Pretentii. Decizia nr. 2086/2013. Curtea de Apel PITEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2086/2013 pronunțată de Curtea de Apel PITEŞTI la data de 07-06-2013 în dosarul nr. 6650/90/2011
Operator date 3918
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._ DECIZIE NR. 2086/R-cont
Ședința publică din 07 Iunie 2013
Curtea compusă din:
Președinte: A. T. - judecător
Judecător: I. B.
Judecător: A. A. T.
Grefier: M. B.
S-a luat în examinare, pentru soluționare, recursul declarat de pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice V. în numele Administrației Finanțelor Publice Rm.V., cu sediul în Rm V., . nr.17, Județul V., împotriva sentinței nr.3425/05.10.2012, pronunțată de Tribunalul V. - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr._, intimați fiind reclamantul B. C. B. cu domiciliul ales la C..av. D. E. în Rm Valcea, ..11, Județul V. Județul V. și chemata în garanție Administrația F. Pentru Mediu, cu sediul în București, Splaiul Independentei, nr. 294, . 6.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea, având în vedere actele și lucrările dosarului, precum și faptul că recurenta a solicitat judecata în lipsă potrivit art. 242 alin 2 Cod procedură civilă, constată recursul în stare de judecată și reține cauza în vederea deliberării.
CURTEA
Asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 30.12.2011 reclamantul B. C. B. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Administrația Finanțelor Publice Rm.V. și Direcția G. a Finanțelor Publice V., obligarea la restituirea sumei de 9.254 lei, reprezentând taxa de poluare stabilită prin decizia de calcul și încasată de pârâtă potrivit chitanței nr._/2010, taxă pe care pârâta refuză să o restituie.
A arătat reclamantul că a achiziționat un autoturism marca Jaguar, . SAJAH51S43YD05411 pentru care a achitat taxa de poluare în cuantum de 9254 lei conform O.U.G. nr.50/2008.
Taxa de poluare, a susținut reclamantul, a fost percepută cu încălcarea dreptului comunitar, fapt pentru care a solicitat restituirea acesteia, dar pârâta i-a respins cererea argumentând că sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr.50/2008.
A motivat reclamantul că atât emiterea deciziei de calcul cât și achitarea acestei taxe de poluare încalcă dispozițiile art.90 paragraful 1 din Tratatul Comunității Europene, dispozițiile O.U.G. nr.50/2008 introduc un regim fiscal discriminatoriu pentru autovehiculele aduse din Uniunea Europeană în scopul reînmatriculării în raport de autovehiculele deja înmatriculate în România.
Prin întâmpinare, s-a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Direcției Finanțelor Publice V., a inadmisibilității privind capătul de cerere privind anularea deciziei de calcul, iar pe fond s-a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, taxa a cărei restituire o cere reclamantul a fost calculată și achitată în conformitate cu dispozițiile O.U.G.50/2008, după emiterea deciziei de calcul care nu a fost contestată conform art.205 Cod procedură fiscală.
S-a solicitat respingerea capătului de cerere privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată pentru neîndeplinirea dispozițiilor art.274 alin.1 Cod procedură civilă, neputând fi reținută reaua credință, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale.
Totodată, în temeiul art.60-63 Cod procedură civilă, pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu, solicitând obligarea acesteia să o despăgubească cu suma solicitată de reclamant și cheltuielile de judecată, susținând că chemata în garanție a beneficiat de această sumă conform O.U.G. nr.50/2008.
Prin sentința nr.3425/5 octombrie 2012, Tribunalul V. a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei D.G.F.P. V. și a respins cererea în contradictoriu cu aceasta ca fiind promovată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Totodată a fost respinsă excepția inadmisibilității; a fost admisă cererea principală formulată de reclamant și s-a constatat refuzul nejustificat al pârâtei A.F.P. Rm.V. de restituire a taxei pe poluare în sumă de 9.254 lei, plătită de reclamantă conform chitanței nr._/21.12.2010.
A fost obligată pârâta AFP Rm.V. să restituie reclamantului suma de 9.254 lei, reprezentând taxă pe poluare, plus dobânda legală prevăzută de art.124 raportat la art.70 și 120 din Codul de procedură fiscală.
S-a admis în parte cererea de chemare în garanție formulară de pârâta AFP Rm.V. și obligată chemata în garanție Administrației F. Pentru Mediu, să plătească pârâtei AFP Rm.V., suma de 9.254 lei, reprezentând taxă pe poluare, plus dobânda legală prevăzută de art.124 raportat la art.70 și 120 din Codul de procedură fiscală.
Pârâta A.F.P. Rm.V. a fost obligată și la plata sumei de 339,30 lei, cheltuieli de judecată față de reclamant.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamantul, urmare a achiziționării unui autovehicul din spațiul comunitar, a fost nevoit să achite cu ocazia înmatriculării acestuia în România, taxa de poluare. Astfel, urmare a deciziei de calcul nr._/21.12.2010 emisă de pârâta Administrația Finanțelor Publice Călimănești, reclamantul a achitat, potrivit chitanței nr._/2010, suma de 9254 lei.
Apreciind că au fost încălcate dispozițiile art.90 paragraful 1 din Tratatul Comunității Europene, că taxa nu are temei legal, reclamantul s-a adresat pârâtei pentru a i se restitui suma însă cererea a fost respinsă conform adresei nr.842/16.01.2012.
Acest refuz al autorității fiscale de a restitui taxa îl îndreptățește pe reclamant să se adreseze instanței de judecată, dispozițiile art.8 alin.1 teza II din Legea nr.554/2004 fiind perfect aplicabile.
Procedura de restituire a sumelor achitate de un contribuabil ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale este reglementată de art. 117 alin. 1 lit. d din Codul de procedură fiscală, precum și de Ordinul M.F.P. nr.1899/22.12.2004.
Conform textului enunțat, se restituie, la cererea debitorului, sumele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale.
Potrivit prevederilor art. 90 alin. 1 din Tratatul Comunității Europene (actual art.110) „(1)Niciun stat membru nu aplică direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură, mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare. (2) De asemenea, niciun stat membru nu aplică produselor altor state membre impozite interne de natură să protejeze indirect alte sectoare de producție“.
Prin aceste dispoziții legale, se limitează libertatea statelor membre în materie fiscală de a restricționa libera circulație a mărfurilor prin interzicerea taxelor discriminatorii, respectiv discriminarea între produsele importate și cele autohtone, de natură similară.
Scopul acestui articol este acela de a împiedica periclitarea obiectivelor art.23-25 TCE, respectiv realizarea unei uniuni vamale și a unei piețe unice.
Aceasta nu înseamnă că statele membre trebuie să adopte un anumit regim fiscal, ci impune acestora, ca indiferent de sistemul ales, acesta să se aplice fără discriminare produselor similare importate.
Un sistem de impozitare este compatibil cu art.90 TCE dacă este conceput de manieră a exclude în orice ipoteză ca produsele importate să fie taxate la un nivel superior față de produsele naționale și dacă nu are, în nicio situație, efecte discriminatorii (hotărârile Comisia/Luxemburg, C-152/89, Comisia/G., C-375/1995).
Art.90 TCE interzice discriminarea directă, respectiv tratarea inegală a autoturismelor naționale și a celor care provin dintr-un alt stat membru.
Din acest punct de vedere, instanța a constatat că dreptul intern nu face vreo deosebire între vehicule nici în funcție de proveniența lor, nici raportat la proprietarii acestor vehicule, raportat la cetățenia sau naționalitatea lor.
Astfel, taxa este datorată independent de cetățenia sau naționalitatea proprietarului vehiculului, de statul membru în care acest vehicul a fost produs și de faptul că vehiculul a fost cumpărat pe piața națională sau importat.
Cu toate acestea, chiar dacă nu sunt întrunite condițiile unei discriminări directe, un impozit intern poate fi indirect discriminatoriu, datorită efectelor sale.
Importanța distincției dintre discriminarea directă și cea indirectă este dată de faptul că prima nu poate fi justificată, în vreme ce a doua poate fi permisă, dacă există o justificare obiectivă.
În cauza T. contra România, s-a stabilit că autovehiculele prezente pe piața unui stat membru sunt „produse naționale“ ale acestuia în sensul art.110 TFUE, iar atunci când aceste produse sunt puse în vânzare pe piața vehiculelor de ocazie a acestui stat membru, ele trebuie considerate „produse similare“ vehiculelor de ocazie importate de același tip, cu aceleași caracteristici și aceeași uzură. Astfel, vehiculele de ocazie cumpărate pe piața statului membru menționat și cele cumpărate, în scopul importării și punerii în circulație în acest stat, în alte state membre, constituie produse concurente“.
Chiar dacă dreptul Uniunii nu împiedică statele membre să introducă impozite noi, acesta impune fiecărui stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor si să le stabilească regimul, astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naționale și descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare.
În consecință, instanța a apreciat că dreptul Uniunii se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.
Întrucât între reclamant și pârâta Administrația F. pentru Mediu nu a luat naștere niciun raport juridic, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a acesteia și a fost respinsă acțiunea în contradictoriu cu aceasta, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
În privința cererii de chemare în garanție, instanța a apreciat îndeplinite condițiile de admisibilitate reglementate de dispozițiile art.60 Cod procedură civilă.
Potrivit dispozițiilor art.1 din O.U.G. nr.50/2008, taxa de poluare constituie venit la bugetul F. pentru mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu.
Întrucât suma încasată de pârâta Administrația Financiară Rm.V. a fost virată la bugetul F. pentru mediu administrat de Administrația F. pentru Mediu, cererea de chemare în garanție a fost admisă, însă în parte, în sensul că a fost obligată chemata în garanție Administrația F. pentru Mediu să plătească pârâtei Administrația Finanțelor Publice a orașului Rm.V. numai suma de 9.254 lei, reprezentând taxă pe poluare, plus dobânda legală prevăzută de art.124 raportat la art.70 și 120 din Codul de procedură fiscală.
Însă, în privința cheltuielilor de judecată, în temeiul art.274 Cod procedură civilă, a fost obligată doar pârâta Administrația Financiară Rm.V. la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, singura având culpă procesuală, între reclamant și chemata în garanție neexistând un raport procesual.
Împotriva sentinței a formulat recurs pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice a Județului V., în numele subunității sale Administrației Finanțelor Publice Rm.V., criticând-o pentru motive de nelegalitate și netemeinicie, încadrate în dispozițiile art.304 pct.9 și art.3041 Cod procedură civilă.
În motivarea recursului, se critică acordarea cheltuielilor de judecată, arătându-se că acestea sunt nejustificate în condițiile în care s-a admis în totalitate cererea de chemare în garanție. Învederează instanței de recurs că instanța de fond odată cu admiterea acțiunii și a cererii de chemare în garanție trebuia să dispună plata cheltuielilor de judecată în sarcina chematei în garanție.
De asemenea, instanța trebuia să facă aplicarea art.274 alin.3 Cod procedură civilă, cheltuielile urmând a fi stabilite în raport de complexitatea cererii și durata de soluționare a cauzei.
Pe fond, se arată că art.90 din TCE (art.110 din TFUE) se referă la interzicerea măsurilor protecționiste instituită de un stat membru cu privire la anumite produse naționale, însă aceste dispoziții nu sunt incidente în cauză, deoarece taxa este obligatorie pentru toți proprietarii de autoturisme, indiferent de proveniența acestora, la data primei înmatriculări în România.
Efectele deciziei CEJ în cauza T. nr.402/2009 nu se pot produce retroactiv, fiind învederate dispozițiile art. 46 din CEDO.
Principiul „poluatorul plătește” acceptat la nivelul Uniunii Europene nu este încălcat, dimpotrivă taxa pe poluare fiind rezultatul negocierilor dintre România și Comisia Europeană.
De asemenea, și alte state practică o taxă similară (16 state), percepută cu ocazia primei înmatriculări a autovehiculelor.
Este învederată jurisprudența CEJ în cauzele Humblot c.Directorului Serviciilor Fiscale și cauza Comisia c. Republicii Elene în care s-a reținut posibilitatea statelor membre de a impune asupra mărfurilor un sistem de taxă a cărui cuantum crește progresiv în conformitate cu un criteriu obiectiv. Or, taxa pe poluare respectă aceste criterii și se subordonează jurisprudenței C.E.J. din cauzele C-290/05 și 333-05. De asemenea, se învederează faptul că hotărârile C.E.J. conțin dispoziții contradictorii.
B. C. B. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor invocate și în raport de probatoriul administrat în cauză, Curtea constată că recursul D.G.F.P. V., pentru A.F.P. Rm.V. este fondat, pentru următoarele considerente:
Referitor la criticile aduse fondului cauzei, curtea reține că taxa în discuție trebuie analizată prin prisma dispozițiilor art.90 TCE, actual art.110 TFUE, așa cum a reținut și Curtea de Justiție de la Luxemburg, în cauza T. împotriva României, din data de 7 aprilie 2011.
Curtea a reținut că taxa pe poluare instituită prin O.U.G. nr.50/2008, încalcă dispozițiile art.110 din TFUE, în condițiile în care discriminează autovehiculele introduse în țară față de cele aflate deja pe piața națională, care nu au fost supuse taxei pe poluare. Art.110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională. O.U.G. nr.50/2008 are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre (Paragraful 58 al hotărârii).
Se constată că deși argumentele instanței europene, care au determinat concluzia Curții, nu țin de criteriile folosite de legiuitorul român pentru determinarea taxei pe poluare, pe care le declară corespunzătoare și conforme dreptului comunitar (Paragraf 47 din cauza 402/09), s-a reținut efectul descurajant al unei asemenea taxe, în sine, pentru importul autovehiculelor de ocazie.
Constatând că taxa pe poluare are efect descurajant pentru importul autoturismelor provenite din alte state membre ale Uniunii Europene, fiind contrară dispozițiilor art.110 TFUE, rezultă că taxa percepută în cauza de față este stabilită în temeiul unei dispoziții contrară normei comunitare.
În ce privește argumentul legat de faptul că aplicarea cauzei T. vs. România nu se poate face retroactiv, curtea reține că efectele unei asemenea decizii de interpretare se produc independent de data nașterii raportului juridic, atâta vreme cât statul în discuție este membru al Uniunii Europene iar raportul juridic s-a născut ulterior aderării.
Curtea de la Luxemburg a arătat în cauza N. vs. România, paragraf 33, că numai în mod excepțional, în aplicarea principiului general al securității juridice, inerent ordinii juridice a Uniunii, Curtea poate să fie determinată să limiteze posibilitatea de a se invoca o dispoziție pe care a interpretat-o.
În situația analizată nu s-a dispus o limitare în timp a efectelor hotărârilor Curții, astfel că susținerea recurentei nu poate fi primită.
Pe de altă parte, faptul că prin Legea nr.9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, care a abrogat O.U.G. nr.50/2008, s-a impus obligația de plată a taxei și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule (art.4 alin.2), nu schimbă faptul că la momentul perceperii taxei în cazul de față, respectiv la 21.12.2010, criteriile de nediscriminare reținute în jurisprudența Curții Europene de Justiție nu erau îndeplinite, legea nouă neputând să se aplice unor situații anterioare, pentru a confirma o cauză de nulitate.
De altfel, criteriul nediscriminatoriu introdus prin art.4 alin.2 din Legea nr.9/2012 a fost suspendat de la aplicare prin O.U.G. nr.1/2012 până la 1.01.2013.
Referitor la critica legată de interpretarea dispozițiilor art.274 C.proc.civ, Curtea o apreciază însă ca fondată, întrucât, în raport de soluția dată de instanța de judecată, într-adevăr, se reține că a fost admisă cererea de chemare în garanție și obligată AFM București la plata către reclamant a sumei reprezentând taxă pe poluare.
Având în vedere că partea în privința căreia s-au dispus măsuri de obligare de către instanța de judecată este chemata în garanție, - AFM București - Curtea reține că și sub aspectul obligării la suportarea cheltuielilor de judecată, instanța de fond trebuia să observe cine este partea căzută în pretenții vizând petitul principal al acțiunii și să o oblige la plata acestora..
Sub aspectul culpei procesuale, Curtea are în vedere că aceasta este o consecința în plan procesual a încălcării legislației europene, încălcare care este imputabilă nu numai autorității fiscale, ci și celei de mediu, aceasta fiind beneficiara și cea care gestionează taxa pe care instanța de fond a demonstrat că a încasat-o nelegal, prin intermediul celei dintâi.
D. fiind caracterul accesoriu al obligației de plata cheltuielilor de judecată față de capătul principal de cerere, este firesc ca partea chemată în garanție să suporte nu numai suma pe care pârâta o datorează pe capătul principal, ci și, ca accesoriu, suma pe care pârâta o plătește reclamantului cu titlu de cheltuieli de judecată.
Această soluție rezultă din art.274 alin.1 C.proc.civ., având în vedere că partea chemată în garanție a căzut în pretenții față de pârâtă, iar în cheltuielile de judecată efectuate de ea se include și suma pe care o plătește reclamantului cu acest titlu.
În ce privește cerința proporționalității cheltuielilor de judecată, Curtea constată că atât condițiile reținute constant în jurisprudența Curții de Strasbourg, cât și prevederile art.274 alin.3 Cod procedură civilă, sunt respectate, cuantumul taxei de restituit prin raportare la cuantumul cheltuielilor reprezentând onorariu de avocat determinând un procent rezonabil.
Pentru toate aceste considerente, în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă urmează să se admită recursul, să se modifice sentința de mai sus în parte, în sensul obligării chematei în garanție AFM București să plătească AFP Rm.V., suma de 339,3 lei, cheltuieli de judecată la fond, menținând în rest sentința.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de pârâta DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE V. în numele ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE RM.V., cu sediul în Rm.V., . nr.17, județul V., împotriva sentinței nr.3425/5.10.2012, pronunțată de Tribunalul V., Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr._, intimați fiind reclamantul B. C. B. cu domiciliul ales la C..av. D. E. în Rm Valcea, ..11, județul V. Județul V. și chemata în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.294, Corp A, sector 6.
Modifică sentința în sensul că obligă Administrația F. pentru Mediu să plătească Administrației Finanțelor Publice Rm.V. suma de 339,3 lei cheltuieli de judecată la fond.
Menține în rest sentința.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 iunie 2013, la Curtea de Apel Pitești, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.
Președinte, A. T. | Judecător, I. B. | Judecător, A. A. T. |
Grefier, M. B. |
Red.A.T./11.06.2013
GM/4 ex.
Jud.fond: D.V.
| ← Pretentii. Decizia nr. 1738/2013. Curtea de Apel PITEŞTI | Anulare act administrativ. Decizia nr. 732/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
