Alte cereri. Decizia nr. 573/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 573/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 19-02-2013 în dosarul nr. 916/59/2012
ROMÂ N I AOPERATOR 2928
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._ – 17.07.2012
DECIZIA CIVILĂ Nr.573
Ședința publică din 19 februarie 2013
PREȘEDINTE: R. O.
JUDECĂTOR: D. D.
JUDECĂTOR: R. P.
GREFIER: M. L.
S-a luat în examinare cererea de revizuire formulată de revizuenta G. C. împotriva deciziei civile nr.888/25.V.2011 pronunțată în dosar nr._ al Curții de Apel Timișoara în contradictoriu cu intimatul P. Orașului O..
La apelul nominal făcut în ședință publică de către grefier se constată lipsă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care, se constată depusă la dosar prin serviciul de registratură al instanței întâmpinare din partea intimatului.
Văzând lipsa părților și constatând că la dosar nu a fost promovată cerere de judecare în lipsă conform prevederilor art. 242 Cod procedură civilă, și că revizuenta a fost citată cu mențiunea de a face dovada timbrării cererii cu suma de 10 lei și timbru judiciar în sumă de 0,3 lei, instanța invocă din oficiu excepția de netimbrare a cererii de revizuire și rămâne în pronunțare asupra excepției.
CURTEA
Asupra cererii de revizuire de față, constată :
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalul C.-S. la data de 19.07.2010, sub nr. de dosar_, reclamanta G. C. în contradictoriu cu pârâții P. Orașului O. și Curtea de Conturi a României – Camera de Conturi C.-S. a solicitat instanței anularea dispoziției nr. 507/25.05.2010 emisă de către P. Orașului O., exonerarea reclamantului de la plata sumei de 10.536 lei, reprezentând prejudiciu izvorât din punerea în executare a contractului colectiv de muncă nr. 4225/2006, astfel cum a fost completat prin act adițional; suspendarea definitivă și irevocabilă a prezentei cauze.
Prin sentința civilă nr.576/15.10.2010 pronunțată în dosar nr._ Tribunalul C.-S. a respins excepția de nelegalitate a deciziei nr. 10/23.04.2010 a Curții de Conturi a României – Camera de Conturi C.-S., a respins excepția nulității absolute a dispoziției nr. 507/25.05.2010 și excepția lipsei calității procesuale pasive a CURȚII DE CONTURI A ROMÂNIEI – CAMERA DE CONTURI C.-S. și a respins acțiunea formulată de către reclamanta G. C. în contradictoriu cu pârâtul P. ORAȘULUI O..
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta G. C. solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate și, rejudecând, să se constate că decizia nr. 5/27.01.2010 este nelegală.
Prin decizia civilă nr.888/25.05.2011 pronunțată în dosar nr._ Curtea de Apel Timișoara a admis recursul formulat de reclamanta recurentă G. C. împotriva sentinței civile nr.576/13.10.2010 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimați P. Orașului O. și Curtea de Conturi a României – Camera de Conturi C.-S., a modificat în parte sentința civilă recurată în sensul că a admis în parte acțiunea astfel:
A admis excepția prescripției dreptului de a solicita restituirea sumelor încasate de reclamantă în perioada 01.01.2007 – 25.05.2007.
A anulat în parte Dispoziția de imputare nr.507/25.05.2010 emisă de P. Orașului O., în ceea ce privește sumele încasate de reclamantă în perioada 01.01.2007 – 25.05.2007, menținând în rest dispozițiile sentinței recurate.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut că dispoziția de imputare contestată, emisă la data de 25.05.2010 privește sume de bani primite de reclamantă începând cu data de 01.01.2007. Însă, conform dispozițiilor art. 85 alin. 3 din Legea 188/1999, „dreptul conducătorului autorității sau instituției publice de a emite ordinul sau dispoziția de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la data producerii pagubei”.
În consecință, față de aceste dispoziții legale, Curtea a constatat prescris dreptul pârâtului de a emite dispoziția de imputare pentru sumele primite de reclamantă în perioada 01.01.2007 – 25.05.2010, urmând a dispune anularea în parte a Dispoziției de imputare nr.507/25.05.2010 emisă de P. Orașului O., în ceea ce privește sumele încasate de reclamantă în perioada menționată.
În privința excepției de nelegalitate, Curtea a observat că prin recursul reclamantei se critică soluția instanței de fond, reiterând susținerile vizând lipsa personalității juridice a Primăriei O., pe considerentul că actele întocmite de Curtea de Conturi nu erau adresate Primăriei și nici Primarului, în calitate de ordonator de credite.
Față de aceste critici, Curtea a reținut că prima instanță a reținut în motivarea sentinței pronunțate că Decizia nr.10/23.04.2010 a fost emisă tocmai în baza dispozițiilor pct.87 din Regulament, pe care reclamantul le-a invocat în susținerea lipsei capacitatea de folosință a Primăriei O., date de lipsa personalității juridice.
Cu privire la acest aspect, Curtea a reținut că într-adevăr în actele întocmite de către Camera de Conturi, respectiv procesul verbal de constatare înregistrat sub nr. 3574/25.03.2010 și decizia nr. 10/23.04.2010, este menționată Primăria Orașului O. în loc de Orașul O., însă această mențiune nu duce automat la ideea că auditorii publici ai Camerei de Conturi C.-S. au verificat o persoană fără personalitate juridică, respectiv fără capacitate de folosință.
Menționarea în actele de control a Primăriei este logică având în vedere că aici se regăsesc toate documentele contabile care vizează bugetul local. De altfel, în chiar procesul verbal de control se specifică obiectul controlului ca fiind auditul financiar al contului de execuție bugetară pe anul 2009, fiind evident că acestea se referă la unitatea teritorial administrativă.
Interpretarea reclamantei recurente este excesiv de formalistă mai ales în condițiile în care, chiar și în situația în care în acte ar fi fost menționat Orașul O., în loc de Primăria Orașului O., obligația de a pune în executare măsurile dispuse ar reveni oricum tot aparatului funcțional, respectiv Primăriei Orașului O., prin Primar.
Prin urmare, este corectă concluzia primei instanțe că auditul efectuat a vizat contul de execuție și bugetul local, doar realizarea efectivă a controlului desfășurându-se la sediul Primăriei O., care este o structură funcțională cu activitate permanentă, potrivit dispozițiilor art. 77 din Legea nr. 215/2001.
Cât privește fondul cauzei, Curtea a reținut că soluția primei instanțe este corectă, nicio normă juridică neprevăzând posibilitatea ca prin acorduri colective ori prin contracte colective de muncă să fie reglementate drepturi salariale care să exceadă drepturilor deja reglementate prin lege.
Tocmai de aceea nu poate fi reținută afirmația recurentei potrivit căreia o astfel de posibilitate ar fi fost prevăzută prin contractul colectiv de muncă la nivel național. Și aceasta întrucât un contract colectiv de muncă, fie el încheiat la nivel național, nu poate modifica legea, ci doar o poate aplica.
Același raționament al priorității legii față de dispozițiile contractuale subzistă și în cazul afirmației că legalitatea contractului colectiv a fost verificată atât prin înregistrarea la D.D.F.S.S. C.-S. cât și prin aprobarea bugetului de către Consiliul Local, instanța fiind cea mai în măsură să aprecieze legalitatea unor dispozițiile contractuale, chiar dacă această apreciere are loc pe cale incidentală.
Cu privire la interpretarea dată de către reclamantă dispozițiilor art. 12 al. 1 din Codul muncii, care prevăd că prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale, Curtea a reținut că textul legal menționat se referă la existența unor drepturi al căror cuantum este deja stabilit prin lege, ceea ce înseamnă că, în situația reglementării unui drept salarial, nu mai pot fi aduse modificări acelui drept prin contractul colectiv de muncă. per a contrario, este permisă negocierea doar în situația unor drepturi a căror acordare este prevăzută fără indicarea exactă a cuantumului acelui drept.
Concluzia se impune și prin interpretarea coroborată cu dispozițiile art. 157 alin.2 din Codul muncii (Legea nr.53/2003), potrivit cărora sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege.
Prin urmare, nu pot fi reținute susținerile potrivit cărora, interpretând per a contrario art. 12 alin.1 din Legea nr.130/2006, prin contractul colectiv încheiat de instituțiile publice se pot negocia orice drepturi care nu sunt cuprinse, expres, în acte normative distincte.
Cât privește sporului de dispozitiv achitat reclamantei, Curtea nu a reținut apărarea potrivit căreia acest spor ar fi prevăzut de lege, având în vedere interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 37/14.12.2009 pronunțata în Dosarul nr. 23/2009 prin care s-a soluționat recursul în interesul legii. Ori, în decizia menționată ÎCCJ a reținut că legea trebuie interpretată în sensul că sporul de dispozitiv se cuvine doar personalului militar, nu și funcționarilor publici.
În cuprinsul deciziilor pronunțate în recursul în interesul legii Înalta Curte de Casație și Justiție face aprecieri cu privire la caracterul corect, ori dimpotrivă, incorect, al interpretării legii de către instanțele de judecată, fără a afecta soluțiile deja pronunțate. Prin urmare, în litigiile aflate pe rolul instanțelor de judecată dezlegarea problemei de drept este obligatorie, concluzia contrară ducând la perpetuarea unei soluții în privința căreia ÎCCJ a reținut deja că se bazează pe o interpretare greșită.
Interpretarea dată de ÎCCJ este așadar obligatorie și în cauza de față, chiar dacă obiectul acestei cauze se referă la drepturi dintr-o perioadă anterioară pronunțării deciziei ÎCCJ, fără ca în acest mod să fie încălcat principiul neretroactivității, întrucât Decizia dată în recursul în interesul legii nu modifică legea, ci o interpretează.
De aceea nu are relevanță că unii dintre angajații reclamantei au beneficiat în anii precedenți de sporul de dispozitiv în baza unor hotărâri judecătorești irevocabile, atâta vreme cât actele atacate în cauză, deși se referă la aceleași persoane, nu vizează aceeași perioadă cu cea vizată de hotărârile judecătorești menționate.
Apreciind corecte reținerile instanței cu privire la excepția de nelegalitate și la fondul raportului juridic dedus judecății, în speță nefiind identificat vreun act normativ care să fi fost încălcat prin emiterea actelor menționate, Curtea a constatat că, exceptând problema prescripției deja analizată, în mod corect a respins Tribunalul C.-S. acțiunea reclamantei.
Constatând așadar întemeiat recursul doar în ce privește prescripția dreptului de a cere restituire sumelor încasate de reclamantă în perioada 01.01.2007 – 25.05.2007, Curtea a admis recursul formulat de reclamanta recurentă G. C. împotriva sentinței civile nr.576/15.10.2010 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._, cu consecința modificării în parte a sentinței civile recurate în sensul admiterii în parte acțiunea și anulării în parte a Dispoziția de imputare nr.507/25.05.2010, ca efect al admiterii excepția prescripției dreptului de a solicita restituirea sumelor încasate de reclamantă în perioada 01.01.2007 – 25.05.2007.
Totodată Curtea a menținut în rest dispozițiile sentinței recurate, luând totodată act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
În cauză a formulat cerere de revizuire reclamanta G. C. însă nu a timbrat-o, motiv pentru care cererea sa împotriva deciziei civile nr.888/25.V.2011 pronunțată în dosar nr._ al Curții de Apel Timișoara se anulează, pentru că:
Pentru termenul de judecată din data de 19.II.2013 revizuenta a fost citată la Curtea de Apel Timișoara cu mențiunea de a timbra recursul cu 10 lei taxă judiciară de timbru și cu 0,3 lei timbru judiciar și cu toate că procedura de citare s-a îndeplinit legal, potrivit dovezii de la fila11 din dosar, aceasta nu a timbrat cererea, motiv pentru care cererea de revizuire se va anula ca netimbrată cu aplicarea prevederilor art. 20 alin. 3 din Legea 146/1997 republicată și art. 9 din OG nr. 32/1995.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Anulează ca netimbrată cererea de revizuire formulată de revizuenta G. C. împotriva deciziei civile nr.888/25.V.2011 pronunțată în dosar nr._ al Curții de Apel Timișoara.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 19 februarie 2013.
PREȘEDINTEJUDECĂTORJUDECĂTOR
R. OLARUDIANA D. R. P.
GREFIER
M. L.
Red. RO – 26.02.2013
Tehnored LM –27.02.2013
2 expl/SM
Prima instanță – Tribunalul C.-S.
Judecător – I. M.
Instanța de recurs – Curtea de Apel Timișoara
Judecători – O. C. D.,D. D., M. C. D.
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 11/2013.... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 8036/2013.... → |
|---|
