte din motivele cu care a fost învestită:
1. Nu a avut în vedere și nu s-a pronunțat în tot asupra primului motiv invocat, nu a fost amânată pronunțarea pentru a depune concluzii scrise; indiferent dacă cererea avocatului erau sau nu însoțită de dovada imposibilității de prezentare, prima instanță era obligată să o pună în discuție și să se pronunțe asupra acesteia, lucru care nu s-a întâmplat în speță.
2. Nu s-a pronunțat asupra celui de-al doilea motiv invocat, că în mod greșit instanța de fond a reținut că nu mai are alte cereri de formulat.
Contestatoarea susține că a solicitat proba cu expertiză contabilă, care să stabilească dacă datorează sau nu sumele de bani, inclusiv proba cu înscrisuri, probatoriu pe care instanța de fond nu l-a pus în discuția părților și nici nu s-a pronunțat asupra acestuia, deși înscrisurile de la dosar erau insuficiente pentru o analiză completă a legalității și temeiniciei deciziei atacate. Susține că era necesară și expertiza contabilă, care să stabilească dacă nu au fost înregistrate în evidența contabilă cheltuieli fictive, dacă nu au fost înregistrat venituri, în scopul stabilirii eronate a obligațiilor fiscale și în consecință, dacă datora sau nu sumele de bani ce fac obiectul contestației.
Contestatoarea arată că instanța de recurs nu putea face aprecieri dacă proba era sau nu utilă soluționării cauzei, câtă vreme instanța de fond a omis să o pună în discuția părților și să se pronunțe asupra acesteia, deoarece și instanța de recurs era obligată să pună în discuția părților probatoriul și apoi să se pronunțe cu privire la utilitatea acestuia. Susține că se impunea casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, pentru a se pronunța asupra acestor aspecte.
3. Instanța de recurs nu a avut în vedere și nici nu s-a pronunțat în concret asupra prevederilor legale invocate, iar cele analizate au fost interpretate eronat, având în vedere doar apărările pârâtei.
Susține că în mod greșit instanța de recurs a reținut că instanța de fond nu se putea pronunța asupra fondului raportului juridic fiscal, câtă vreme soluționarea contestației administrative a fost suspendată, în baza art.214 alin.1 Cod procedură fiscală, până la pronunțarea unei soluții definitive pe latura penală și că, în acest context, nu poate analiza motivele care privesc legalitatea deciziei de impunere.
De asemenea, contestatoarea susține că suspendarea pronunțată prin decizia nr.209/15.07.2011 nu este legală, întrucât nu este motivată de pârâtă, așa cum obligă art.214 alin.1 din OG nr.92/2003, nu s-a dovedit sesizarea organelor în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni, nu s-a dovedit că soluționarea plângerii penale ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi dată în procedura administrativă, suspendarea a dus la . prevăzută de Legea nr.85/2006, împotriva administratorului au fost instituite măsuri asigurătorii, pârâta a recuperat în mare parte sumele de bani menționate în raportul de inspecție fiscală. Mai susține că, latura penală nu are legătură cu latura civilă, cauza putându-se soluționa de către instanța de judecată.
Contestația în anulare formulată de . nu este fondată.
Potrivit dispozițiilor art.318 Cod procedură civilă, hotărârile instanței de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare, în afara motivelor prevăzute de art.317, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze un motiv de casare.
Din textul de lege mai sus menționat, rezultă că nu pot fi repuse în discuție pe această cale motivele de casare care au format obiect de preocupare pentru instanța de recurs, chiar dacă soluția pronunțată ar fi rezultatul unei greșite aprecieri a probelor sau unei încălcări a legii, deoarece contestația în anulare nu constituie un mijloc de reformare a hotărârii greșite date în recurs.
În speță, instanța de recurs a răspuns la toate motivele de recurs invocate de către ., argumentând netemeinicia acestora, care a condus la respingerea recursului.
Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, admisibilă numai în cazurile limitativ enumerate de lege, textele care o prevăd fiind de strictă interpretare. Pe această cale se urmărește repararea neregularităților evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate și a stării de fapt la care se referă litigiul.
Contestatoarea invocă și eventuale greșeli de judecată, ce nu pot fi analizate pe calea contestației în anulare.
Față de aceste considerente urmează să se respingă ca nefondată contestația în anulare formulată de ..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestația în anulare formulată de ., cu sediul în Păușești Măglași, ..270, județul V., prin administrator judiciar Ș. O. A., cu sediul în Rm. V., ..1, județul V., împotriva deciziei nr. 1404/R-C. din 01.06.2012, pronunțată de Curtea de Apel Pitești - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr._, intimată fiind DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE V., cu sediul în Râmnicu V., ..17, județul V..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 aprilie 2013, la Curtea de Apel Pitești - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.
Președinte, S. U. | Judecător, I. M. | Judecător, C. D. |
Grefier, M. B. |
Red..I.M..
EM/2 ex./30.04.2013
| ← Obligaţia de a face. Decizia nr. 758/2013. Curtea de Apel PITEŞTI | Pretentii. Decizia nr. 3105/2013. Curtea de Apel PITEŞTI → |
|---|
