Alte cereri. Decizia nr. 2523/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2523/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 17-04-2013 în dosarul nr. 1240/59/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._ – 19.10.2012
DECIZIA CIVILĂ NR.2523
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 17.04.2013
PREȘEDINTE:M. BACĂU
JUDECĂTOR:C. D. O.
JUDECĂTOR:M. C. D.
GREFIER:M. T.
S-a luat în examinare cererea de revizuire formulată de revizuentul G. N. reprezentat de Sindicatul Liber al Salariaților din Primăria Municipiului Timișoara și din Serviciile Publice aflate în subordinea Consiliului Local al Municipiului Timișoara, împotriva deciziei civile nr.2176/20.09.2012, pronunțată în dosarul nr._/30/2010, al Curții de Apel Timișoara, în contradictoriu cu intimata Direcția F. a municipiului Timișoara.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă pentru revizuentul lipsă, consilier juridic N. T. iar în reprezentarea intimatei se prezintă consilier juridic F. I..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că s-a atașat dosarul de fond nr._/30/2010 al Curții de Apel Timișoara.
Reprezentantul revizuentului depune la dosar împuternicire și dovada achitării taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
Reprezentantul intimatei depune la dosar delegație de reprezentare și întâmpinare, un exemplar comunicându-se reprezentantului revizuentului care solicită acordarea unui termen pentru a lua act de conținutul întâmpinării.
Reprezentantul intimatei arată că se opune la amânarea cauzei.
Instanța, respinge cererea de amânare a cauzei față de împrejurarea că prin întâmpinare nu s-au invocat aspecte noi.
Reprezentantul revizuentului invocă tardivitatea formulării întâmpinării.
Reprezentantul intimatei arată că, în aceste împrejurări, solicită instanței a califica întâmpinarea ca fiind concluzii scrise.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de administrat sau excepții de invocat, instanța constată încheiată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Reprezentantul revizuentului solicită admiterea cererii de revizuire așa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată în faza recursului.
Reprezentantul intimatei pune concluzii de respingere a cererii de revizuire ca fiind inadmisibilă.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 234/27.01.2012, Tribunalul T. a respins excepția inadmisibilității invocată de pârâta Direcția F. a Municipiului Timișoara; a admis acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul G. N., reprezentat de Sindicatul Liber al Salariaților din Primăria Municipiului Timișoara și din Serviciile Publice Aflate în Subordinea Consiliul Local al Municipiului Timișoara, în contradictoriu cu pârâta Direcția F. a Municipiului Timișoara, a dispus anularea Deciziei nr. 470/22.20.2010 și Decizia nr. 535/30.11.2010 emise de Direcția F. a Municipiului Timișoara; a dispus reintegrarea reclamantului G. N. în funcția publică deținută anterior sau într-o funcție publică similară și a obligat pârâta la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și recalculate și cu celelalte drepturi bănești de care ar fi beneficiat de la data eliberării din funcție și până la reintegrarea efectivă.
Prin decizia civilă nr.2176/20.09.2012 Curtea de Apel Timișoara a admis recursul declarat de pârâta recurentă Direcția F. a Municipiului Timișoara împotriva sentinței civile nr.234/27.01.2012, pronunțată de Tribunalul T. și a modificat sentința recurată în sensul că a respins cererea promovată de reclamantul G. N..
Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut următoarele:
Instanța de fond a făcut o greșită interpretare și aplicare a prevederilor legale incidente în speță, astfel cum cu temei susține recurentul, motiv de admitere a recursului promovat, reglementat de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Astfel, reanalizând cauza sub toate aspectele, la cererea expresă a recurentului, întemeiată pe dispozițiile art. 304 ind. 1 Cod procedură civilă, Curtea a constatat că din înscrisurile depuse la dosar rezultă următoarea stare de fapt:
Reclamantul a fost funcționar public în cadrul Direcției Fiscale a Municipiului Timișoara și, totodată, membru în comitetul sindical, organ de conducere al Sindicatului Liber al Salariaților din Primăria Municipiului Timișoara și din Serviciile Publice Aflate în Subordinea Consiliul Local al Municipiului Timișoara, după cum rezultă din sentința civilă nr. 509/10.12.2009, dată de Judecătoria Timișoara în dosar nr._/325/2009, depusă la fila 23 din dosarul instanței de fond.
La data de 09.09.2010 s-a comunicat reclamantului un preaviz în cuprinsul căruia i s-a adus la cunoștință că autoritatea pârâtă urmează a fi supusă reorganizării în temeiul art. III alin. 1 și 5 din O.U.G. nr. 63/30.06.2010, că în cadrul instituției nu există funcții publice vacante, că acesta urmează a fi eliberat din funcție la finalizarea perioadei de preaviz în baza art. 99 alin. 3 din Legea nr. 188/1999 (fila 20 din dosarul primei instanțe).
Sub nr. IF 2010-_/20.09.2010, Direcția F. a Municipiului Timișoara a comunicat către Sindicatul Liber al Salariaților din Primăria Municipiului Timișoara și din Serviciile Publice Aflate în Subordinea Consiliul Local al Municipiului Timișoara, la solicitarea acestuia din urmă, lista nominală a salariaților din cadrul instituției, cărora li s-au comunicat preavizele în vederea disponibilizării, iar la aceeași dată, sub nr. IF 2010-_, instituția a solicitat sindicatului organizare a unei întruniri la data de 23.09.2010, pentru realizarea măsurilor de preconcediere (filele 7 și 8 din dosarul Curții de Apel).
După cum rezultă din procesul-verbal întocmit la 23.09.2010, reprezentanții sindicatului nu s-au prezentat la această întâlnire (filele 9-10 din prezentul dosar).
Prin decizia nr. 470/22.10.2010 emisă de Directorul executiv al Direcției Fiscale a Municipiului Timișoara s-a dispus eliberarea reclamantului din funcția publică deținută, în temeiul art. 97 lit. c) și art. 99 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 188/1999, ca urmare a reorganizării activității în cadrul instituției, prin reducerea numărului de posturi din statul de funcțiuni (filele 13-15 din dosarul primei instanțe)
La 01.11.2010 reclamantul a promovat plângere prealabilă împotriva deciziei de eliberare din funcție și a solicitat revocarea acesteia prevalându-se de dispozițiile art. 10 alin. 1 și 4 din Legea Sindicatelor nr. 54/2003, învederând că deține funcția de membru în comitetul sindical la Sindicatul Liber al Salariaților din Primăria Municipiului Timișoara și din Serviciile Publice Aflate în Subordinea Consiliul Local al Municipiului Timișoara. astfel încât nu ar putea fi eliberat din funcție fără acordul scris al organizației sindicale.
Pentru soluționare a plângerii prealabile, pârâta a solicitat sindicatului menționat comunicarea unor înscrisuri, prin adresa nr. IF 2010-_/05.11.2010 (fila 25 din dosarul primei instanțe), iar ca răspuns la această adresă, sindicatul a comunicat, sub nr. 1171/05.11.2010 poziția sa referitoare la nulitatea deciziei de eliberare din funcție, susținându-se că eliberarea din funcția publică s-a dispus pentru motive neimputabile reclamantului, că organizația sindicală nu și-a exprimat acordul scris pentru încetare a raportului de serviciu, astfel încât funcționarului nu-i putea înceta raportul de serviciu (filele 26-36 din același dosar).
Răspunzând la plângerea prealabilă, prin decizia nr. 535/30.11.2010, Direcția F. a Municipiului Timișoara a menținut decizia de eliberare din funcție a reclamantului, învederând că după . Codului Muncii, dispozițiile art. 10 alin. 1 din Legea nr. 54/2003 a sindicatelor a fost abrogată implicit, nemaifiind prevăzută necesitatea acordului scris al organului colectiv de conducere ales al organizației sindicale, făcând trimitere la opiniile exprimate în acest sens în literatura de specialitate de dreptul muncii, arătând că motivele pentru care a fost disponibilizat reclamantul nu se încadrează în sfera de aplicare a art. 223 alin. 2 C. Muncii și opinând faptul că de aceste dispoziții de protecție beneficiază doar liderii sindicali, respectiv persoanele de conducere din cadrul organizațiilor sindicale care exercită funcția executivă a acestora (filele 38, 39 din dosarul primei instanțe).
Reclamantul a atacat în speță atât decizia de eliberare din funcție, cât și decizia de soluționare a plângerii prealabile, pentru mai multe motive, arătate succesiv în cererea de chemare în judecată.
Față de această stare de fapt, acțiunea promovată este neîntemeiată, fiind eronat admisă de către Tribunalul T..
Astfel, este discutabilă concluzia acesteia potrivit căreia dispozițiile art. 10 alin. 1 din Legea nr. 54/2003 a sindicatelor ar mai fi fost în vigoare la data emiterii deciziei de încetare a raportului de serviciu al reclamantului cu nr. 470/22.10.2010. Această concluzie este în primul rând contrară întregii literaturi de specialitate în materia dreptului muncii, care analizează normele legale de protecție a libertății sindicale din legislația în vigoare la acel moment. Exemplificativ, se arătă că s-a opinat în sensul abrogării implicite a dispozițiilor art. 10 alin. 1 din Legea nr. 54/2003 prin adoptarea art. 223 alin. 2 C. Muncii, de către autori reputați de dreptul muncii, anume I. T. Ș., în „Tratat de dreptul muncii”, Editura Wolters Kluwer, București, 2007, pagina 97, respectiv, A. Ț., în „Tratat de dreptul muncii”, Ediția a II-a, Editura Universul juridic, București, 2007, pagina 184, autorii din doctrina de dreptul muncii fiind de părere că protecția membrilor din organele de conducere ale organizațiilor sindicale se justifică doar pentru a exclude abuzul angajatorilor săvârșit cu intenția de a împiedica activitatea sindicală, iar nu și în situații de reorganizare a activității, care nu au legătură cu activitatea sindicală a angajaților.
Argumentul expus în hotărârea primei instanțe potrivit căruia dispozițiile din art. 10 alin. 1 a Legii sindicatelor ar trebui considerate în vigoare ca urmare a faptului că ele au făcut obiect al unor excepții de neconstituționalitate analizate de Curtea Constituțională chiar în anul 2011 nu ar putea fi reținut, de vreme ce instanța constituțională a revenit asupra practicii sale anterioare, pentru a conchide asupra admisibilității excepțiilor de neconstituționalitate îndreptate împotriva unor legi sau ordonanțe sau a unor dispoziții din asemenea acte normative, care nu mai sunt în vigoare la momentul pronunțării deciziilor sale, arătând prin decizia cu nr. 766/2011, că sintagma "în vigoare" din cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare. Prin urmare, împrejurarea că instanța constituțională a analizat excepțiile de nelegalitate cu privire la dispozițiile art. 10 alin. 1 din Legea nr. 54/2003 nu ar putea conduce automat la concluzia că acestea ar mai fi fost în vigoare în anul 2010, căci excepțiile puteau fi analizate urmare a faptului că acele dispoziții au produs efecte juridice relevante în procesele în cadrul cărora a fost sesizată Curtea Constituțională.
Pe de altă parte, chiar acceptând susținerile reclamantului potrivit cărora dispozițiile din art. 10 alin. 1 din Legea 54/2003, de protecție a reprezentanților aleși în organele de conducere ale organizațiilor sindicale, ar fi fost în vigoare la data emiterii deciziei de eliberare din funcție atacate în speță, instanța constată că acestea nu erau aplicabile în cazul său.
Norma în discuție prevede că „în timpul mandatului și în termen de 2 ani de la încetarea mandatului, reprezentanților aleși în organele de conducere ale organizațiilor sindicale nu li se poate modifica sau desface contractul individual de muncă pentru motive neimputabile lor, pe care legea le lasă la aprecierea celui care angajează, decât cu acordul scris al organului colectiv de conducere ales al organizației sindicale”.
Precizarea mai sus subliniată a fost făcută de legiuitor pentru a indica faptul că măsurile de protecție ale reprezentanților sindicali, astfel instituite sunt menite să îi protejeze pe aceștia doar în măsura în care angajatorii ar avea tendința de a-i concedia cu precădere față de alți salariați, pentru a împiedica desfășurarea activității lor în cadrul organizației sindicale. Acesta este motivul pentru care legiuitorul a precizat că acordul scris al organizației sindicale este necesar doar atunci când angajatorul este în măsură să selecteze angajații pe care urmează a-i viza pentru modificarea sau desfacerea contractului individual de muncă, pentru motive neimputabile, fiind de prezumat că angajatorul ar avea tendința să concedieze cu precădere salariații implicați în activitatea sindicală.
În situațiile în care angajatorul nu este însă în măsură să selecteze angajații ce urmează a fi concediați, nu mai rezidă rațiunea pentru care reprezentanții sindicali ar beneficia de măsura de protecție reprezentată de acordul scris al organizației sindicale, căci aceștia nu pot fi puși într-o situație mai avantajoasă decât alți salariați, pentru a nu se crea o situație discriminatorie, ce nu ar putea fi justificată prin situația de fapt diferită ce ar putea să atragă un tratament juridic diferit.
Or, în speță, astfel cum cu temei susține pârâta recurentă, aceasta nu s-a aflat în situația de a selecta, după aprecierea sa, funcționarii publici ce urmau a fi disponibilizați, căci măsura reorganizării nu a fost hotărâtă prin voința sa, ci a fost impusă prin dispoziția Primarului Municipiului Timișoara în subordinea căruia funcționează Direcția F. a Municipiului Timișoara, dată în executarea dispozițiilor din art. III din O.U.G. nr. 63/2010, prin care s-a stabilit numărul maxim de funcții publice în care era necesar a se încadra aparatul de specialitate al primarului.
În alți termeni, astfel cum a subliniat recurenta, reorganizarea instituției pârâte a intervenit în baza unui act normativ cu caracter urgent și special, astfel încât pârâta nu s-a aflat în situația de a aprecia cu privire la angajații pe care urmează a-i disponibiliza, pentru a se putea considera că este lăsată la aprecierea sa concedierea cu precădere a unui reprezentant sindical.
Dimpotrivă, se poate constata din actele depuse la dosar că prin hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului Timișoara s-au aprobat noile organigrame și statele de funcții aferente pentru serviciile aflate în subordinea Primarului Municipiului Timișoara, inclusiv pentru Direcția F. a Municipiului Timișoara, rezultând astfel că reorganizarea activității acestei instituții nu a fost lăsată la aprecierea sa (filele 103, 138-142 din dosarul primei instanțe).
Contrar apărărilor reclamantului intimat, instanța a constatat că art. III alin. 5 din O.U.G. nr. 63/2010, nu a lăsat la aprecierea ordonatorilor de credite măsura de reorganizare, utilizarea verbului „a putea” în textul menționat datorându-se intenției legiuitorului de a indica alternativa oferită între reducerea numărului de posturi finanțate și disponibilizarea personalului, iar nicidecum celei de a institui o simplă posibilitate în privința reorganizării.
Că este așa rezultă din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. III din O.U.G. nr. 63/2010, putându-se observa că la alin. 1-4, legiuitorul statuează imperativ în sensul reducerii cheltuielilor de personal și instituirii unui număr maxim de posturi în cadrul aparatelor de specialitate din subordinea primarilor, nefiind deci de conceput ca în următorul paragraf să fie lăsată la aprecierea primarilor încadrarea în limitele astfel impuse, fiind lăsată însă la apreciere posibilitatea de reducere a unor posturi finanțate, dar neocupate, alternativ cu reducerea personalului în exercițiu.
După cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar (a se vedea referatul privind modificarea organigramei Direcției Fiscale a Municipiului Timișoara, emis cu nr. IF_/22.07.2010 – filele 141-142 din dosarul primei instanțe), în cadrul instituției pârâte au fost reduse cu prioritate cele 18 posturi finanțate și neocupate, fiind necesară însă și reducerea numărului de posturi ocupate, pentru încadrarea în limitele impuse de O.U.G. nr. 63/2010, astfel încât trebuie concluzionat că în cazul din speță, reducerea numărului de posturi nu era lăsată de legiuitor la aprecierea pârâtei.
De asemenea, rezultă din înscrisurile depuse la dosar că pârâta nu a stabilit ea însăși criteriile pe baza cărora au fost selectați funcționarii publici în vederea disponibilizării, în Ghidul privind restructurarea Direcției Fiscale a Municipiului Timișoara, adoptat sub nr. IF 2010-_/26.07.2010, precizându-se că, în lipsa altor prevederi legale exprese, care să reglementeze criterii pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere, instituția pârâtă a înțeles să facă aplicarea prevederilor art. 81 alin. 1 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pentru anii 2007-2010, instituind criterii de ordin profesional și social, pe baza cărora au fost acordate punctaje tuturor funcționarilor publici din cadrul instituției, în baza cărora s-a procedat la disponibilizare (a se vedea ghidul atașat la coperta dosarului de la Tribunalul T., precum și dispozițiile de la art. 3 din decizia nr. 470/22.10.2010 de eliberare din funcție a reclamantului).
Instanța a conchis că pârâta nu a fost nici în situația de a aprecia asupra criteriilor în baza cărora au fost selectați funcționarii săi în vederea disponibilizării, aceasta înțelegând să aplice criterii adoptate în cadrul dialogului social la nivel național, criterii pe baza cărora reclamantul a obținut un punctaj inferior altor funcționari publici din cadrul instituției, urmare a faptului că a fost sancționat disciplinar anterior emiterii deciziei de eliberare din funcție.
Ca atare, trebuie concluzionat în speță că reclamantul nu beneficiază de norma de protecție instituită de art. 10 alin. 1 din Legea nr. 54/2003, căci, în ciuda faptului că a fost eliberat din funcție pentru motive neimputabile, în speță aceste motive nu au fost lăsate de lege la aprecierea autorității publice în cadrul căreia își desfășura activitatea, astfel încât nu se justifică cerința de obținere în prealabil a acordului scris din partea organizației sindicale.
Astfel fiind, instanța a conchis că nu se poate constata nelegalitatea deciziei de eliberare din funcție a reclamantului în temeiul art. 10 alin. 1 și 4 din Legea nr. 54/2003, motiv pentru care nu au fost analizate în mod distinct susținerile părților referitoare la obligația angajatorului de a solicita expres și prealabil emiterii preavizului acordul scris al organizației sindicale ori la posibilitatea exprimării tacite a acestui acord. De asemenea, nu vor mai fi luate în analiză apărările reclamantului intimat referitoare la dezacordul explicit al sindicatului la disponibilizare, exprimat însă doar în cursul procedurii de soluționare a procedurii prealabile sesizării instanței, demarate de reclamant.
De asemenea, instanța a constatat că nu pot fi reținute nici celelalte susțineri din cererea de chemare în judecată referitoare la nelegalitatea deciziei de încetare a raportului de serviciu.
Astfel, nu se poate constata că actul de eliberare din funcție nu ar conține criteriile de stabilite a ordinii de priorități, pentru selectare a funcționarilor publici vizați de disponibilizare, potrivit dispozițiilor art. 69 alin.2 lit. d) și art. 74 lit. c) C. Muncii, la care face trimitere art. 117 din Legea nr. 188/1999, aceste criterii fiind indicate la art. 3 din decizia contestată, la art. 4 fiind arătat în concret criteriile în considerarea cărora reclamantul a fost selectat pentru disponibilizare.
Nu se poate reține în speță nici că la disponibilizare nu s-ar fi stabilit punctajele sau algoritmul de calcul pentru stabilirea ponderii fiecărui criteriu, fiind atașat la dosar ghidul privind restructurarea Direcției Fiscale a Municipiului Timișoara, care cuprinde în anexa nr. 1 criteriile cu caracter social și punctajele aferente ce au fost avute în vedere la evaluarea personalului din cadrul instituției, în vederea reorganizării.
Din acest punct de vedere deci se constată că decizia a fost legal emisă, iar raportat la punctajul obținut de reclamant, se constată că măsura de eliberare a acestuia din funcție este legală (a se vedea referatul cuprinzând analiza și rezultatele obținute ca urmare a reorganizării Direcției Fiscale a Municipiului Timișoara conform dispozițiilor O.U.G. nr. 63/2010, elaborat sub nr. IF 2010-_/09.09.2010, prins la coperta dosarului de la prima instanță), urmare a faptului că reclamantul a obținut cel mai mic punctaj dintre toți funcționarii de la fostul birou de achiziții publice și contabilitate, având aplicată o sancțiune disciplinară prin decizia nr. 95/11.03.2009.
Instanța a conchis că în speță aceste dovezi permit a se stabili că pârâta a aplicat în mod corect criteriile de selecție a funcționarilor publici pentru disponibilizare, în cazul reclamantului raportul de serviciu încetând ca urmare a faptului că la evaluare acesta a obținut cel mai mic punctaj (filele 57-63 din dosarul primei instanțe, la care s-au depus centralizatoarele pe servicii cu punctajele fiecărui funcționar public).
Reclamantul contestă și modul de aplicare a criteriului de ordin profesional prevăzut la art. 3 lit. a) pct. 5, coroborat cu art. 4 din decizia atacată, susținând că acesta a fost aplicat nelegal, de vreme ce în cuprinsul deciziei nu s-au precizat nici calificativul și nici notele obținute de acesta la evaluarea performanțelor profesionale pentru anul 2009.
Instanța a observat însă că reclamantul însuși recunoaște faptul că în cursul anului 2009 a obținut calificativul „bine”, că la dosar se află depuse tabelele nominale cu punctajele obținute de angajații direcției la evaluarea anuală aferentă anului 2009, din care rezultă că reclamantul a obținut o notă finală de 3,10, inferioară celei acordate altor funcționari publici, rezultând astfel că și acest criteriu de selecție a fost corect aplicat.
Împrejurarea că acest criteriu de selecție nu a fost menționat în preavizul nominal emis la 09.09.2010, nu poate să atragă anularea deciziei de eliberare din funcție, căci preavizul este un act emis exclusiv pentru a aduce la cunoștința angajatului încetarea pe viitor a raporturilor de serviciu, decizia de eliberare din funcție fiind actul în cuprinsul căruia trebuie să se regăsească motivele care au condus la încetarea raportului de serviciu.
De asemenea, nu prezintă relevanță în speță faptul că nu s-a inclus în decizia atacată rezultatul evaluării procesionale a reclamantului în cursul anului 2009, de vreme ce acestea sunt dovedite prin celelalte înscrisuri depuse la dosar.
Reclamantul se mai prevalează de faptul că la data de 22.10.2010, când a fost emisă și decizia contestată, angajatorul a întocmit un nou raport de evaluare a performanțelor profesionale individuale ale funcționarilor publici, diminuate față de anul 2009, împrejurare pe care instanța nu o consideră relevantă, câtă vreme evaluarea astfel realizată nu a fost contestată de reclamant, putându-se considera că acesta a considerat-o justă, astfel încât putea fi avută în vedere pentru aplicarea criteriilor de selecție în vederea reorganizării.
Se mai invocă în speță nerespectarea de către pârâtă a dispozițiilor art. 194 din Legea nr. 188/1999, în sensul că angajatorul era obligat să procedeze mai întâi la reducerea fiecărui post, având abia ulterior posibilitatea de a proceda la eliberarea din funcție. Aceste susțineri nu pot fi reținute, în condițiile în care din înscrisurile depuse la dosar a rezultat că reorganizarea nu s-a produs în condițiile vizate de art. 100 alin. 4 din Legea nr. 188/1999, ci ca urmare a reducerii numărului de posturi la nivelul instituției, urmare a adoptării O.U.G. nr. 63/2010, după cum s-a arătat mai sus, aceste posturi fiind simultan reduse, astfel încât nu era necesară în prealabil emiterea unei decizii pentru reducerea fiecărui post.
Nu au putut fi reținute nici susținerile reclamantului conform căruia reorganizarea nu ar fi avut în speță un caracter efectiv, de vreme ce, astfel cum s-a arătat deja, reorganizarea a fost impusă în aplicarea dispozițiilor din O.U.G. nr. 63/2010, iar din referatele depuse la dosar a rezultat că numărul de posturi din cadrul Direcției a fost diminuat cu 25%, fiind reduse inițial posturile vacante, iar ulterior cele ocupate.
În egală măsură se constată nefondate susținerile reclamantului potrivit cărora nu ar fi fost respectată procedura concedierii colective, în condițiile în care la dosar s-au depus adresele întocmite către sindicat pentru consultări în vederea diminuării efectelor reorganizării, la care nu s-a răspuns însă, putându-se observa că pârâta a precizat în preavizul comunicat reclamantului faptul că în cadrul instituției nu există funcții publice vacante, reclamantul recunoscând că aceasta a solicitat A.N.F.P. să comunice lista posturilor vacante, comunicându-i adresa electronică la care aceasta poate fi accesată, îndeplinind astfel obligația instituită prin art. 99 alin. 6 din Legea nr. 188/1999.
Contrar susținerilor reclamantului, instituției publice pârâte nu-i revine o obligație de rezultat în sensul de a dispune transferul reclamantului pe o funcție publică corespunzătoare, câtă vreme nu s-a dovedit că acesta a identificat o astfel de funcție vacantă în perioada de preaviz și că ar fi solicitat transferul, pentru a se considera că încetarea raporturilor de serviciu ar fi putut să intervină doar după soluționarea cererii de transfer.
Instanța a conchis că nu pot fi identificate în speță motive de nelegalitate în privința deciziei contestate, astfel încât a admis recursul declarat, în baza art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 312 alin. 1 și 3 Cod procedură civilă, a modificat sentința recurată și a respins acțiunea.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, s-a luat act de faptul că reclamantul se află în culpă procesuală, astfel încât nu i se cuvin cheltuieli de judecată în primă instanță și recurs, în timp ce pârâta nu a solicitat acordarea unor sume cu acest titlu.
Împotriva acestei hotărâri a formulat cerere de revizuire revizuentul G. N., reprezentat de Sindicatul Liber al Salariaților din Primăria municipiului Timișoara și din Serviciile Publice aflate în subordinea Consiliului Local al municipiului Timișoara, înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 19.10.2012 sub nr._, solicitând admiterea cererii, schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii recursului și admiterii acțiunii așa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, consideră că aceasta este pe deplin justificată și admisibilă raportat la dispozițiile art.322 pct. 2 Cod procedură civilă.
Astfel, se arată că prin decizia civilă nr.2176/20.09.2012 instanța a conchis următoarele: "Astfel fiind, urmează ca instanța să conchidă că nu se poate constata nelegalitatea deciziei de eliberare din funcție a reclamantului în temeiul art. 10 alin. 1 și 4 din Legea nr. 54/2003, motiv pentru care nu vor fi analizate distinct susținerile părților referitoare la obligația angajatorului de a solicita expres și prealabil emiterii preavizului acordul scris al organizației sindicale ori la posibilitatea exprimării tacite a acestui acord. De asemenea, nu vor mai fi luate în analiză apărările reclamantului intimat referitoare la dezacordul explicit al sindicatului la disponibilizare, exprimat însă doar în cursul procedurii de soluționare a procedurii prealabile sesizării instanței, demarate de reclamant, "(pagina nr.8-9 din hotărâre) motivele de nulitate invocate în acțiunea introductivă, consideră că aceasta nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, nepronunțându-se pe motivul de nulitate reprezentat de încălcarea obligației angajatorului de a solicita expres și prealabil emiterii preavizului acordul scris al organizației sindicale.
Potrivit dispozițiilor art.261 alin.1 pct.5 Cod procedură civilă hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Astfel, obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată, clar expus și întemeiat pe considerente de drept.
În speță, motivarea Deciziei Curții de Apel, care a avut de soluționat un recurs împotriva unei sentințe dată într-o contestație împotriva deciziei de concediere, nu răspunde acestor exigențe legale, deoarece nu examinează efectiv apărările și susținerile părților în raport cu înscrisurile depuse, motivele invocate și dispozițiile legale aplicabile.
Cu alte cuvinte, concluzia instanței de admitere a recursului respectiv de respingere a acțiunii nu este precedată de o expunere ordonată, logică și coerentă a elementelor de fapt și de drept care vizau obiectul cauzei, pornind de la identificarea, interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în speță.
Or, văzând literatura de specialitate și jurisprudența, se poate conchide că aceasta este contrară celor dispuse de instanța de recurs:
"Potrivit art. 223 alin. 2 din Codul muncii pe toată durata exercitării mandatului, precum și pe o perioadă de 2 ani de la încetarea acestuia reprezentanții aleși în organele de conducere ale sindicatelor nu pot fi concediați pentru motive care nu țin de persoana lor. Această dispoziție legală este reluată și în ari. 10 alin. 1 din Legea nr. 54/2003 privind sindicatele.
În contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, în art. 68 se detailează aceste dispoziții legale, stipulându-se că beneficiază de imunitate sindicală funcțiile din Consiliul T.J., din care conform art. 3 din Statut face parte și reclamantul. Acesta a ocupat o funcție eligibilă, respectiv cea de lider al organizației de tineret, așa cum o atestă procesul - verbal al adunării generale în care a fost ales.
În aceste condiții, concedierea reclamantului nu se putea face, în cazul concedierilor colective, nefiind vorba de o concediere datorată persoanei angajatului, decât cu acordul sindicatului, iar acest acord nu există.
De altfel, prima instanță a reținut corect toate aceste aspecte și nu a negat legalitatea procedurilor urmate de către recurentă pentru realizarea concedierii colective, ci doar acest aspect învederat prin contestația de față.
Apărarea pârâtei - recurente că nu mai are posturi de natura celui ocupat de către reclamant pe care să îl reîncadreze nu poate fi primită, având în vedere că ea însăși arată că au fost restructurate doar un număr de posturi din cele total existente, respectiv 18.”
În cauză se arată că Legea nr. 54/2003 a fost abrogată și nu se poate reține ultraactivitatea acesteia. Într-adevăr, legea abrogată nu ultraactivează. Dar, în cauză nu s-a cerut aplicarea legii abrogate, ci analizarea actul juridic atacat în raport cu dispozițiile legale în vigoare la data emiterii sale.
În ceea ce-l privește pe reclamant, s-a reținut că acesta era membru în organele de conducere ale sindicatului conform probatoriului depus la dosar.
Potrivit art.60 alin.1 lit. h) Codul muncii (aplicabil la data emiterii actului contestat): "Concedierea salariaților nu poate fi dispusă pe durata exercitării unei funcții eligibile într-un organism sindical, cu excepția situației în care concedierea este dispusă pentru o abatere disciplinară gravă sau pentru abateri disciplinare repetate, săvârșite de către acel salariat".
Eliberarea sa din funcția publică s-a efectuat pentru motive care nu țin de persoana salariatului (așa cum rezultă din chiar temeiurile de drept invocate de emitentul Deciziei atacate, în preambulul acesteia).
Pe cale de consecință, postul revizuentului nu trebuia desființat, iar dacă totuși angajatorul a considerat necesar să-l desființeze, revizuentul trebuia să fie menținut în cadrul Direcției Fiscale a Municipiului Timișoara, pe un post echivalent și în aceleași condiții de salarizare.
Din coroborarea art. 223 alin. 2 Codul Muncii (aplicabil la data emiterii actului contestat): "Pe toată durata exercitării mandatului, precum și pe o perioadă de 2 ani de la încetarea acestuia reprezentanții aleși în organele de conducere ale sindicatelor nu pot fi concediați pentru motive care nu țin de persoana salariatului, pentru necorespundere profesională sau pentru motive ce țin de îndeplinirea mandatului pe care l-au primit de la salariații din unitate" (urmare a Deciziei nr. 124/2007 a Curții Constituționale, textul art. 223 alin 2 Codul Muncii a fost și rămâne constituțional) și cu art. 10 alin. 1 din Legea nr.54/2003 privind Sindicatele: "În timpul mandatului și în termen de 2 ani de la încetarea mandatului, reprezentanților aleși în organele de conducere ale organizațiilor sindicale nu li se poate modifica sau desface contractul individual de muncă pentru motive neimputabile lor, pe care legea le lasă la aprecierea celui care angajează, decât cu acordul scris al organului colectiv de conducere ales al organizației sindicale", rezultă că pentru reprezentanții aleși în organele de conducere ale organizațiilor sindicale, legiuitorul a instituit o protecție specială.
Referitor la protecția pe care legea o asigură reprezentanților aleși în organele de conducere ale sindicatelor:
a) în mod eronat Direcția F. a Municipiului Timișoara a susținut că art. 10 alin 1 din Legea nr. 54/2003 a sindicatelor ar fi fost abrogat implicit odată cu . noului Cod al Muncii, și că ar fi incidente doar prevederile art. 223 alin. 2 Codul Muncii.
Dispozițiile art. 10 din Legea nr. 54/2003 nu au fost abrogate implicit, ci ele coexistă cu dispozițiile art. 223 din Legea nr. 53/2003 Codul Muncii.
Aceasta rezultă din toate tratatele de specialitate, în care, la analizarea dispozițiilor art. 223 Codul Muncii, se face trimitere la art. 10 din Legea nr. 54/2003 a sindicatelor. Mai mult, ambele legi au fost emise în anul 2003 și au fost publicate la aceiași dată, 05.02.2003 în Monitorul Oficial.
Oricum, această apărare a Direcției Fiscale este irelevantă pentru soluționarea cauzei, deoarece:
- revizuentul a invocat, în acțiune, ambele texte de lege (art. 10 alin 1 din Legea nr. 54/2003 și art. 223 alin 2 din Legea nr. 53/2003);
- protecția pe care o asigură textul art. 223 Codul Muncii este chiar mai puternică decât cea asigurată de art. 10 din Legea nr. 54/2003, întrucât reprezentanții aleși în organele de conducere ale sindicatelor nu pot fi concediați (pe durata mandatului și 2 ani după expirarea mandatului) nici dacă ar exista acordul sindicatului.
b) În mod vădit eronat, pârâta a considerat că dispozițiile art. 223 s-ar aplica doar liderilor organizațiilor sindicale care exercită funcția executivă a acestora.
Această interpretare este vădit eronată pentru următoarele motive:
- Textele de lege incidente - art. 10 din Legea nr. 54/2003 și art. 223 din Legea nr. 53/2003 - definesc explicit persoanele care beneficiază de protecție împotriva concedierii, anume: "reprezentanții aleși în organele de conducere ale sindicatelor".
- Legiuitorul nu a utilizat noțiunea de "lideri sindicali" (noțiune care oricum ar fi fost în favoarea sa pentru că în ea sunt incluși, spre exemplu, și liderii grupelor sindicale, mult mai numeroși).
- Legiuitorul nu a limitat protecția acordată, nici în raport de denumirea funcției sindicale, si nici în raport de atribuțiile executive ori neexecutive ale funcției.
De altfel, în majoritatea sindicatelor, persoanele cu funcții sindicale executive sunt salarizate de sindicate. Respectivele persoane au suspendat raportul juridic de muncă/serviciu cu unitatea, urmând să revină pe postul deținut anterior suspendării, după încetarea mandatului sindical. Așadar, pentru respectivele funcții executive din sindicate nu se pune problema concedierii (căci pe durata suspendării raportului de muncă/serviciu, salariatul nu poate fi concediat). Nepunându-se problema concedierii, nu s-ar pune nici problema asigurării, prin lege, a protecției împotriva concedierii.
Acesta este și cazul concret al sindicatului din care face parte, în care președintele sindicatului, dl N. T., este singurul dintre cei 7 (șapte) membri aleși ai organului de conducere care este salarizat de sindicat și are raportul de muncă suspendat pe perioada mandatului.
Or, măsura de protecție trebuie aplicată în egală măsură, și acelor reprezentanți aleși în organul de conducere al sindicatului care nu au raportul de muncă suspendat, căci aceștia sunt cei mai expuși concedierii abuzive.
Textul art. 223 Codul Muncii oferă protecție tuturor "reprezentanților aleși în organele de conducere".
În cazul concret, de față, reclamantul G. N. beneficiază de această protecție, deoarece:
- a fost ales, statutar de către membrii de sindicat, în organul de conducere al sindicatului;
- face parte dintre cei 7 (șapte) membri ai organului de conducere al sindicatului, denumit, conform statutului sindicatului, "comitetul sindical";
- atât denumirea organului de conducere, respectiv aceea de "comitetul sindical", cât și componența nominală a acestui organ de conducere (indicarea explicită a numelui/prenumelui persoanelor alese) sunt precizate în Sentința civilă nr. 509/10.12.2009 a Judecătoriei Timișoara.
Mai mult, pârâta Direcția F. a Municipiului Timișoara are personalitate juridică, este un angajator de sine stătător, iar revizuentul G. N. este singurul reprezentant ales al membrilor de sindicat din această instituție.
- Decizia nr. 24/2003 a Curții Constituționale, invocată de pârâtă, este în favoarea reclamantului, căci instanța constituțională nu s-a pronunțat cu privire Ia limitarea funcțiilor sindicale care beneficiază de protecția art. 223 Codul Muncii ci, dimpotrivă, a stabilit că acest text de lege este constituțional.
c). Pentru a înlătura orice dubiu cu privire la faptul că interpretarea pârâtei este eronată, argumentează după cum urmează:
Există si un alt text al Codului Muncii, privitor la interdicția concedierii, anume art. 60 alin 1 lit. h): "Concedierea salariaților nu poate fi dispusă: lit. h) pe durata exercitării unei funcții eligibile într-un organism sindical, cu excepția situației în care concedierea este dispusă pentru o abatere disciplinară gravă sau pentru abateri disciplinare repetate, săvârșite de acel salariat".
Acest text se coroborează cu cel al art. 223 Codul Muncii (care se referă la motive care nu țin de persoana salariatului).
Acest art. 60 alin 1 lit. h) se referă la funcții eligibile, în unul și același organism sindical.
Din interpretarea logică a textului rezultă că:
- legiuitorul se referă la orice funcție eligibilă sindicală;
- legiuitorul nu limitează funcțiile eligibile și nu diferențiază (după cum acestea ar fi executive sau neexecutive);
- din economia textului rezultă că poate fi vorba de mai multe funcții eligibile într-un singur organism sindical.
În fine, Codul Muncii, la art. 294, definește și enumera funcțiile de conducere ale angajatorilor (începând cu administratorii salariați, președintele CA, directorii și terminând cu șefii de ateliere, birouri, etc.).
Această definire/enumerare s-a făcut în considerarea răspunderii juridice a acestora, în diferite situații.
Pentru identitate de rațiune, și sindicatele au dreptul de a-și reglementa, prin statutele lor, propria structură de organizare internă inclusiv funcțiile eligibile și reprezentanții aleși în respectivele funcții eligibile, în considerarea dreptului la asociere garantat de Constituție și de legile speciale.
Or, atât art. 10 din Legea nr. 54/2003 cât și art. 60 alin 1 lit. h) și art. 223 Codul Muncii, instituie protecție pentru toți cei aleși în organele de conducere ale sindicatelor.
Referitor la art. 60 alin. Codul muncii se poate constata că a rămas în vigoare, deși acest act normativ la data adoptării sale a suferit mai multe modificări, ultima fiind dispusă prin Legea nr. 40/2011, lege care a menținut și completat prevederile acestui articol. Atât vechiul cod al muncii cât și noul cod al muncii prin dispozițiile art.60 alin.1 lit. h) (lit. g) în noul cod), dispun expres faptul că nu li se poate desface contractul de muncă salariaților pe durata exercitării unei funcții eligibile într-un organism sindical, cu excepția situației în care concedierea este dispusă pentru o abatere disciplinară gravă sau pentru abateri disciplinare repetate, săvârșite de către acel salariat.
Prin întâmpinare, calificată ca și concluzii scrise, intimata Direcția F. a municipiului Timișoara a solicitat respingerea cererii de revizuire ca fiind inadmisibilă, arătând că, deși revizuentul invocă incidența motivului de revizuire prevăzut la art.322 pct.2 Cod procedură civilă, argumentele prezentate în cererea de revizuire nu pot fi subsumate acestui motiv de revizuire.
Punctul 2 al art.322 Cod procedură civilă este intrinsec legat de ceea ce partea a solicitat a fi dedus judecății, și nu de examinarea legalității hotărârii prin intermediul motivelor de recurs.
În esență, prin cererea de revizuire formulată, revizuentul procedează la evocarea fondului.
Practic, prin cererea de revizuire, revizuentul își manifestă nemulțumirea față de modul în care instanța de recurs a analizat, în cauză, aspectele legale privind necesitatea acordului scris al organului colectiv de conducere a organizației sindicale la disponibilizarea de către intimată a revizuentului, evocând fondul cauzei, încercând un nou control judiciar privind decizia civilă nr.2176/20.09.2012.Practic, cererea de revizuire dedusă judecății reprezintă o veritabilă cerere de recurs, prezentând un veritabil caracter, devolutiv, reformator.
Deci, în cadrul revizuirii, nu se pune problema realizării unui control judiciar, în speță, cererea de revizuire formulată de revizuent nu poate fi circumscrisă motivului de revizuire prevăzut la art.322 pct.2 Cod procedură civilă invocat de către acesta.
Analizând revizuire de față prin prisma motivelor invocate de către revizuienți, Curtea apreciază că aceasta este neîntemeiată, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Cererea de revizuire este întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 2 Cod procedură civilă.
Potrivit acestui text legal, „Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: (…) 2. dacă s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut”.
Curtea constată că revizuentul a cerut instanței de fond anularea unei decizii de eliberare din funcție, de repunere în situația anterioară și de despăgubiri iar acțiunea sa a fost respinsă irevocabil prin decizia a cărei revizuire se cere, instanța de recurs pronunțându-se exclusiv asupra a ceea ce s-a cerut.
Așadar, motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 Cod procedură civilă nu este incident în cauză.
Revizuentul consideră că presupusele omisiuni ale instanței de recurs de a se pronunța asupra unor apărări formulate de acesta ar reprezenta motiv de revizuire. Or, pe de-o parte, gruparea argumentelor și sinteza lor pentru a se răspunde unitar și cât mai inteligibil nu reprezintă omisiune în sensul pretins.
Motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 Cod procedură civilă se referă la situații ce privesc capetele de cerere formulate de reclamant (așa numitele „plus petita”, „minus petita” și „extra petita”) și nu la argumentele avansate în susținerea lor.
În consecință, în temeiul art. 21 din Legea nr. 554/2004 rap. la art. 326 Cod procedură civilă, cererea va fi respinsă.
Ia act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul G. N. împotriva deciziei civile nr. 2176/2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr._/30/2010.
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 17.04.2013.
Pentru PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. BACĂU C. D. O. M. C. D.
aflată în C.O., semnează,
vicepreședinte Curte,
E. N.
GREFIER,
M. T.
RED:C.D.O./07.06.13
TEHNORED:M.T./07.06.13
2.ex./SM/
Primă instanță:Tribunalul T.
Judecător – F. P.
Instanța de recurs:Curtea de Apel Timișoara
Judecători – R. C./C. D. O./Ș. E. P.
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 3169/2013.... | Completare/lămurire dispozitiv. Decizia nr. 20/2013. Curtea de... → |
|---|
