Anulare act administrativ. Decizia nr. 9972/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 9972/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 24-10-2013 în dosarul nr. 1817/108/2012/a1
ROMANIA
CURTEA DE APEL TIMISOARAOperator 2928
SECȚIA DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.9972
Ședința publică din 24 octombrie 2013
P.:A. P.
JUDECĂTOR:Ș. E. P.
JUDECATOR:R. C.
GREFIER:G. K.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul recurent B. M. G., împotriva sentinței civile nr. 29/17.01.2013, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr._ 12, în contradictoriu cu pârâții intimați O. Național al Arhitecților din România și C. Națională de Disciplină, având ca obiect anulare act administrativ.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Procedura completă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că prin registratura instanței a fost depusă la dosar la data de 18.10.2013 de către pârâtul O. Național al Arhitecților din România, întâmpinare.
Instanța invocă excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Timișoara în soluționarea prezentei cauze și lasă cauza în pronunțare pe această excepție.
CURTEA
Deliberând constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.29/17.01.2013, Curtea de Apel Timișoara a respins acțiunea formulată de reclamantul B. M. G. în contradictoriu cu pârâții O. Arhitecților din România și C. Națională de Disciplină pentru anulare act administrativ și a obligat reclamantul să plătească pârâtului O. Arhitecților din România 915 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Examinând actele și lucrările dosarului, Curtea a reținut cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii că, reclamantul a formulat plângere administrativă împotriva Hotărârii nr. 4/24.02.2012 la data de 15.03.2012 (cf. fila 66 bis dos. Tribunalul A.) și a sesizat instanța (prin acțiunea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului A.) la data de 23.03.2012.
În consecință, văzând ca a fost formulată plângere administrativă prealabilă sesizării instanței, în temeiul art. 137 Cod procedură civilă rap. la art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, a respins excepția.
Pe fond instanța a reținut că reclamantul pretinde că Hotărârea Comisiei naționale de disciplină nr. 4/24.02.2012 (Hotărârea) este nelegală pentru următoarele considerente:
- a fost aplicată de un organ necompetent, respectiv C. națională de disciplină, în locul Consiliului Național al Arhitecților din România, încălcându-se astfel prevederile art. 38 al. 4 din Legea nr. 184/2001; de aceea, nici sancțiunea nu poate fi legală;
- propunerea de sancționare a fost soluționată de o entitate nelegal constituită (din 3 membrii în loc de 5);
- a fost încălcat principiul ierarhiei actelor normative deoarece, în aplicarea Regulamentului OAR nu au fost respectate dispozițiile art. 15 din Legea nr. 184/2001 care enumeră limitativ cazurile de incompatibilitate;
- în mod greșit s-a reținut că ar fi nelegală semnarea unor lucrări realizate de mai multe societăți de proiectare la care reclamantul nu este asociat sau angajat, atâta vreme cât există contracte de prestări servicii încheiate între reclamant și respectivele societăți de proiectare;
- nu poate constitui abatere disciplinară semnarea documentațiilor tehnice de un arhitect, în calitate de arhitect, chiar dacă semnătura apare alături de cele ale unor persoane aparținând altor categorii profesionale.
Cu privire la competența pârâtei
Prin hotărârea contestată, reclamantului B. M. G. i s-a aplicat, în calitate de membru al Ordinului Arhitecților din România, de către pârâta C. națională de disciplină, la propunerea Comisiei teritoriale de disciplină a filialei teritoriale A., sancțiunea disciplinară prevăzută de art. 38 al. 2 lit. d din Legea nr. 184/2001, respectiv suspendarea dreptului de semnătură pentru 12 luni.
Potrivit art. 38 al. 4 din Legea nr. 184/2001, „Sancțiunile prevăzute la alin. (2) lit. c) și d) se aplică de Consiliul național al Ordinului, la propunerile comisiilor teritoriale de disciplină, în baza hotărârii comisiei de disciplină la nivel național.”
Potrivit art. 104 al. 1 teza I din Regulamentul de organizare și funcționare a Ordinului Arhitecților din România (Regulamentul), în forma în vigoare la data emiterii Hotărârii, „C. națională de disciplină judecă abaterile pentru care comisiile teritoriale de disciplină au propus, potrivit art. 38 alin. (4) din Legea nr. 184/2001, republicată, aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 38 alin. (2) lit. c) și d) din aceeași lege (…)”.
În sfârșit, potrivit art. 112 din Regulament, „Împotriva hotărârii Comisiei naționale de disciplină, prin care s-a aplicat o sancțiune disciplinară prevăzută la art. 38 alin. (2) din Legea nr. 184/2001, republicată, se poate formula contestație la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii.” (deci, reclamantul se putea adresa direct instanței, fără să fie necesară plângere prealabilă).
Așadar, comisiile teritoriale propun sancționarea iar C. națională de disciplină judecă propunerea, ceea ce în prezenta cauză s-a și întâmplat.
În măsura în care Hotărârea Comisiei naționale rămâne definitivă (prin necontestare sau prin respingerea irevocabilă a contestației de către instanță), Consiliul național al Ordinului va aplica sancțiunea hotărâtă de C. națională de disciplină.
Așa fiind, Curtea va respinge prima apărare formulată de recurent deoarece din coroborarea dispozițiilor legale cu cele regulamentare rezultă o distincție între hotărârea sancțiunii (de către C. națională) și aplicarea ei (de către Consiliu național).
Cu privire la constituirea Comisiei naționale de disciplină
Potrivit art. 104 al. 1 teza II din Regulament, C. națională de disciplină judecă:
„a) în fond, în complet de 3 membri, abaterile disciplinare săvârșite de membrii forurilor de conducere ale filialelor și ale Ordinului;
b) în recurs, în complet de 5 membri:
- contestațiile împotriva hotărârilor comisiilor teritoriale de disciplină prin care s-a aplicat una dintre sancțiunile disciplinare prevăzute la art. 89 lit. a) și b);
- contestațiile împotriva hotărârilor pronunțate în fond de C. națională de disciplină.”
În speță, propunerea comisiei teritoriale de sancționare a reclamantului a fost legal soluționată de un complet format din 3 membrii deoarece C. a hotărât în fond și nu în recurs administrativ.
De aceea, se va înlătura și cea de-a doua apărare.
Cu privire la starea de fapt, la încadrarea juridică a acesteia și la presupusa încălcare a principiului ierarhiei actelor normative
Reclamantul a fost sancționat disciplinar pentru că a încălcat, sub două aspecte distincte, Codul deontologic al profesiei de arhitect (forma în vigoare la data faptelor), aprobat de O. arhitecților din România (Codul deontologic) respectiv:
- a aplicat semnătura sa în calitate de proiectant în cartușul societăților de proiectare, în documentații întocmite în vederea eliberării autorizației de construire, deși nu are calitatea de proiectant în aceste societăți;
- a semnat „de complezență” în cartușul planșelor de arhitectură, în documentații întocmite în vederea eliberării autorizației de construire, alături de alte categorii profesionale decât cele prevăzute de art. 9 din Legea nr. 50/1991.
Instanța constată că potrivit art. 11 al. 2 din Codul deontologic, „Sunt interzise:
- atribuirea de calități nereale;
- semnătura de complezență, înțelegând prin aceasta semnătura arhitectului cu drept de semnătură în cartușul planșelor de arhitectură atunci când la rubrica "proiectat" semnează o altă categorie profesională decât arhitect sau conductor arhitect”.
Referitor la atribuirea de calități nereale, din actele dosarului rezultă că, în mai multe cazuri, reclamantul a semnat documentații aferente autorizațiilor de construire în calitate de realizator de proiect deși în căsuța aferentă proiectantului apare menționată o altă societate decât cea în care reclamantul își desfășoară activitatea, respectiv S.C. B. Design S.R.L. (de ex., la fila 50 din documentația aferentă Hotărârii, apare menționată societatea BG „Abe Project” I.I., proiectant fiind reclamantul).
Reclamantul pretinde că a întocmit proiectele în temeiul contractelor de colaborare și consultanță pe care S.C. B. Design S.R.L. le-a încheiat cu alte societăți comerciale (de ex., cf. fila 230 dosar atașat Hotărâre). Totuși, din cuprinsul contractului rezultă că obiectul acestuia constă în asigurarea serviciilor de asistență și consulting de specialitate și nu în realizarea de proiecte.
Așadar, sau reclamantul a realizat efectiv proiectele dar, într-o astfel de situație, își exercită profesia în alte forme decât cea declarată (ca proiectant al unor societăți unde, de fapt, nu e proiectant) sau nu a realizat acele proiecte.
În oricare variantă, realitatea a fost deformată prin atribuirea unei calități nereale.
Referitor la semnătura de complezență, se constată că potrivit art. 9 din Legea nr. 50/1991, „Documentațiile tehnice - D.T. și proiectele tehnice se elaborează de colective tehnice de specialitate, se însușesc și se semnează de cadre tehnice cu pregătire superioară numai din domeniul arhitecturii, urbanismului, construcțiilor și instalațiilor pentru construcții, astfel:
a) de arhitect cu diplomă recunoscută de statul român, pentru proiectarea părții de arhitectură pentru obiective de investiții cuprinse la toate categoriile de importanță a construcțiilor supraterane și a celor subterane;
b) de ingineri constructori și de instalații, cu diplomă recunoscută de statul român, pentru părțile de inginerie în domeniile specifice, pentru obiective de investiții cuprinse la toate categoriile de importanță a construcțiilor supraterane și subterane, precum și la instalațiile aferente acestora;
c) de conductor arhitect, urbanist și/sau de subinginer de construcții, cu diplomă recunoscută de statul român, pentru clădiri de importanță redusă și aflate în afara zonelor protejate, stabilite conform legii.”
Curtea constată că proiectele tehnice ale părților de arhitectură (necesare eliberării autorizației de construire) depuse (în copie) la dosarul cauzei conțin în caseta corespunzătoare proiectantului, pe lângă numele și semnătura reclamantului, numele și semnătura unor persoane care nu au calitatea de arhitecți, fiind ingineri sau subingineri. Or, după cum rezultă din textul legal mai sus citat aceste categorii profesionale nu pot proiecta părțile de arhitectură ale unei construcții.
În consecință, semnând proiectele de arhitectură împreună cu persoane care nu sunt arhitecți, reclamantul a semnat „de complezență”, în sensul art. 11 al. 2 din Codul deontologic.
Reclamantul pretinde însă că are drept de semnătură pentru orice alte situații decât cele interzise de incompatibilitatea reglementată de art. 15 din Legea nr. 184/2001 („Exercitarea dreptului de semnătură, potrivit prezentei legi, este incompatibilă cu situațiile în care: a) arhitectul îndeplinește pentru același proiect funcția de verificator, de expert sau de consilier ales în cadrul administrației publice implicate în procesul de avizare sau de autorizare; b) arhitectul este funcționar public în cadrul autorității administrației publice centrale sau locale care are în competență avizarea, autorizarea și controlul lucrării în cauză.”) ceea ce este eronat deoarece incompatibilitățile se referă la situații în care un arhitect are drept de semnătură (și limitează acest drept pentru anumite cazuri expres arătate) pe când faptele reclamantului privesc situații în care un arhitect nu are niciodată drept de semnătură.
Așadar, art. 15 din Legea nr. 184/2001 nu este incident și nu este caz de încălcare a principiului ierarhiei actelor normative.
Așa fiind, Curtea a reținut că nu există motiv de nelegalitate a Hotărârii nr. 4/24.02.2012 emisă de pârât, motiv pentru care, în temeiul art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, a respins acțiunea.
În temeiul art. 274 Cod procedură civilă, văzând că a căzut în pretenții, reclamantul a fost obligat să plătească pârâtului O. Arhitecților din România 915 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a promovat recurs la data de 25.02.2013 reclamantul recurent B. M. G., care a solicitat modificarea sentinței și admiterea contestației promovate împotriva hotărârii emise de C. Națională de Disciplină sub nr.4/24.02.2012. Recursul astfel promovat a fost înregistrat la Curtea de Apel Timișoara sub nr._, în baza rezoluției emise de președintele Secției de contencios administrativ și fiscal, cu referire la adresa nr.47/SCAF/20.02.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și la disp.art.VIII și XXIII din Legea nr.2/2013.
La termenul de judecată din 24.10.2013, instanța a invocat din oficiu excepția de necompetență materială în soluționarea recursului astfel promovat, ce se cuvine a fi analizată cu prioritate față de fondul cauzei, raportat la disp.art.137 alin.1 C.pr.civ.
Excepția invocată se privește a fi întemeiată și urmează a fi admisă, față de următoarele considerente:
Potrivit art.38 alin.6 din Legea nr.184/2001 privind organizarea și exercitarea profesiei de arhitect, în forma în vigoare până la data de 14.02.2013, „împotriva hotărârii Comisiei naționale de disciplină, prin care s-a aplicat o sancțiune disciplinară prevăzută la alin. (2), se poate formula contestație la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii”.
Textul legal citat a fost inițial modificat prin art.39 din Legea nr.76/2012, prevăzându-se că, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind codul de procedură civilă (1 februarie 2013), la articolul 38, alineatul (6) se modifică și va avea următorul cuprins: „împotriva hotărârii Comisiei naționale de disciplină, prin care s-a aplicat o sancțiune disciplinară prevăzută la alin. (2), se poate formula contestație la secția de contencios administrativ și fiscal a curții de apel competente, în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii."
Până la data intrării în vigoare a Legii nr.76/2012, textul a fost din nou modificat, însă, prin art.VIII din Legea nr.2/2013, prevăzând în prezent că „împotriva hotărârii Comisiei naționale de disciplină, prin care s-a aplicat o sancțiune disciplinară prevăzută la alin. (2), se poate formula contestație la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii”.
Rezultă astfel că, deși textul a fost modificat succesiv, înțelesul său a rămas același. Deși după ultima modificare art.38 alin.6 din Legea nr.184/2001, legiuitorul nu a mai prevăzut competența expresă de soluționare a contestațiilor împotriva hotărârilor emise de C. Națională de Disciplină a curților de apel, prin secțiile de contencios administrativ, norma supusă analizei stabilește că această competență revine instanțelor de contencios administrativ competente, făcând astfel trimitere la dispozițiile de drept comun ce reglementează competența în materia contenciosului administrativ.
Aceste dispoziții se identifică în speță cu prevederile din art.10 alin.1 din Legea nr.554/2004, care partajează competența instanțelor de contencios administrativ pe baza criteriului rangului autorității publice emitente ale actelor administrative vizate de litigiile aflate spre soluționare. Or, în cauza de față se constată că actul administrativ contestat se identifică cu hotărârea nr.4/24.02.2012 emisă de C. Națională de Disciplină, rezultând astfel că litigiul vizează un act emis de o autoritate publică centrală, fiind deci atribuit în competența de primă instanță a curților de apel.
Trebuie astfel concluzionat că recursul promovat împotriva hotărârii de soluționare în primă instanță a litigiului revine în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit art.4 pct.1 Cod procedură civilă.
Instanța reține că nu sunt aplicabile în speță prev.art.XXIII alin.2 din Legea nr.2/2013, deoarece recursul de față nu este atribuit prin disp.art.VIII din aceeași lege Curții de Apel Timișoara, ci Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât în fapt nu a intervenit o schimbare de competență prin modificarea adusă art.38 alin.6 din Legea nr.184/2001, pentru ca pricina să facă obiect de aplicare a măsurilor administrative reglementate de art.XXIII.
Astfel fiind, urmează deci a se eficiență în cauză disp.art.159 alin.1 pct.2, art.1591 alin.2 și art.158 alin.3 C.pr.civ., în sensul admiterii excepției de necompetență materială a Curții de Apel Timișoara în soluționarea recursului, care urmează a fi trimis spre soluționare Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin declinarea competenței materiale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Declină în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție competența materială de soluționare a recursului declarat de reclamantul recurent B. M. G., împotriva sentinței civile nr. 29/17.01.2013, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr._ 12, în contradictoriu cu pârâții intimați O. Național al Arhitecților din România și C. Națională de Disciplină.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 24.10.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECATOR,
A. P. Ș. E. P. R. C.
GREFIER,
G. K.
Red.:RC./4.11.2013
Tehnored./GK/ 2 ex./4.11.2013
Inst.fond:C.A.Timișoara :jud.C.D.O.
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 3448/2013.... | Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Decizia nr.... → |
|---|
