Alte cereri. Decizia nr. 1342/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1342/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 20-03-2013 în dosarul nr. 959/59/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1342
Ședința publică din 20 martie 2013
PREȘEDINTE: C. D. O.
JUDECĂTOR: M. C. D.
JUDECĂTOR: M. BACĂU
GREFIER: A. D. B.
S-a luat în examinare contestația în anulare formulată de contestatoarea . împotriva deciziei nr. 335/16.02.2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr._ * în contradictoriu cu intimații M. A., P. M. A. și P. M. A..
La apelul nominal făcut în ședința publică, s-au prezentat avocat P. Srgiu, pentru contestatoare și c.j. T. C. M., pentru intimați.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, după care, se constată că la data de 13.02.2013, intimații au depus la dosar întâmpinare.
Reprezentantul contestatoarei depune împuternicirea avocațială, taxa judiciară potrivit mențiunii din citativ și arată că nu solicită termen pentru studiul întâmpinării nemaiavând alte cereri de formulat în cauză, situație în care instanța acordă cuvântul în dezbaterea contestației în anulare.
Reprezentantul contestatoarei solicită admiterea contestației în anulare așa cum a fost formulată și admiterea recursului în rejudecarea cauzei, cu cheltuieli de judecată în măsura în care au fost dovedite.
Reprezentantul intimaților depune la dosar delegația de reprezentare și solicită respingerea contestației în anulare, în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată, conform motivelor arătate în întâmpinare, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra contestației în anulare de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul A. la data de 03 iunie 2009 și precizată în 28 ianuarie 2010 și 27 aprilie 2010, reclamanta . a chemat în judecată pârâții M. A., P. municipiului A. și P. M. A., solicitând repararea prejudiciului cauzat prin neemiterea corectă a Certificatul de urbanism nr. 2761/2006, în sumă totală de 30.000.000 lei, din care, conform precizărilor de acțiune 5.854.489,69 euro, sau în subsidiar 4.904.145,63 euro îl reprezintă prejudiciul material constând în diferența dintre profitul care ar fi putut fi obținut în condițiile emiterii corecte a actului contestat și cel care ar fi putut fi obținut la data formulării acțiunii, plus echivalentul lipsei de folosință a acestei diferențe și 6.000.000 lei daune morale; cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr. 845/28.03.2011 Tribunalul A. a respins acțiunea iar prin decizia nr. 335/16.02.2012 Curtea de Apel Timișoara a respins recursul declarat de recurenta ..
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut următoarele:
Reclamanta . a atacat în fața instanței de contencios administrativ certificatul de urbanism nr.2761/2006 emis de către P. M. A. certificat prin care i se impunea reclamantei întocmirea unui plan urbanistic de detaliu pentru realizarea investiției constând în construcții cu destinația de sedii administrative și locuințe, iar prin decizia civilă nr.500/31.05.2007a Curții de Apel Timișoara s-a anulat parțial certificatul de urbanism în discuție, fiind eliminată cerința de la pct.3 din certificat. Reclamanta a formulat acțiune în despăgubiri reglementate de art. 19 din Legea nr.554/2004 în contradictoriu cu pârâții intimați P. M. A., P. M. A. și M. A., apreciind că de vreme ce hotărârea de fond a fost pronunțată în contradictoriu cu aceștia, tot astfel se justifică și calitatea procesual pasivă în formularea cererii de despăgubiri.
Sub acest aspect, Curtea a observat că în mod corect prima instanță a admis excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților P. M. A. și M. A. în condițiile în care doar P. M. A. ca autoritate a administrației publice locale, definită conform art. 23 alin.1 din Legea nr.215/2001, avea competența emiterii certificatului de urbanism pe a cărui anulare reclamanta și-a întemeiat cererea în despăgubiri. P. M. A. reprezintă o structură funcțională fără personalitate juridică organizată pentru aducerea la îndeplinire a hotărârilor Consiliului local și a dispozițiilor Primarului, fără atribuții în ceea ce privește emiterea certificatului de urbanism, iar pe de altă parte, M. A., reprezintă unitatea administrativ teritorială definită conform art. 1 alin.2 lit.i din Legea nr.215/2001 care conform art. 21 are calitatea de persoană juridică de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu subiect juridic de drept fiscal, ce nu se confundă astfel cu autoritatea publică locală reprezentată în speță de instituția Primarului M. A..
În condițiile în care acțiunea în despăgubiri formulată de reclamantă s-a grevat pe răspunderea administrativ patrimonială reglementată de art. 52 alin.1 din Constituția României, a rezultat că în speță calitatea procesual pasive aparține doar autorității publice emitentă a actului administrativ constatat a fi nelegal. Chiar în situația invocată de reclamantă potrivit căreia acțiunea principală a fost pronunțată în contradictoriu cu cei trei pârâți, instanța a reținut din practicaua deciziei civile nr.500/31.05.2007, că acțiunea principală a fost formulată în contradictoriu cu P. M. A. și P. M. A. fără nicio referire la unitatea administrativ teritorială reprezentată de M. A., iar pe de altă parte, instanța învestită cu acțiunea în anularea actului administrativ, nu a analizat calitatea procesual pasivă a Primăriei M. A..
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâții intimați, Curtea a reținut că potrivit art. 19 alin .1 și 2 din Legea nr.554/2004 cererea pentru despăgubiri trebuie formulată în termen de un an de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.
În speță paguba pretinsă de reclamantă a vizat aspectul potrivit căruia investiția urmărit a fi realizată urmare a certificatului de urbanism anulat de instanță și-a pierdut rentabilitatea pe parcursul desfășurării procedurilor administrative până la obținerea autorizației de construire, iar raportat la aceste susțineri, instanța a apreciat că în concret nu poate fi luată în considerare pentru începerea termenului de prescripție data emiterii deciziei civile nr.500/31.05.2007 a Curții de Apel Timișoara, întrucât această dată doar confirmă irevocabil caracterul nelegal al certificatului de urbanism atacat ci în fapt, a trebuit luată în considerare data emiterii autorizației de construire nr.1467/9.09.2008, ca dată la care reclamanta a fost autorizată în efectuarea investiției pretinse și la care în funcție de condițiile pieții imobiliare reclamanta a apreciat că investiția în speță nu mai este profitabilă, impunându-se astfel respingerea excepției prescripției astfel invocate.
Cu privire la fondul cauzei, Curtea a reținut că art.19 din Legea nr.554/2004 permite formularea pe cale separată a acțiunii în despăgubiri de către persoana vătămată prin emiterea unui act administrativ nelegal sau prin refuzul de soluționare a unei cereri, în considerarea dispozițiilor cuprinse la art.8 alin.1 din Legea nr.554/2004 coroborat cu art.52 alin.1 din Constituția României ce îndreptățește astfel persoana vătămată să obțină repararea pagubei rezultând astfel dreptul particularilor la repararea pagubelor cauzate de autoritățile publice, după caz, printr-un act administrativ nelegal sau prin nesoluționarea în termenul prevăzut de lege a unei cereri. Condițiile răspunderii patrimoniale astfel reglementate, presupun astfel existența unui act administrativ nelegal, condiție îndeplinită în speță de vreme ce certificatul de urbanism nr.2761/2006 a fost anulat parțial de către Curtea de Apel Timișoara prin decizia civilă nr.500/31.05.2007.
Pe de altă parte a fost necesar ca actul atacat și declarat nelegal să fie cauzator al unui prejudiciu determinat sau cel puțin determinabil și previzibil, să existe o legătură de cauzalitate între actul administrativ ilegal și prejudiciu, precum și o culpă a autorității publice în emiterea actului administrativ, în condițiile în care această formă a răspunderii este o răspundere subiectivă.
Curtea a reținut că în esență reclamanta s-a pretins prejudiciată prin emiterea nelegală a certificatului de urbanism nr.2761/2006 de către P. M. A. în sensul că dacă acesta ar fi respectat dispozițiile legale în vigoare, reclamanta ar fi demarat în termen realizarea investiției reprezentând „complex de locuințe și birouri” care i-ar fi adus profitul estimat în cursul anului 2008, pe când emiterea nelegală a certificatului a atras promovarea unei acțiuni în fața instanței de contencios administrativ, finalizată prin decizia civilă nr.500/31.05.2007 a Curții de Apel Timișoara și prin emiterea autorizației de construire nr.1467/9.09.2008 într-un moment în care datorită recesiunii economice investiția nu a mai fost profitabilă pentru reclamantă.
Curtea a observat astfel că în speță nu există o legătură de cauzalitate directă între actul administrativ nelegal și pretinsul prejudiciu suferit de reclamantă, întrucât o asemenea legătură de cauzalitate ar fi presupus cu necesitate ca reclamanta să facă dovada că ar fi obținut autorizația de construire în perioada imediat următoare emiterii certificatului de urbanism nr.1761/2006 și totodată ar fi avut disponibilitățile financiare necesare pentru realizarea investiției. Instanța nu poate face decât simple presupuneri cu privire la data la care s-ar fi obținut autorizația de construire în condițiile în care certificatul de urbanism în discuție a fost anulat doar parțial, iar pe de altă parte, acesta cuprindea o . cerințe de ordin tehnic și juridic cărora reclamanta trebuia să se conformeze, aspect ce este confirmat de altfel și prin aceea că, în urma pronunțării deciziei nr.500/31.05.2007 a Curții de Apel Timișoara, autorizația de construire a fost emisă abia la 09.09.2008, iar în speță nu s-a dovedit că este vorba despre o emitere cu întârziere a autorizației, urmarea unei atitudini culpabile a pârâtului P. M. A. ci în fapt este urmarea respectării prevederilor legislației speciale privind emiterea autorizației de construire.
S-a observat astfel că reclamanta a solicitat eliberarea autorizației de construire prin cererea înregistrată sub nr._/A1/5.09.2008, iar în fapt autorizația de construire s-a eliberat la data de 9.09.2008 astfel încât nu există în speță nicio culpă a autorității pârâte pentru perioada scursă de la data anulării parțiale irevocabile a certificatului de urbanism și emiterea autorizației de construire ca urmare a cererii reclamantei.
Pe de altă parte, Curtea a mai constatat faptul că emiterea autorizației de construire nu a fost urmată de nicio acțiune a reclamantei privind realizarea investiției pretinse, însăși reclamanta recunoscând că la acel moment investiția nu îi mai era profitabilă, ori, în fapt, această nerentabilitate a investiției nu se datorează atitudinii culpabile a autorității pârâte, ci în fapt unui caz fortuit, reprezentat de recesiunea economică în care a intrat piața imobiliară.
În mod corect prima instanță a înlăturat concluziile raportului de expertiză care în cuantificarea prejudiciului material a pornit de la premize ce nu au putut fi dovedite în speță, respectiv de la ipoteza că realizarea întregului ansamblu s-ar fi finalizat în termen de 8 luni de la emiterea certificatului de urbanism, în condițiile în care nu există la dosar dovezi privind existența unor contracte de execuții lucrări care să susțină un asemenea termen.
De asemenea s-a pornit de la premiza nedovedită potrivit căreia reclamanta ar fi înstrăinat imediat toate locuințele și birourile în discuție, ori din probatoriul administrat în cauză a rezultat că aceasta a încheiat un număr de 7 promisiuni de vânzare-cumpărare, ulterior reziliate prin acordul ambelor părți, reclamanta nefiind obligată în vreun fel la plata unor despăgubiri către terții contractanți pentru nerealizarea investiției.
Nu a existat astfel termeni tehnici reali care să susțină calculul potrivit căruia ansamblul de locuințe și birouri în litigiu putea fi realizat și vândut până la data indicată în cuprinsul raportului de expertiză, întrucât prin aceasta nu s-au probat aspecte privind existența unor contracte de execuție care să precizeze durata de execuție, cantitățile de lucrări ce puteau fi efectuate, forța de muncă necesară și condițiile concrete de lucru, iar la baza raportului de expertiză contabilă, stau doar memoriile tehnice ale reclamantei iar nu documente contabile ale firmei și lipsește astfel în concret modul de detaliere a costului de construcție pe metru pătrat, astfel încât în mod corect instanța de fond a reținut că reclamanta nu a făcut dovada întinderii prejudiciului material suferit în cauză, Curtea reținând că în fapt reclamanta nu a suferit un prejudiciu efectiv, întrucât nu a angajat costuri ce nu au fost ulterior recuperate ci este vorba despre un beneficiu ipotetic care ar fi intervenit în situația în care reclamanta ar fi demarat investiția și aceasta ar fi fost efectuată cu profit.
În fapt însă, reclamanta și-a evaluat profitabilitatea investiției și a constatat că aceasta nu mai este rentabilă de vreme ce deși a obținut autorizație de construire în anul 2008 până în prezent reclamanta nu a demarat nicio lucrare de investiții.
În speță nu s-a putut reține nici culpa autorității pârâte întrucât așa cum s-a arătat anterior, de la data anulării certificatului de urbanism de către instanță și până la emiterea autorizației de construire era necesară parcurgerea etapelor obligatorii reglementate de Legea nr.350/2001, iar pe de altă parte, fără a contesta autoritatea de lucru judecat intervenită prin decizia civilă nr.500/31.05.2007 a Curții de Apel Timișoara nu s-a constatat culpa autorității pârâte în emiterea certificatului de urbanism care a solicitat întocmirea unui plan urbanistic de detaliu pentru respectarea planului urbanistic general a M. A. și ținând cont de situația specială a terenului ce a făcut obiectul licitației organizate de municipalitate fiind prevăzută expres în contractul de vânzare-cumpărare obligația de construire sedii administrative și birouri, iar nu locuințe.
Curtea a concluzionat astfel că în speță nu au fost îndeplinite condițiile răspunderii administrativ patrimoniale privind existența unui prejudiciu material determinat, a legăturii de cauzalitate dintre actul administrativ nelegal și prejudiciul pretins și nici culpa autorității pârâte, astfel încât soluția primei instanțe de respingere a acțiunii ca neîntemeiată este corectă și legală.
Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare contestatoarea . solicitând anularea deciziei contestate și, în rejudecarea recursului, admiterea acestuia astfel cum a fost formulat.
În motivarea cererii, reclamanta arată că decizia civilă a instanței de recurs, pe care a atacat-o cu prezenta cale extraordinară de atac, este nelegală și netemeinică, deoarece:
Curtea de Apel Timișoara a omis în totalitate a cerceta motivele de recurs invocate, prin considerente nefăcându-se referire la niciunul din punctele rezumate mai sus. Mai mult, nicio referire din cadrul deciziei contestate nu amintește măcar nulitatea sentinței conform art. 304 pct. 5 C.pr.civ. sau motivarea acesteia din punctul de vedere al art. 304 pct. 7 C.pr.civ.
Pentru aceste considerente, este imposibil de contestat că în soluționarea recursului Curtea de Apel Timișoara a omis din greșeală să cerceteze toate motivele de recurs, situație în care se impune anularea acesteia și rejudecarea căii de atac.
Conform art. 318 alin. 1 teza 1 C.pr.civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când dezlegarea cauzei este rezultatul unei erori materiale, în speță, soluția Tribunalului A. de respingere a recursului este rezultatul unei astfel de greșeli.
Preluând întocmai susținerile intimatelor, fără a cerceta măcar răspunsul pe care l-a oferit acestor susțineri, instanța de recurs afirmă că nu s-a dovedit posibilitatea realizării investiției. O astfel de concluzie nu putea fi decât rezultatul unei erori cu caracter material, constând în omisiunea de a cerceta materialul probatoriu existent la dosar.
S-a arătat, inclusiv în cadrul recursului, că posibilitatea de realizare a investiției a fost concretă, sursele de finanțare fiind următoarele: credit furnizor, asemănător primului tronson; - vânzarea apartamentelor în stadiu de proiect (obținerea unui credit imobiliar nu era dificilă în perioada anterioară lunii septembrie 2008, aspect dovedit atât odată cu realizarea primului tronson cât și prin promisiunile de vânzare având ca obiect apartamente din investiția supusă analizei); credit bancar; în acest sens, s-a arătat încă o dată că societatea a obținut la data de 14 septembrie 2006, cu 1 luna înainte de a primi certificatul de urbanism nelegal emis de către pârât, o scrisoare de intenție prin care HVB-Țriac Bank, își manifesta disponibilitatea de a finanța întregul proiect cu condiția realizării unor cerințe pe care pârâtul însuși le-a blocat. Dovada existenței acestei posibilități a fost depusă în repetate rânduri la dosar, inclusiv ca anexă la notele de ședință pentru termenul din 10.01.2011.
Atâta timp cât la dosar există dovada posibilității obținerii unei finanțări de 6.000.000 euro, precum și faptul că primul tronson a fost realizat pe baza unui credit furnizor, cheltuielile fiind efectuate de către societatea noastră ulterior valorificării investiției, în lipsa oricărei referiri la argumentele reluate mai sus, devine evident că reținerea instanței de recurs potrivit căreia nu s-a făcut dovada posibilității de realizare a investiției este rezultat al unei greșeli materiale.
Contestatoarea a arătat că nu s-a respectat dreptul la apărare al societății.
În jurisprudența europeană, principiul egalității armelor semnifică tratarea egală a părților pe toată durata desfășurării procedurii în fața unui tribunal, fără ca una din ele să fie avantajată în raport cu cealaltă parte din proces . După cum a decis în mod constant Curtea, acest principiu impune ca fiecărei părți să i se ofere posibilitatea rezonabilă de a-și susține cauza sa în condiții care să nu o plaseze într-o situație de net dezavantaj în raport cu adversarul ei .
În speță, încălcarea acestui principiu de către instanța de judecată s-a realizat prin respingerea cererii de amânare a apărătorului subsemnatului, cerere vădit întemeiată, acesta dovedind că a fost în imposibilitate obiectivă de a se prezenta, aspect necontestat. De altfel, nu se oferă nicio motivare pentru respingerea cererii de amânare. Fiind vorba despre o cauză de o importanță deosebită pentru societatea reclamantă, prezența avocatului ales la dezbaterea fondului cauzei era absolut necesară pentru respectarea principiului contradictorialității, încălcare ce nu se acoperă prin posibilitatea depunerii concluziilor scrise.
Respingând cererea de amânare formulată de către avocatulsocietății reclamante, Curtea de Apel Timișoara a creat o situație vădit defavorabilă a societății în raport cu intimatele, privând-o de posibilitatea de a pune concluzii pe fondul recursului.
În strânsă legătură cu încălcarea principiului egalității armelor, dincolo de faptul că motivele de nelegalitate ținând de art. 304 pct. 5 și 7 nici nu au fost amintite prin considerente, în speță, o analiză globală a deciziei contestate conduce fără îndoială la următoarea concluzie: instanța de recurs nu analizează în niciun fel motivele de recurs, mulțumindu-se să rezume ideile afirmate de către pârâte cu ocazia notelor de ședință depuse după reluarea judecății pe fond.
Prima parte a considerentelor este complet străină de natura pricinii. Curtea de Apel Timișoara argumentează, după menținerea încheierii prin care s-a constatat lipsa calității procesuale pasive inclusiv a M. A. și o parte expozitivă, că „nu există în speță nicio culpă a autorității pârâte pentru perioada scursă de la data anulării parțiale irevocabile a certificatului de urbanism și emiterea autorizației de construire ca urmare a cererii reclamantei". Tot demersul argumentativ în acest sens este însă cu totul irelevant; culpa autorității emitente a existat la momentul emiterii nelefiale a actului, fapt care a generat întârzierea în obținerea autorizației de construire. Ulterior anulării irevocabile parțiale a certificatului de urbanism, nici nu am invocat o culpă suplimentară a autorităților administrative.
În continuare, deși menține sentința recurată, instanța de control judiciar în mod curios nu reia și nu susține motivarea Tribunalului A.; considerentele sunt un conspect al susținerilor Primarului M. A. din primă instanță și din cadrul întâmpinării formulate în recurs.
În acest sens, afirmația de la par. 3 al paginii 9 al deciziei, cu privire la constatarea faptului că emiterea autorizației de construire nu a fost urmată de nicio acțiune a reclamantei privind realizarea investiției este o reluare întocmai a afirmațiilor de la pct. 1 al notelor de ședință depuse de intimate pentru termenul din 22.06.2010. Din moment ce s-a arătat că omisiunea demarării investiției este datorată conduitei nelegale a autorităților administrative, aspect ce constituie însuși punctul final al demersului judiciar din prezenta cauză, devine evident că reluarea afirmațiilor pârâtelor în acest sens nu poate constitui motivare a respingerii recursului.
Următoarele trei paragrafe sunt tributare notelor de ședință ale intimatelor depuse pentru termenul din 06.12.2010, reluate și prin întâmpinarea din recurs. Cum am arătat deja, preluarea susținerilor Primarului M. A. este rezultatul erorilor materiale evidențiate la punctul anterior. Toate referirile cu privire la lipsa dovezilor că realizarea întregului ansamblu s-ar fi finalizat în termen de 8 luni de la emiterea certificatului de urbanism, pentru faptul că nu au fost depuse contracte de execuție lucrări; caracterul nedovedit al premisei potrivit căreia societatea noastră ar fi înstrăinat imediat toate locuințele și birourile în discuție, promisiunile de vânzare fiind reziliate fără obligarea subscrisei la plata unor despăgubiri; inexistența unor termeni tehnici reali care să susțină calculul potrivit căruia ansamblul putea fi realizat și vândut până la data indicată în cuprinsul raportului de expertiză, datorită faptului că nu au fost depuse contracte de execuție care să precizeze durata, cantitățile de lucrări, forța de muncă și condițiile concrete de lucru, absența documentelor contabile ale societății la calculul costului de construcție pe metru pătrat, sunt preluate întocmai din afirmațiile conținute în înscrisurile depuse de P. M. A. în primă instanță și în cadrul întâmpinărilor.
S-a arătat în mai multe rânduri (inclusiv prin concluziile scrise din prima instanță) că durata de execuție a lucrărilor nu afectează posibilitatea valorificării investiției. De asemenea, toate susținerile referitoare la numărul de muncitori sau personal auxiliar necesar în vederea realizării investiției și a condițiilor de muncă sunt irelevante, în condițiile în care societatea reclamantă urma să efectueze construcțiile în regim de antrepriză, cum de altfel a procedat și cu primul tronson. Nu în ultimul rând, referirile la documentele contabile ale societății nu au substanță, atâta timp cât metoda de evaluare a fost descrisă în mod suficient de către expert, și nu presupune analiza unor documente contabile ale societății noastre privind cheltuielile, cheltuieli care s-a arătat că în condiții normale s-ar fi realizat în cea mai mare parte ulterior valorificării investiției. Instanța de recurs, preluând întocmai susținerile intimatelor, nici măcar nu a amintit argumentele de mai sus, cu atât mai puțin nu le-a înlăturat motivat.
Partea finală a considerentelor încearcă să ateste într-un mod cu totul incredibil lipsa culpei autorității emitente la momentul emiterii certificatului de urbanism, tot ca urmare a preluării afirmațiilor reprezentantului M. A. de la pct. 2 al notelor depuse pentru termenul din 22.06.2010. Cum putea autoritatea emitentă să nu fie în culpă la momentul emiterii unui act constatat irevocabil ca fiind parțial nelegal? A fost ea constrânsă să încalce legea? A intervenit fapta unui terț care a determinat încălcarea legii? Conținutul caietului de sarcini și al documentației de urbanism a fost deja cenzurat în cadrul Deciziei civile nr. 500/31.05.2007 pronunțate în dosarul nr._ de către Curtea de Apel Timișoara, iar menționarea lor cu această ocazie nu are cum să nu contrazică autoritatea de lucru judecat a deciziei de mai sus, cum în mod cu totul incredibil se pretinde în partea finală a considerentelor.
În concluzie, este imposibil de contestat că instanța de recurs nu oferă o motivare proprie soluției adoptate.
Definirea și limitele unei motivări corespunzătoare au fost conturate prin jurisprudența în materia protecției europene a drepturilor omului. Curtea EDO a arătat, în cauza Hadjianastassiou c. Greciei, că dreptul la un proces echitabil presupune posibilitatea justițiabililor de a se convinge că s-a făcut dreptate și că judecătorul a examinat probele administrate. Conform interpretării constant oferite de Curte, art. 6 al Convenției implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de proba ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.
Mai mult, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a statuat în mod constant că noțiunea de „proces echitabil" în sensul art.6 din Convenție „impune ca o jurisdicție internă - în speță, Curtea de Apel Timișoara - să examineze efectiv problemele esențiale ce-i sunt supuse examinării și nu să se mulțumească a confirma pur și simplu concluziile unei jurisdicții inferioare". Cu atât mai mult, reluarea printr-o hotărâre judecătorească a constatărilor din actele emise de o autoritate administrativă care are calitatea de parte în proces, apare ca fiind incompatibilă cu dreptul la un proces echitabil.
Dincolo de omisiunea totală de a se pronunța asupra argumentelor de recurs, din economia deciziei recurate se desprinde fără echivoc următoarea concluzie: instanța de recurs nu oferă o motivare proprie a soluției adoptate, ci se mulțumește exclusiv cu reluarea unora din afirmațiile părții adverse. în raport cu cele expuse mai sus, se conturează o altă încălcare a dreptului la un proces echitabil de către instanța de recurs, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului statuând în mod constant că noțiunea de „proces echitabil" în sensul art.6 din Convenție „impune ca o jurisdicție internă - în speță, instanța de recurs - să examineze efectiv problemele esențiale ce-i sunt supuse examinării și nu să se mulțumească a confirma pur și simplu concluziile unei jurisdicții inferioare", cu atât mai puțin ale unei autorități administrative, parte în proces - în speță, P. M. A., așa cum procedează în cauză Curtea de Apel Timișoara.
D. consecință, a apărut evident că decizia contestată nu analizează motivele de recurs. Curtea Europeană a Drepturilor Omului și-a confirmat întru totul jurisprudența conform căreia asemenea hotărâri judecătorești încalcă dreptul la un proces echitabil, prin Hotărârea din 28.04.2005 asupra Cererii nr. 57.808/00, cauza Albina împotriva României, publicată în MO nr.1049/25.11.2005, pct. 30: „Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, ., nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizata. Altfel spus, art. 6 implica mai ales în sarcina "instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de proba ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinenta [Hotărârea Perez împotriva Franței (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-1, și Hotărârea V. der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, ., nr. 288, p. 19, paragraful 59]".
De menționat cu această ocazie poziția Curții Europene a Drepturilor Omului în ceea ce privește art. 35 par. 1 al Convenției. Potrivit Curții, scopul textului normativ amintit, care impune regula epuizării căilor interne de atac, este să ofere statelor contractante posibilitatea de a preveni sau de a soluționa pretinsele încălcări ale drepturilor omului, înainte ca reclamațiile să ajungă înaintea Curții. Regula ce se deduce din interpretarea art.35 par.l se bazează pe prezumția reflectată în art.13 din Convenție (cu care se află în strânsă legătură), că există o cale de atac eficientă la nivel național împotriva pretinselor încălcări ale drepturilor individuale reglementate de Convenție.
În lumina jurisprudenței Curții, pe scurt prezentată mai sus, s-a considerat că deși nu este denumită ca atare, calea de atac a contestației în anulare este o posibilitate oferită cetățenilor din România de a supune cenzurii instanțelor de judecată problema existenței sau nu a vreunei încălcări ale drepturilor consacrate prin C.E.D.O, de către Statul Român, prin hotărâri judecătorești irevocabile, în ipoteza în care se constată astfel de încălcări, soluția urmează a fi anularea hotărârii contestate.
S-a arătat mai sus că hotărârea contestată are drept consecință încălcarea dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din Convenție. Singura posibilitate pe care o are societatea reclamantă de a invoca această încălcare înaintea sesizării Curții Europene a Drepturilor Omului este contestația în anulare, situație în care încălcarea dreptului la un proces echitabil trebuie să fie analizată pe această cale, în plus față de limitele pe care le impune art. 318 alin. 1 C.pr.civ.
În rejudecarea recursului, se impune admiterea acestuia astfel cum a fost formulat.
S-a arătat că argumentele recursului nu au fost nici măcar amintite în considerente, cu atât mai puțin ele nu au fost înlăturate, în rejudecare, ca urmare a înlăturării erorii materiale și a cenzurării tuturor motivelor de recurs, se impune admiterea acestuia atât cu privire la sentință cât și la încheierea atacată.
M. A. are fără îndoială calitate procesuală pasivă într-o acțiune în despăgubiri privind un act emis de către Primar.
În primul rând, acțiunea în despăgubiri reglementată de art. 19 alin. 2 din Legea nr. 554/2004 are caracter accesoriu față de acțiunea de fond. Cu alte cuvinte, deși formulată pe cale separată, cerere de chemare în judecată în această cauză nu are cum să aibă alte părți decât acțiunea principală pe care se grefează.
Concluzionând, din moment ce acțiunea principală a fost admisă în contradictoriu cu toate trei pârâtele, instanța de judecată care verifică acțiunea accesorie nu are posibilitatea legală să cenzureze calitatea procesuală a părților din litigiul de fond, situație în care, datorită nesocotirii autorității de lucru judecat, încheierea recuratâ este fără îndoială lovită de nulitate din punctul de vedere al admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive pentru pârâții M. A. si P. M. A., nefiind dată în contradictoriu cu toti pârâții. devenind fără îndoială incident motivul de recurs de la art. 304 pct. 5 C.pr.civ.
Întrucât s-a argumentat faptul că P. M. A. a semnat certificatul de urbanism în calitatea sa de autoritate a M. A., nicidecum ca instituție de sine stătătoare, omisiunea verificării calității semnatarului constituie fără îndoială o lipsă a motivării încheierii prin care s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Primarului M. A., deci incidența art. 304 pct. 7 C.pr.civ. Inexistența unei motivări caracterizează și decizia contestată, care apreciază că M. însuși nu are calitate procesuală pentru că actul nelegal este un act al Primarului, alte considerente ale admiterii excepției lipsind în totalitate.
Lipsa unei motivări a condus la pronunțarea unei soluții nelegale asupra calității procesuale pasive, în ceea ce privește M. A., conform art. 6 alin. 3 din Legea nr. 50/1991, responsabilitatea emiterii certificatului de urbanism revine semnatarilor, potrivit atribuțiilor stabilite conform legii.
Prin urmare, trebuie ținut cont de faptul că pârâtul P. M. A. a emis certificatul de urbanism în calitatea sa de autoritate a administrației publice locale, în îndeplinirea atribuțiilor prevăzute la art.63 alin.5 lit.g din Legea nr.215/2001, nicidecum în nume propriu.
Cu alte cuvinte, răspunderea patrimonială pentru emiterea actului nu revine Primarului ca instituție în sine, ci Primarului ca autoritate a administrației publice locale, respectiv ca organ al unității administrativ-teritoriale în care funcționează, anume M. A..
S-a subliniat că raportul Primarului cu unitatea administrativ-teritorială din care face parte, din perspectiva relațiilor cu terții, este reglementat la art. 21 din Legea nr. 215/2001. Potrivit acestui text legal, doar unitatea administrativ-teritorială este subiect de drept, având personalitate juridică și patrimoniu propriu. Potrivit art. 21 alin. 5 teza II din Legea administrației publice locale, „despăgubirile pe care trebuie să le plătească unitatea administrativ-teritorială în urma hotărârilor pronunțate de instanța de judecată și rămase definitive sunt asigurate de la bugetul local".
Concluzionând, legea recunoaște expres posibilitatea obligării unității administrativ teritoriale la plata unor despăgubiri, evident pentru prejudicii care nu pot fi cauzate decât prin acte ale autorităților administrației publice locale, în exercitarea atribuțiilor proprii, cum este cazul și în prezentul litigiu, situație în care se impune modificarea încheierii recurate și respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive.
Contestatoarea a arătat că sentința recurată este la rândul său lovită de nulitate, nemotivată, netemeinică și nelegală.
Prima instanță încearcă să justifice întârzierea în emiterea corectă a certificatului de urbanism pe considerentul că zona unde societatea reclamantă urma să construiască era o subzonă de construcții administrative și nu de construcții de locuință, respectiv că prin certificatul de urbanism a fost stipulată obligația societății reclamante de a obține PUD-ul. Prin această încercare, Tribunalul A. încalcă încă o dată constatarea irevocabilă de către Curtea de Apel Timișoara a caracterului parțial nelegal în ceea ce privește certificatul de urbanism, incidența art. 304 pct. 5 devenind din acest punct de vedere incontestabilă.
În al doilea rând, lipsa unei motivări adecvate este cât se poate de clară, existând și argumente vădit străine de natura pricinii - art. 304 pct. 7 C.pr.civ.
Caracterul sumar al considerentelor fac imposibilă distingerea motivelor concrete care au format convingerea instanței de fond, atâta timp cât argumentele acțiunii introductive, grupate în concluziile scrise, au justificat punctual (pe baza probelor dosarului, a practicii judiciare, a doctrinei), îndeplinirea tuturor cerințelor răspunderii patrimoniale a pârâților.
Dincolo de faptul că Tribunalul A. încearcă să combată inclusiv caracterul ilicit al faptei pârâților (caracter ce s-a arătat deja că a fost stabilit cu putere de lucru judecat prin admiterea acțiunii principale), se fac referiri cu privire la inexistența unui prejudiciu ca urmare a modului de emitere a certificatului, dar și la noțiunea de previzibilitate.
Cu privire la aceasta din urmă, s-a subliniat trimiterea pe care, într-un mod cu totul hilar, prima instanță o face la art. 2 lit. ș din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia se înțelege prin „paguba iminentă - prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public".
Este imposibil de înțeles cum o noțiune pe care legea o utilizează exclusiv ca o cerința pentru suspendarea executării unui act administrativ individual (art. 14) ar putea să justifice respingerea acțiunii în recuperarea prejudiciului cauzat printr-un act astfel de act, ulterior anulării sale. Din acest punct de vedere, caracterul străin de natura pricinii al considerentelor se vădește ca fiind de necontestat.
Nu în ultimul rând, respingerea concluziilor raportului de expertiză pe considerent că anterior realizării construcțiilor nu se poate stabili prejudiciul este de asemenea complet nesusținută, întrucât raționamentul care a stat la baza calcului din raportul de expertiză nu a fost în vreun fel combătut. Reclamanta nu contestă dreptul instanței de fond de a cenzura și înlătura anumite mijloace de probă, însă această posibilitate există doar în cazuri bine justificate și argumentate, care să se coroboreze și cu celelalte mijloace de probă.
Din moment ce s-a argumentat pe larg modalitățile și posibilitatea de valorificare anterior edificării construcțiilor, precum și faptul că primul tronson a fost realizat prin această modalitate, simpla afirmație contrară, dincolo de faptul că este complet nesusținută și total nemotivată, ar duce la concluzia cu totul absurdă că blocarea realizării unei investiții printr-un act nelegal al autorității administrative exonerează această autoritate de orice răspundere, întrucât anterior realizării respectivei investiții prejudiciul nu poate fi calculat.
Afirmația imediat următoare (în ce privește motivarea neacceptării expertizei) a primei instanțe, de asemenea nesusținută, în sensul că investiția nu putea fi realizată prin 7 antecontracte, confirmă întru totul superficialitatea instanței de fond, atât în lecturarea susținerilor societății reclamante, dar si în verificarea elementelor dosarului, printre care se regăsește inclusiv dovada potrivit căreia HVB-Țriac Bank și-a manifestat disponibilitatea de a finanța întregul proiect cu condiția realizării unor cerințe pe care pârâtul însuși le-a blocat abuziv. Mai mult, considerentul concret pentru care o astfel de afirmație a condus la înlăturarea concluziilor expertului scapă oricărei rațiuni.
S-a subliniat că instanța de recurs, în mod indirect, confirmă argumentele de mai sus, în sensul că nu preia argumentele străine de natura pricinii subliniate mai sus.
Cu privire la fondul cauzei, s-a subliniat și cu această ocazie că, datorită caracterului extrem de sumar al motivării sentinței Tribunalului A., nu se poate ști care dintre cerințele angajării răspunderii patrimoniale a pârâților a fost considerată ca nefiind îndeplinită. Existența faptei ilicite este confirmată inclusiv de către Curtea de Apel Timișoara, care încearcă însă să substituie motivarea cu totul eronată a instanței de fond, însă fără a recurge la convingeri proprii, ci prin preluarea susținerilor reprezentanților M. A., cum s-a arătat mai sus.
În speță, cerința culpei rezultă fără îndoială din săvârșirea faptei ilicite, fiind de necontestat faptul că autoritățile pârâte nici nu au pretins faptul că eliberarea certificatului de urbanism cu încălcarea legii nu le-ar fi imputabilă, deci și cerința vinovăției ca element al răspunderii patrimoniale este evident respectată în prezenta cauză.
Susținerile contrare ale părților, preluate de către instanța de recurs, contravin concluziilor deciziei irevocabile prin care a fost constatat caracterul parțial nelegal al acestuia. Ulterior stabilirii cu putere de lucru judecat a acestui caracter, nu se mai poate argumenta că în mod greșit Curtea de Apel Timișoara a procedat la anularea parțială a actului administrativ.
În lipsa oricăror susțineri (cu atât mai puțin dovezi) că încălcarea legii la emiterea certificatului de urbanism parțial anulat ar fi fost rezultatul intervenției faptei unui terț sau a unui eveniment imprevizibil, este imposibil de contestat că nu există nicio cauză exoneratoare, și că nu se poate pretinde absența culpei la momentul emiterii nelegale a certificatului inițial de urbanism.
Astfel cum rezultă din raportul de expertiză administrat în prezenta cauză, dacă certificatul de urbanism ar fi fost emis conform legii, în termenul prevăzut de actele normative, am fi avut posibilitatea să obținem un profit de 6.272.861 EURO.
Întârzierea cauzată de pârâte a determinat ca profitul net posibil a fi fost obținut în condițiile respectării legii să scadă la 3.259.724 EURO.
Adăugând la diferență echivalentul lipsei de folosință a sumei în minus, cuantumul total se ridică la 23.509.559 RON, suma solicitată, la care se adaugă daunele morale.
În ceea ce le privește pe acestea din urmă, prin emiterea certificatului cu încălcarea prevederilor legale, s-a cauzat o tulburare a activității societății noastre. Pe lângă lezarea reputației . pe o piață atât de sensibilă cum este cea a tranzacțiilor de drepturi reale, actul administrativ parțial nelegal a determinat și o incertitudine în planificarea deciziilor care trebuie luate, pe lângă neliniștea și neplăcerile încercate de membrii organelor de conducere ale societății.
Cuantificarea acestor daune morale este imposibilă prin criterii matematice, însă estimarea pe care o considerăm echitabilă, față de complexitatea cauzei și consecințele conduitei autorităților administrative, este de 6.000.000 lei.
Faptul că nu au început lucrările din cadrul noii autorizații de construire nu este de natură să înlăture concluzia că am fi suferit un prejudiciu, sau cum în mod cu totul incredibil a pretins instanța de fond, că prejudiciul nu poate fi calculat. Dimpotrivă, lipsa rentabilității investiției se datorează exclusiv conduitei autorităților pârâte, care au prelungit durata efectuării sale prin emiterea nelegală a certificatului de urbanism, fapt ce a condus la ..
Pentru calcularea profitului în condițiile emiterii legale încă de la început a certificatului de urbanism trebuie menționat că valorificarea investiției ar fi fost posibilă imediat după eliberarea autorizației de construire și anterior finalizării construcției, pe baza antecontractelor de vânzare-cumpărare. în realitate, aceasta era și modalitatea preconizată, cum de altfel s-a întâmplat și cu primul tronson, valorificarea căruia a fost realizată chiar anterior finalizării construcțiilor, conform înscrisurilor existente la dosar. Posibilitatea valorificării și a acestor investiții, dacă ar fi existat o autorizație de construire încă din octombrie 2007, este imposibil de contestat față de condițiile din respectivul moment, când piața imobiliară atinsese un vârf anterior recesiunii ce începea în 15.09.2008, cum de altfel a arătat și expertul.
Mai mult, astfel cum s-a arătat și în primă instanță, existau mai multe posibilități de finanțare a investiției, anume: credit furnizor, asemănător primului tronson; - vânzarea apartamentelor în stadiu de proiect (obținerea unui credit imobiliar nu era dificilă în perioada anterioară lunii septembrie 2008, aspect dovedit atât odată cu realizarea primului tronson cât și prin promisiunile de vânzare având ca obiect apartamente din investiția supusă analizei); credit bancar; în acest sens, arătăm încă o dată că societatea noastră a obținut la data de 14 septembrie 2006, cu 1 luna înainte de a primi certificatul de urbanism nelegal emis de către pârât, o scrisoare de intenție prin care HVB-Țriac Bank, își manifesta disponibilitatea de a finanța întregul proiect cu condiția realizării unor cerințe pe care pârâtul însuși le-a blocat.
Atâta timp cât la dosar există dovada posibilității obținerii unei finanțări de 6.000.000 euro, precum și faptul că primul tronson a fost realizat pe baza unui credit furnizor, cheltuielile fiind efectuate de către societatea noastră ulterior valorificării investiției, caracterul netemeinic al susținerilor instanței de fond, dar și ale Curții de Apel Timișoara, devin imposibil de contestat.
S-a arătat deja faptul că dacă certificatul de urbanism ar fi fost emis corect în octombrie 2006, în condițiile respectării de către autoritatea administrativă a termenelor maxime pentru eliberarea actelor solicitate, autorizația de construire ar fi putut fi obținută în luna octombrie 2007. Datorită faptului că din acel moment putea începe valorificarea investițiilor, conform celor arătate mai sus, și în contextul pieței - evidențiat inclusiv prin raportul de expertiză, posibilitatea efectivă a obținerii profitului calculat odată cu administrarea probei de specialitate este imposibil de înlăturat.
Consecința negativă principală a modului în care pârâtul a înțeles să emită certificatul de urbanism a fost pierderea rentabilității investiției. Datorită întârzierilor produse astfel, condițiile de lucru la nivelul anilor 2010 si 2011 (condiții ce includ cerințele antreprenorilor, băncilor, beneficiarilor, necesitatea aprovizionării cu materiale), toate circumstanțele au luat o turnură drastică în defavoarea societăților de investiții imobiliare.
Fără a dezvolta în totalitate argumentele pe care le-a invocat în primă instanță, care justifică fără îndoială diligenta incontestabilă a . cu privire la investiția supusă atenției, vom relua încă o dată cronologia faptelor, care va dovedi lipsa de temeinicie a sentinței recurate și din acest punct de vedere:
iulie 2007: redactarea deciziei Curții de Apel Timișoara;
august 2007: demararea procedurilor pentru întocmirea documentație PUD
octombrie 2007: cererea de prelungire a valabilității certificatului de urbanism;
noiembrie 2007: depunerea cererii de obținere a PUD-ului (după obținerea tuturor avizelor necesare și întocmirea proiectului, a cărui verificare de către municipalitate a durat aproximativ 3 luni; februarie 2008: obținerea PUD-ului; martie 2008: demararea realizării proiectului si obținerea avizelor necesare obținerii autorizației de construire septembrie 2009: obținerea autorizației de construire, după reluarea procedurilor de avizare și întocmirea documentației tehnice de mai multe sute de pagini.
Cu alte cuvinte, într-un interval de 6 luni societatea reclamantă a obținut și punerea în executare a hotărârii Curții de Apel Timișoara, și întocmirea unei documentații care a necesitat aparatului de specialitate din cadrul Primăriei A. 4 luni doar pentru verificare, situație în care orice susținere privind pasivitatea . se vădește ca pur subiectivă și fără nicio susținere în situația de fapt.
În concluzie, dacă autoritățile pârâte s-ar fi conformat legii încă de la început, am fi avut posibilitatea de a obține autorizația de construire cu peste 1 an mai repede decât aceasta a fost în concret emisă, și prin aceasta s-ar fi evitat scăderea profitului, așa cum a fost evidențiată prin raportul de expertiză administrat în prezenta cauză.
În mod firesc, la momentul eliberării nelegale a acestui act administrativ orice demers în vederea realizării investiției a încetat, tocmai datorită incertitudinii posibilității societății reclamante în acest sens, respectiv datorită faptului că în lipsa actului ce o legitima să efectueze demersurile juridice și materiale de edificare a construcției, este evident că nu era posibilă continuarea investiției.
După anularea parțială a certificatului de urbanism și înlăturarea nelegalităților comise de către autoritățile pârâte, demersul a fost reluat, și a durat aproximativ 1 an, aspect care nu face altceva decât să confirme aprecierea expertului din prezenta cauză.
Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că termenul de 1 an este prevăzut în însuși certificatul de urbanism, fiind astfel un termen obiectiv pe care tocmai legiuitorul l-a prevăzut, termen pe care expertul nu avea posibilitatea să-l aprecieze altfel decât în condiții cu totul speciale, condiții pe care pârâtul nici măcar nu le pretinde. Mai mult, între eliberarea certificatului de urbanism și obținerea autorizației de construire pentru primul tronson (lucrări cu o complexitate asemănătoare) au trecut 7 luni și jumătate (30.04._04), mai puțin decât a apreciat expertul.
Cu alte cuvinte, nu există niciun element care să facă măcar verosimile criticile aduse aprecierilor expertului din acest punct de vedere, preluate în cadrul considerentelor deciziei contestate, în condițiile în care societatea noastră a obținut autorizația de construire la 7 luni și jumătate după certificatul de urbanism pentru primul tronson al investiției (deci cu siguranță formalitățile legale nu impun un termen mai lung), și la aproximativ un an după ce a devenit certă eliberarea legală a certificatului de urbanism al acestui al doilea tronson.
În ceea ce privește stabilirea perioadei necesare executării construcțiilor, subliniem încă o dată irelevanța acesteia față de datele concrete ale speței.
Pentru calcularea profitului în condițiile emiterii legale încă de la început a certificatului de urbanism trebuie menționat că valorificarea investiției ar fi fost posibilă imediat după eliberarea autorizației de construire și anterior finalizării construcției, pe baza antecontractelor de vânzare-cumpărare. în realitate, aceasta era și modalitatea preconizată, cum de altfel s-a întâmplat și cu primul tronson, valorificarea căruia a fost realizată chiar anterior finalizării construcțiilor, conform înscrisurilor anexate prezentei. Posibilitatea valorificării și a aceste investiții, în condițiile în care ar fi existat o autorizație de construire încă din octombrie 2007, este imposibil de contestat față de condițiile din respectivul moment, când piața imobiliară atinsese un vârf anterior recesiunii ce începea în 15.09.2008.
Toate aceste aspecte sunt confirmate întru totul de către expert prin răspunsul la obiecțiuni. Apare în acest sens de neînțeles motivul pentru calculul alternativ oferit la pct. 2 din acest răspuns, din moment ce cu aceeași ocazie expertul arată judicios că în perioada ianuarie 2007-octombrie 2008 se vindeau apartamente noi, aflate chiar în faza de proiect sau imediat după obținerea autorizației de construire, iar societatea reclamantă, datorită poziției pe piață, avea posibilitatea să realizeze acest lucru. Cu alte cuvinte, din moment ce se confirmă faptul că durata de execuție a lucrărilor nu afectează posibilitatea valorificării investiției, calculul alternativ este complet lipsit de temei și nu trebuie luat în considerare la soluționarea acțiunii.
Nu în ultimul rând, toate susținerile referitoare la numărul de muncitori sau personal auxiliar necesar în vederea realizării investiției și a condițiilor de muncă, de asemenea reluate în considerentele deciziei contestate, sunt la fel de puțin relevante, în condițiile în care societatea reclamantă urma să efectueze construcțiile în regim de antrepriză, cum de altfel a procedat și cu primul tronson.
Nu în ultimul rând starea fizică a construcției nu poate fi supusă discuției, tocmai pentru că investiția a fost blocată prin emiterea nelegală de către pârât a certificatului de urbanism. Tot astfel, referirile la documentele contabile ale societății nu au substanță, atâta timp cât metoda de evaluare a fost descrisă în mod suficient de către expert, și nu presupune analiza unor documente contabile ale societății reclamante privind cheltuielile, cheltuieli care s-a arătat că în condiții normale s-ar fi realizat în cea mai mare parte ulterior valorificării investiției.
Intimații M. A., P. M. A. și P. M. A. au formulat întâmpinare solicitând respingerea contestației în anulare, în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca neîntemeiată.
În considerente, s-a arătat că societatea reclamantă invocă ca prim temei legal al contestației în anulare prevederile art. 318 alin. 1 teza a Il-a Cod proc.civ., respectiv: „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când (...) instanța, respingând recursul (...), a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau casare. ".
Având în vedere dispozițiile art. 318 C.proc.civ., care în opinia intimaților trebuiesc interpretate restrictiv, tocmai în a nu da posibilitatea părților la un veritabil recurs la recurs, s-a apreciat că argumentele expuse de către contestator nu se circumscriu niciuneia dintre ipotezele menționate în acest articol, ci ele tind la o rejudecare în fond a pricinii.
Or, așa cum este știut, contestația în anulare întemeiată pe art. 318 C.proc.civ. poate fi admisă doar dacă instanța de recurs nu a analizat deloc un motiv de casare ori de modificare, deci când nu a răspuns (în considerente) deloc respectivului motiv de casare. De altfel, doctrina și jurisprudența, în consens cu principiile rezultate din jurisprudența CEDO, apreciază că omisiunea cercetării unui motiv de recurs nu poate fi reținută atunci când instanța de recurs a grupat argumentele subsumate motivului de casare, și a răspuns printr-un considerent unic. Ca atare, calea de atac trebuie respinsă ca inadmisibilă, atunci când instanța de recurs a analizat de fapt respectivul motiv de recurs, dar a ajuns la o concluzie defavorabilă recurentului, și aceasta tocmai pentru că nu este vorba decât despre o cale de atac de retractare, prin care nu se poate obține o rejudecare pe motiv că hotărârea irevocabilă ar fi rezultatul unor greșeli de interpretare a probelor, ori de aplicare a legii.
Din lecturarea considerentelor Deciziei civile nr. 335/16.02.2012 a Curții de Apel Timișoara, rezultă fără putință de tăgadă că instanța "Analizând hotărârea reecurată prin prisma motivelor de recurs, a probelor administrate și a dispozițiilor legale incidente, (...) ", a avut în vedere toate motivele de recurs, inclusiv în ceea ce privește art. 304 pct. 5 C.proc.civ.. respectiv, motivul de recurs referitor la presupusa încălcare a autorității de lucru judecat a Deciziei civile nr. 500/31.05.2007 pronunțate în dosarul nr._ de către Curtea de Apel Timișoara (în acest sens facem trimitere la considerentele deciziei: pag. 5 alin. 5, pag. 9 alin. 6, dar și la referirile indirecte cu privire la acest aspect efectuate în argumentarea altor motive: de exemplu, legătura de cauzalitate dintre actul administrativ nelegal și pretinsul prejudiciu al reclamantei; ori, motivul cu privire la presupusa nulitate a sentinței prin prisma calității procesuale a M. A. Timișoara (în acest sens face trimitere la considerentele deciziei: pag. 5 alin. ultim, pag. 7 alin. 4. 5 și 6); art. 304 pct. 7 C.proc.civ., respectiv, motivul de recurs referitor la presupusa nemotivare a sentinței recurate (în acest sens face trimitere la considerentele deciziei: pag. 5 alin. 7 și 8); art. 304 pct. 9 C.proc.civ.. respectiv, motivul de recurs referitor la presupusa nelegalitate a sentinței recurate prin prisma calității procesuale a M. A., care în opinia (greșită) contestatorului această entitate nu ar fi lipsită de această calitate (în acest sens face trimitere la considerentele deciziei: pag. 7 alin. 5 și 6);
Pe de altă parte, jurisprudența este unanimă în sensul că neexaminarea distinctă a fiecărui motiv de recurs nu constituie, prin ea însăși, o omisiune. în sensul dispozițiilor art. 318 C.proc.civ., dacă instanța a răspuns la motivele de casare printr-un considerent comun. în acest sens, omisiunea există numai atunci când realmente instanța de recurs nu a discutat motivul de modificare sau de casare în hotărârea sa, nu și atunci când. procedând la sistematizarea motivelor, întrucât între acestea există o legătură logică, le-a examinat împreună, dispensându-se să răspundă punct cu punct tuturor motivelor formulate.1 De asemenea, instanța supremă a apreciat că "nu poate face obiectul contestației în anulare motivarea deciziei pronunțate în recurs, pe care contestatorul o apreciază neconvingătoare și nesusținută de probe, situație care excede însă cazurilor limitativ și expres prevăzute de lege pentru care se poate formula contestație în anulare".
Contestatorul mai invocă ca temei legal al contestației în anulare prevederile art. 318 alin. 1 teza I Cod proc.civ.. respectiv: „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contesta(ie când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale... ".
Susținerea contestatoarei privind primul motiv prevăzut în art. 318 din Codul de procedura civilă referitor la faptul că dezlegarea dată recurentului este rezultatul unei greșeli materiale este neîntemeiată, întrucât temeiul legal invocat vizează greșeli de fapt, involuntare, iar nu greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural.
În sensul celor mai sus arătate, practica judiciară a stabilit care pot fi greșelile materiale în sensul art. 318 C.proc.civ.. tocmai pentru a nu se crea posibilitatea rejudecării căii de atac și pe cale de consecință, contestația în anulare să se transforme într-o cale ordinară de atac (un veritabil recurs la recurs).
A da părților posibilitatea de a se plânge aceleiași instanțe care a dat hotărârea, de modul în care a apreciat probele și a stabilit raporturile între părți, ar însemna să se deschidă dreptul părților de a provoca rejudecarea caii de atac.
Prin urmare, greșelile instanței de recurs, care deschid calea contestației în anulare, sunt greșeli de fapt (erori materiale) și nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispozițiilor legale.
S-a apreciat că legiuitorul nu a urmărit să deschidă părților recursul la recurs, care să fie soluționat de aceeași instanță, sub motivul că s-a stabilit eronat situația de fapt.
Cât privesc afirmațiile contestatorului că din perspectiva principiilor dreptului la un proces echitabil s-ar impune admiterea contestației în anulare, s-a apreciat că argumentele aduse de contestator sunt nefondate.
În acest context, chiar cu titlu general, s-a apreciat că exercitarea contestației în anulare, întemeiată numai pe propriile insatisfacții determinate de pierderea procesului este fundamental eronată și greșită. Potrivit principiului securității raporturilor juridice, este esențial ca nicio parte a unui proces să nu poată determina redeschiderea unui proces, soluționat definitiv și irevocabil, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei. Or, în opinia intimaților, contestația în anulare nu poate avea semnificația unui "recurs mascat", ci fiind justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative și de nevoia de a asigura un just echilibru între interesele indivizilor și efectivitatea sistemului judiciar.
Practic, contestatorul reia motivele de recurs pe care le consideră neanalizate de instanța de recurs, deși s-a demonstrat mai sus că toate acestea au fost avute în vedere, după cum reiese din considerentele deciziei.
Referitor la respingerea cererii de amânare formulată în recurs de recurent - contestatorul din prezentul dosar - această soluție a fost analizată corect de către instanță, având în vedere că nici la primul termen în recurs din data de 08.12.2011 nu s-a prezentat nimeni din partea acestora (formulându-se o cerere de amânare). în condițiile în care întâmpinarea a fost depusă înainte cu 5 zile de acest termen. Cu toate acestea, soluția instanței a fost de admitere a cererii de amânare, dându-se termen pe data de 09.02.2012, așadar două luni de zile. Cu toate acestea, chiar dacă recurentul din dosar avea la dispoziție două luni de zile să-și organizeze activitatea în sensul de a putea fi prezent la acea "cauză de o importanță deosebită pentru societatea noastră", acesta depune o nouă cerere de amânare. În aceste condiții, este cât se poate de corectă soluția de respingere dată de instanța de recurs, nemaipomenind aici de instituția substituirii avocatului titular.
Susținerile contestatorului că instanța nu a oferit o motivare proprie și că astfel s-ar încălca dreptul la un proces echitabil, la o simplă lecturare a deciziei se poate cu ușurință observa că acestea sunt nefondate. Este limpede că hotărârea judecătorească nu reprezintă un act discreționar, ci este rezultatul unui proces logic de analiză științifică a probelor administrate în cauză în scopul aflării adevărului, proces de analiză necesar stabilirii stării de fapt desprinse din acestea prin înlăturarea unor probe și reținerea altora, urmare a unor raționamente logice făcute de instanță, chiar dacă aceste raționamente se regăsesc și în apărările făcute de una dintre părți (dovadă că acestea sunt întemeiate/pertinente).
S-a apreciat că în speță, instanța de control judiciar a procedat la un examen propriu al pricinii, chiar dacă și-a însușit unele apărări ale uneia dintre părți sau unele dintre motivele instanței a cărei hotărâre este atacată, după o apreciere proprie a întregului material probator.
Examinând actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
Contestația în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 Cod procedură civilă (contestația în anulare specială) este o cale extraordinară de atac, de retractare și nedevolutivă, ce poate fi exercitată împotriva hotărârilor pronunțate de instanțele de recurs numai pentru motivele limitativ prevăzute de lege, respectiv pentru că dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau pentru că, respingând recursul, instanța a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare.
Contestatorul pretinde că în cauză sunt incidente ambele motive.
În primul rând susține că decizia nr. 335/2012 a Curții de Apel Timișoara se întemeiază pe o greșeală materială, respectiv pe împrejurarea că nu s-a dovedit posibilitatea realizării investiției.
Curtea înlătură această apărare deoarece nu este susceptibilă să fie subsumată motivului invocat.
Astfel, constituie greșeală materială în sensul art. 318 teza I Cod procedură civilă, o eroare evidentă, nu de judecată, nu de interpretare a legii sau de apreciere a probelor ci una materială în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pentru verificarea căreia nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor (spre exemplu, respingerea greșită a unui recurs ca tardiv sau anularea lui ca netimbrat, etc.).
Contestatoarea nu a indicat astfel de greșeli materiale care să poată fi luate în considerare pe calea contestației în anulare ci pretinde o reevaluare a probatoriului.
Cea de-a doua teză a art. 318 Cod procedură civilă are în vedere numai omisiunea de a cerceta unul din motivele de casare iar nu argumentele de fapt și de drept invocate de recurent. Instanța nu este obligată să răspundă la fiecare argument în parte folosit în dezvoltarea unui motiv de casare, ci este îndreptățită să grupeze argumentele pentru a răspunde motivului de casare printr-un considerent comun, ceea ce în speță s-a și întâmplat.
Art. 318 Cod procedură civilă nu deschide părții calea unui recurs la recurs prin intermediul căruia situația litigioasă să fie din nou pusă în discuție în fapt și în drept. Or, tocmai o astfel de împrejurare vizează prezenta contestație în anulare.
Așa fiind, în temeiul art. 320 Cod procedură civilă, Curtea va respinge contestația în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul S.C. P. I. S.R.L. împotriva deciziei nr. 335/2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr._ *.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 20.03.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. D. O. M. C. D. M. Bacău
GREFIER
A. D. B.
Red. C.D.O.- 08.05.2013
Tehnored. A.D.B.-09.05.2013/2ex.
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 1434/2013.... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 3480/2013.... → |
|---|
