Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 409/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA

Curtea de Apel TIMIŞOARA - Sentințe și decizii de contencios administrativ și fiscal / 2013

Decizia nr. 409/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 05-02-2013 în dosarul nr. 2480/115/2011

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928

SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

DOSAR NR._ -05.06.2012

DECIZIA CIVILĂ NR.409

Ședința publică din 05.02.2013

PREȘEDINTE: D. D.

JUDECĂTOR: R. O.

JUDECĂTOR: R. P.

GREFIER: M. S.

S-a luat în examinare recursul formulat de pârâta Administrația Finanțelor Publice Reșița prin Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. împotriva sentinței civile nr.208/15.02.2012 pronunțata de Tribunalul C. S. in dosar nr._, în contradictoriu cu reclamanta intimată . și chemata in garanție intimată Administrația F. pentru Mediu București, având ca obiect contestație act administrativ fiscal.

La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat B. M. V. în reprezentarea reclamantei intimate, lipsă fiind celelalte părți.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, reprezentantul reclamantei intimate depune împuternicire avocațială, concluzii scrise și chitanța emisă pentru suma de 700 lei reprezentând onorariu avocațial.

Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri.

Reprezentantul reclamantei intimate solicită respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii pronunțate de instanța de fond, pentru motivele arătate în concluziile scrise depuse la dosar, cu cheltuieli de judecată.

CURTEA

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului C.-S. la data de 25.07.2011 sub nr._ reclamanta . a chemat în judecată pe pârâții Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. - Administrația Finanțelor Publice O., și Administrația F. pentru Mediu, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună anularea deciziei de calcul nr. 416/17.10.2008, în cuantum de 5.835 lei reprezentând încasare taxă specială pentru poluare cât și să fie obligată pârâta la restituirea sumei de 5.835 lei, sumă încasată nelegal, precum și la plata dobânzilor conform codului de procedură fiscală, cât și la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a susținut că prezenta acțiune conține două capete de cerere distincte și anume o acțiune în nulitate și o acțiune în restituire (pretenții).

Prin sentința civilă nr.208/15.02.2012 pronunțata in dosarul nr._, Tribunalul C.-S. a admis excepția lipsei calității procesuale a pârâtei Direcția Generale a Finanțelor Publice C.-S..

A admis acțiunea formulată de reclamanta ., în contradictoriu cu pârâta, Administrația Finanțelor Publice Reșița, și chemata în garanție Administrația F. pentru Mediu București.

A anulat decizia de calcul a taxei de poluare nr. 416/17.10.2008, emisă de Administrația Finanțelor Publice O..

A obligat pârâta Administrația Finanțelor Publice O. la plata sumei de 5835 cu titlu de taxă de poluare.

A obligat pârâta Administrația Finanțelor Publice O. la plata dobânzilor legale, respectiv a dobânzilor fiscale, calculate începând cu ziua următoare celor 45 de zile de la data înregistrării în evidențele pârâtei a cererii de restituire a taxei de poluare și până la data efectuării plății efective.

A admis cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu și a obligat chemata în garanție să plătească pârâtei Administrația Finanțelor Publice O. suma de 5835 lei, reprezentând contravaloarea taxei de poluare.

A obligat pârâta Administrația Finanțelor Publice O. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 43,3 lei reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar și onorariul de apărător solicitat, în sumă de 1500 lei.

În motivarea soluției pronunțate, tribunalul a reținut următoarele:

În fapt, reclamanta . a achiziționat în anul 2011 un autoturism second-hand dintr-un stat membru UE, marca Volkswagen tip Transporter, data primei înmatriculări fiind 02.04.2004, autoturism fabricat în anul 2004.

Pentru a putea înmatricula acest autovehicul în România, reclamantul a fost obligat să plătească taxa de poluare stabilită prin Decizia de calcul a taxei de poluare nr. 416/17.10.2008, emisă de Administrația Finanțelor Publice O. în cuantum de 5835 lei.

Reclamanta a plătit taxa de poluare impusă de lege, astfel cum rezultă din copia chitanței . nr._/14.06.2007.

Ulterior, prin adresa nr. 3140/11.07.2011 reclamanta a solicitat Administrației Finanțelor Publice O. restituirea taxei de poluare achitate, conform Ordonanței de Urgență nr. 50/2008, iar potrivit adresei nr. 3141/11.07.2011, s-a comunicat acesteia că taxa de poluare a fost emisă conform dispozițiilor legale, fiind refuzată restituirea sumei.

Întrucât autoritatea pârâtă a refuzat restituirea taxei de poluare, reclamantul a promovat, la data de 27.07.2011 prezenta acțiune, prin care a solicitat anularea deciziei de calcul a taxei de poluare nr. 416/17.10.2008, a chitanței de plată a taxei de poluare și obligarea pârâtei la restituirea taxei de poluare achitate conform Ordonanței de Urgență nr. 50/2008, cu prilejul înmatriculării în România a autovehiculului respectiv.

Procedând cu prioritate la soluționarea excepțiilor care fac de prisos soluționarea fondului prezentei cauze, Tribunalul a reținut următoarele:

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a DGFP C.-S., invocată de către instanță, din oficiu, s-au reținut următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 1 din Regulamentul de organizare și funcționare a direcțiilor generale a finanțelor publice, aprobat prin Ordinul Președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 1348/2009, DGFP C.-S. este o unitate cu personalitate juridică a Administrației Finanțelor Publice O. prin care se realizează în mod unitar strategia și programul Guvernului în domeniul finanțelor publice și se aplică politica fiscală a statului.

Ca atare, în acțiunile întemeiate pe dispozițiile Legii 554/2004 modificată, potrivit legii, calitatea procesuală pasivă aparține autorității publice care a emis actul administrativ care se contestă. Indiferent dacă aceasta din urmă are sau nu personalitate juridică, fiind suficient să aibă capacitate juridică administrativă.

Motive pentru care, Tribunalul, reținând că Administrației Finanțelor Publice O. este cea care a emis actul care se contestă, - în speță decizia de calcul a taxei de poluare, - care are capacitate juridică administrativă, a găsit excepția întemeiată, în sensul că a constata că pârâta DGFP nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Pe fondul cauzei, Tribunalul a reținut următoarele:

Reclamantul a invocat dispozițiile art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană și arătând, că taxa de poluare achitată contravine acestor dispoziții din dreptul comunitar, care prevalează asupra dreptului național și impun înlăturarea reglementării din Ordonanța de Urgență nr. 50/2008, care instituie o taxă internă discriminatorie.

În analizarea înscrisurilor depuse de către reclamant în susținerea acțiunii, asupra cererii formulate, Tribunalul a reținut că taxa de poluare a fost instituită prin OUG nr. 50/2008, care a abrogat prevederile din Codul fiscal referitoare la taxa de primă înmatriculare a autovehiculelor. Reglementarea taxei de poluare a suferit mai multe modificări după .>

Curtea Europeană de Justiție în cauza T. (cauza C-402/09), s-a pronunțat cu privire la forma în vigoare la data achitării de către reclamant a taxei de poluare, în sensul că s-a pronunțat hotărâre în care s-a reținut incompatibilitatea dintre art. 110 TFUE și reglementarea română a taxei de poluare conform OUG nr. 50/2008, în versiunea sa inițială.

Curtea de Justiție a constatat astfel că taxa de poluare instituită conform OUG nr. 50/2008 este impusă numai pentru autovehiculele care se înmatriculează pentru prima dată în România după . acestui act normativ – 1.07.2008 – cu excluderea de la plata acestei taxe pentru autovehiculele deja înmatriculate în România anterior acestei date.

Or, instituindu-se o astfel de diferențiere, Curtea Europeană de Justiție a constatat că OUG nr. 50/2008 are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre.

În plus, s-a apreciat că nu este respectat nici principiul poluatorul plătește, această taxă fiind aplicabilă doar autoturismelor de ocazie importate, obiectivul protecției mediului putând fi atins prin instituire unei taxe anuale care nu ar mai favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate.

Prin urmare, având în vedere argumentele Curții Europene de Justiție redate în cauza T. (cauza C-402/09), precum și principiul priorității dreptului comunitar față de dreptul național, Tribunalul a constatat întemeiate susținerile reclamantului cu privire la încălcarea art.110 TFUE (fostul articol 90) prin perceperea taxei de poluare.

Reținând incompatibilitatea taxei de poluare instituite în sarcina reclamantului cu dispozițiile art. 110 TFUE, Tribunalul a desființat actul de impunere a acestei taxe, respectiv Decizia de calcul a taxei de poluare pentru autovehicule nr. 416/17.10.2008, emisă de pârâta Administrația Finanțelor Publice O., decizia fiind consecința aplicării eronate a unor dispoziții legale interne contrare reglementării europene.

Ca urmare a anulării actului de impunere, se impune și restituirea sumelor percepute în temeiul acestui act, în vederea reparării prejudiciului pricinuit reclamantului prin acest act nelegal. Prin urmare, Tribunalul a dispus obligarea pârâtei Administrația Finanțelor Publice O. la restituirea către reclamant a sumei de 5835 lei, reprezentând taxa de poluare percepută cu încălcarea art. 110 TFUE.

În privința cererii de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu, cerere formulată de pârâta DGFP C.-S., Tribunalul a reținut următoarele:

În drept, instanța a reținut că, potrivit prevederilor art. 60 alin. 1 Cod de Procedură Civilă, „partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau în despăgubire”.

În fapt, a constatat că raportul juridic dedus judecății constă în pretenția reclamantului de anulare a deciziei de calcul a taxei de poluare pentru autovehicule emisă de Administrația Finanțelor Publice O., și de obligare a acesteia la restituirea taxei de poluare plătită și contestată de reclamant, cu obligarea la plata dobânzilor legale aferente și a cheltuielilor de judecată.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 1 din Ordonanța de Urgență nr. 50/2008 rezultă că sumele percepute de Statul Român cu titlul de taxă de poluare sunt virate în contul Administrației F. pentru Mediu și că această autoritate gestionează sumele respective.

Având în vedere aceste reglementări, Tribunalul a reținut că organele fiscale au competențe limitate la calcularea, încasarea și soluționarea contestațiilor formulate de contribuabili împotriva acestor acte, iar competențele privind administrarea sumelor astfel încasate revin Administrației F. pentru Mediu.

Motiv pentru care, Tribunalul a reținut că suma plătită de reclamant cu titlul de taxă de poluare a fost virată în contul Administrației F. pentru Mediu, pârâta Administrația Finanțelor Publice O. nefiind creditor bugetar.

Pentru cele mai sus menționate, Tribunalul a apreciat ca fiind întemeiată cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu.

Referitor la acordarea dobânzilor legale aferente sumei plătite cu titlul de taxă de poluare, Tribunalul a reținut că legislația care reglementează dobânzile datorate în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget este dispusă de art. 124 Cod de Procedură Fiscală, potrivit căruia, „pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2) sau la art. 70, după caz. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor”, iar nu de dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 9/2000 sau de dispozițiile art. 1084 din Codul civil.

Astfel, potrivit prevederilor fiscale mai sus enunțate, „cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluționează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare”.

Conform art. 117 alin. 2 Cod de Procedură Fiscală, „prin excepție de la prevederile alin. (1), sumele de restituit reprezentând diferențe de impozite rezultate din regularizarea anuală a impozitului pe venit datorat de persoanele fizice se restituie din oficiu de organele fiscale competente, în termen de cel mult 60 de zile de la data comunicării deciziei de impunere”.

Prin coroborarea dispozițiile enunțate, Tribunalul a constatat că dobânzile legale datorate de autoritățile fiscale în prezenta cauză se impun a fi calculate din ziua următoare expirării termenului de 45 de zile de la înregistrarea în evidența acestor autorități a cererii de restituire a taxei.

În consecință, a dispus obligarea pârâtei Administrația Finanțelor Publice O. la plata dobânzilor legale la nivelul majorării de întârziere prevăzute de Codul de Procedură Fiscală, calculate din ziua următoare expirării termenului de 45 de zile de la înregistrarea în evidența pârâtei, a cererii de restituire a taxei.

Motiv pentru care, potrivit dispozițiilor art. 274 C.pr.civ., a dispus obligarea pârâtei Administrația Finanțelor Publice O. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 43,3 lei reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar; onorariul de apărător solicitat, în sumă de 1500 lei.

În cauză a declarat recurs pârâta Administrația Finanțelor Publice O. prin Direcția G. a Finanțelor Publice T. C.-S., solicitând modificarea sentinței atacate ca netemeinică și nelegală, admiterea excepției inadmisibilității acțiunii reclamantei, având în vedere lipsa procedurii prealabile și excepția tardivității formulării procedurii prealabile administrative, iar pe fondul cauzei respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată, iar în subsidiar admiterea în tot a cererii de chemare în garanție a Agenției F. pentru Mediu, respectiv cu obligarea la plata către Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. și a accesoriilor solicitate de reclamantă.

În motivare, recurenta arată că Sentința civilă nr. 208/15._ este netemeinică și nelegală pentru următoarele motive:

Cu privire la calitatea procesuală pasivă ce aparține D.G.F.P. C.-S., în dosar, având ca obiect anulare act administrativ, a făcut următoarele precizări:

În conformitate cu prevederile art. 1 din Regulamentul de organizare și funcționare a direcțiilor generale a finanțelor publice aprobat prin Ordinul Președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 3831/2011, „Direcția G. a Finanțelor Publice județeană este unitate teritorială cu personalitate juridică a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, prin care se realizează, în mod unitar, strategia și programul Guvernului în domeniul finanțelor publice și se aplică politica fiscală a statului. "

În conformitate cu prevederile art. 2 din R.O.F., Direcția G. a Finanțelor Publice își desfășoară activitatea la nivelul fiecărui județ în baza legilor, ordonanțelor Guvernului, ordinelor și instrucțiunilor elaborate de A.N.A.F. și Ministerul Finanțelor Publice având în componență pe lângă alte Activități și Servicii și Administrațiile Finanțelor Publice municipale, Administrațiile Finanțelor Publice orășenești și Administrațiile Finanțelor Publice comunale.

Administrației Finanțelor Publice O. i-a revenit atribuția de a aplica măsurile de executare silită, potrivit legii pentru contribuabilii care au domiciliul în raza de competență a A.F.P. O. potrivit R.O.F., iar Direcției Generale a Finanțelor Publice C.-S. îi revine potrivit aceluiași regulament de organizare și funcționare a Direcțiilor Generale a Finanțelor Publice aprobat prin Ordinul Președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 1348/2009 atribuția de a reprezenta interesele statului în fața instanțelor de judecată în litigiile legate de activitatea pe care o desfășoară.

Mai arată că în conformitate cu art. 3 lit. 1) al aceluiași Regulament de organizare și funcționare a Direcțiilor Generale a Finanțelor Publice aprobat prin Ordinul Președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 3831/2011, Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. reprezintă interesele statului în fața instanțelor de judecată în litigiile legate de activitatea pe care o desfășoară și implicit a Administrației Finanțelor Publice O..

Administrația Finanțelor Publice O. este o unitate fiscală fără personalitate juridică, care se subordonează Direcției Generale a Finanțelor Publice C.-S., iar în dosarul de mai sus calitatea procesuală pasivă aparține Direcției Generale a Finanțelor Publice C.-S..

Recurenta mai invocă nelegalitatea sentinței pentru că nu s-a respectat procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004 și pentru că în drept sunt incidente prevederile art. 205 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Înainte de a se adresa instanței de judecată reclamantul trebuia să formuleze în prealabil contestație împotriva actului administrativ fiscal, respectiv împotriva Deciziei de calcul a taxei pc poluare nr.285/13.01.2011. Reclamantul nu a formulat contestație împotriva Deciziei de calcul a taxei pe poluare nr. 285/13.01.2011.

În conformitate cu dispozițiile art. 41 din O.G. nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările șl completările ulterioare.

Pe cale de excepție, recurenta arată că a invocat tardivitatea formulării procedurii prealabile administrative.

Reclamanta a contestai la A.F.P. O. Decizia de calcul a taxei pe poluare pentru autovehicule nr.416/17.10.2008, ia data de 11.07.2011, cu mult peste termenul legal, raportat la data emiterii Deciziei de calcul a taxei pe poluare și plata taxei de poluare .

Contestația a fost înregistrată la A.F.P. O. sub nr. 3140/11.07.2011.

Face precizarea că reclamanta putea contesta Decizia de calcul a taxei pe poluare pentru autovehicule nr.416/17.10.2008, în termen de 30 zile de la data comunicării, sub sancțiunea decăderii.

Reclamantei i-a fost comunicată Decizia de calcul la data de 17.10.2008.

Recurenta invocă prevederile art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare și subliniază că reclamanta nu a contestat decizia de calcul a taxei pe poluare în termenul legal.

Pe fondul cauzei recurenta solicită instanței să constate următoarele:

Taxa pentru poluare în cuantum de 5835 lei a fost calculată în temeiul O.U.G nr. 50/2008.

Astfel, așa cum se arată în expunerea de motive a O.U.G. nr. 50/2008 „In scopul asigurării protecției mediului prin realizarea unor programe și proiecte pentru îmbunătățirea calității aerului și pentru încadrarea în valori limită prevăzute de legislația comunitară în acest domeniu, ținând cont de necesitatea adoptării de măsuri pentru a asigura respectarea normelor de drept comunitar aplicabile, inclusiv a jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene, având în vedere faptul că aceste măsuri trebuie adoptate în regim de urgență, pentru evitarea oricăror consecințe juridice negative ale situației actuale, în considerarea faptului că aceste elemente vizează interesul public și constituie situații de urgență și extraordinare, a căror reglementare nu poate fi amânată, în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituția României, republicată, Guvernul României adoptă prezenta ordonanță de urgentă (...)".

Chiar din această expunere de motive, rezultă că adoptarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 50/2008 a avut, printre alte motivații și necesitatea respectării legislației europene.

Prin aprobarea O.U.G. nr. 50/2008 privind taxa de poluare, România s-a aliniat tendinței internaționale de a fundamenta politica mediului pe principiul „poluatorul plătește", adoptarea taxei făcându-se în scopul asigurării protecției mediului prin realizarea unor programe și proiecte ținând cont de necesitatea adoptării de măsuri pentru a asigura respectarea normelor de drept comunitar aplicabile, inclusiv a jurisprudenței Curții de Justiție a Comunității Europene.

Anterior adoptării acestui act, au avut loc o . negocieri și analize între reprezentații Guvernului României și Comisia Europeană, pe acest domeniu, fapt dictat de necesitatea adaptării legislației la cerințele comunitare, știut fiind faptul că România a fost supusă procedurii de infringement, tocmai din cauza cuantumului taxei speciale auto reglementată de art. 214 ind. 1 Cod fiscal.

In urma acestor discuții și analize s-a ajuns la un acord între părți, acord concretizat tocmai în apariția O.U.G. nr. 50/2008.

Așadar, rezultă fără dubiu faptul că, așa cum este reglementată de O.U.G. nr. 50/2008, taxa de poluare este temeinică și legală, în conformitate cu normele de drept comunitar, această taxă nefiind contestată de Comisia Europeană sau alt organism comunitar.

Îndeplinind aceste condiții, este evident că taxa achitată de reclamant este temeinică, legală și în conformitate cu normele comunitare, ea neputând fi restituită nici la cerere, nici în alt mod, fiind întrunite toate condițiile funcționalității și legalității ei, drept pentru care solicită ca cererea reclamantului să fie respinsă ca neîntemeiată.

A decide altfel, ar însemna ca tocmai prin hotărârea pronunțată instanța să încalce normele comunitare, această taxă existând în mod legal în alte 16 state comunitare (Germania, Italia, Franța, etc), chiar dacă, mai mult, ar însemna o îngrădire a politicii fiscale a statelor comunitare, însuși art. 1 alin 2 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale stabilind:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor "

Recurenta arată că întreaga practică jurisprudențială comunitară este în acest sens, tocmai existența taxei de poluare în alte state comunitare de tradiție din care am exemplificat mai înainte (în unele, în cuantum cel puțin dublu față de România) indicând rară dubiu, legalitatea și mai ales, necesitatea existenței acesteia pentru un stat membru U.E.

Menționează că organele fiscale doar stabilesc și încasează taxa de poluare în conformitate cu prevederile dispozițiilor art. 5 si art. 7 din O.U.G. nr. 50/2008, iar beneficiar al acestei taxe este alt organ administrativ, respectiv Administrația F. pentru Mediu, care are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât taxa pe poluare pentru autovehicule constituie venit la bugetul F. pentru Mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu .

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 50/2008 constituie temeiul de drept în baza căruia a solicitat introducerea în cauză a Administrației F. pentru Mediu.

Adoptarea O.U.G. nr. 50/2008 a avut printre alte motivații și necesitatea respectării legislației europene.

Prezenta ordonanță de urgență stabilește la art. 1 alin. (1) și (2) cadrul legal pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, denumită în continuare taxă, care constituie venit la bugetul F. pentru Mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu, în vederea finanțării programelor și proiectelor pentru protecția mediului.

Din sumele colectate potrivit prezentei ordonanțe de urgență se finanțează programe și proiecte pentru protecția mediului, după cum urmează:

a) Programul de stimulare a înnoirii parcului auto național,

b)Programul național de îmbunătățire a calității mediului prin realizarea de spații verzi în localități,

c)Proiecte de înlocuire sau completare a sistemelor clasice de încălzire cu sisteme care utilizează energie solară, energie geotermală și energie eoliană,

d)Proiecte privind producerea energiei din surse regenerabile ,eoliană, geotermală, solară, biomasă, microhidrocentrale,

e)Proiecte privind împădurirea terenurilor degradate sau defrișate,

f)Proiecte de renaturare a terenurilor scoase din patrimoniul natural,

g)Proiecte de realizare a pistelor pentru bicicliști.

Prin aprobarea O.U.G. nr. 50/2008 privind taxa de poluare, România s-a aliniat tendinței internaționale de a fundamenta politica mediului pe principiul „poluatorul plătește" și așa cum rezultă din expunerea de motive, adoptarea taxei s-a făcut în scopul asigurării protecției mediului prin realizarea unor programe și proiecte ținând cont de necesitatea adoptării de măsuri pentru a asigura respectarea normelor de drept comunitar aplicabile, inclusiv a jurisprudenței Curții de Justiție a Comunității Europene.

Îndeplinind aceste condiții, este evident că taxa achitată de reclamantă este temeinică, legală și în conformitate cu normele comunitare, ea neputând fi restituită nici la cerere, nici în alt mod, fiind întrunite toate condițiile funcționalității și legalității ei, drept pentru care solicită ca cererea reclamantului să fie respinsă ca neîntemeiată.

Prin urmare, arată recurenta, existența unei taxe de poluare nu este contrară dispozițiilor comunitare, nefiind deci motive temeinice pentru a dispune restituirea sumei reprezentând taxa de înmatriculare.

Legal citată, reclamanta intimată nu a formulat întâmpinare, însă prin concluziile scrise depuse la termenul din 05.02.2013 solicită respingerea excepțiilor și respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii pronunțate de instanța de fond, cu cheltuieli de judecată.

Analizând actele dosarului, criticile recurentei prin prisma dispozițiilor art. 304 din codul de procedură civilă și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 3041 din Codul de procedură civilă, Curtea de Apel constată următoarele:

Reclamanta a solicitat restituirea taxei de poluare plătite la data de 17.10.2008 cu prilejul înmatriculării în România, conform Ordonanței de Urgență nr. 50/2008, a unui autoturism marca Volkswagen, înmatriculat anterior în Germania la data de 02.04.2004.

Curtea constată că prin decizia de stabilire a taxei de poluare nr.416 /17.10.2008 emisă de Administrația Finanțelor Publice O. s-a statuat ca reclamanta sa achite suma de 5835 lei cu titlu de taxa de poluare.

Reclamantul a solicitat restituirea taxei achitate, solicitare care a fost respinsă de către Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S., conform adresei nr. 3141/11.07.2011.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii ca urmare a nerespectării procedurii prealabile, Curtea constată că în mod corect prima instanță a respins această excepție.

Astfel, Curtea constată că în acord cu decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recursul în sensul Convenției, procedura prealabilă reprezintă un obstacol în calea recuperării prejudiciului cauzat particularilor prin aplicarea unor norme naționale incompatibile cu dreptul european, obstacol interpus chiar de autoritățile fiscale naționale aflate în culpă. S-a statuat de către instanța suprema ca procedura de contestare prevăzuta de art.7 din O.U.G. nr.50/2008, raportat la art.205-218 din Codul de procedura fiscala nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art.117 alin 1 lit. d) din același cod.

Față de decizia pronunțată în recursul în interesul legii, obligatorie pentru instanțele de judecată, Curtea constată că în mod corect prima instanța a respins excepția inadmisibilității acțiunii ca urmare a nerespectării procedurii prealabile.

Totodată, Curtea constată că este corectă soluția primei instanțe cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S., față de împrejurarea că raportul juridic este stabilit între Administrația Finanțelor Publice O. și reclamantă, Administrația Finanțelor Publice O. fiind emitenta deciziei de stabilire a taxei de poluare.

Pe fondul cauzei, Curtea constată că reclamanta a invocat dispozițiile art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și a arătat, în esență, că taxa de poluare achitată contravine acestor dispoziții din dreptul european, care prevalează asupra dreptului național și impun înlăturarea reglementării din Ordonanța de Urgență nr. 50/2008, care instituie o taxă internă discriminatorie deoarece creează o discriminare între autoturismele second hand înmatriculate deja într-un stat membru al Uniunii Europene și care se înmatriculează în România după 01.07.2008 și autoturismele second hand înmatriculate deja în România.

În analizarea legalității soluției pronunțate de instanța de fond și a cererii formulate de reclamant Curtea consideră necesară expunerea prealabilă legislației naționale aplicabile, a dispozițiilor art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, precum și a jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene în domeniu, urmând ca în raport cu acestea să examineze fondul cauzei.

Pe plan intern, Curtea reține că taxa de poluare a fost instituită prin Ordonanța de Urgență nr. 50/2008, care a abrogat prevederile din Codul fiscal referitoare la taxa de primă înmatriculare a autovehiculelor. Reglementarea taxei de poluare a suferit mai multe modificări după .>

În raport cu diferitele modificări ale Ordonanței de Urgență nr. 50/2008, Curtea constată că deși taxa de poluare a rămas în vigoare din data de 1.07.2008 și până în prezent, cuantumul și modul de calcul al acestei taxe a fost modificat în mod esențial începând cu data de 19.02.2009, prin înlocuirea anexelor la acest act normativ.

Cea mai importantă hotărâre a Curții Europene de Justiție în materia taxelor interne aplicate autoturismelor second hand cu prilejul înmatriculării pentru prima dată într-un stat membru al Uniunii Europene – raportat la împrejurarea că în această hotărâre se analizează chiar taxa de poluare instituită de Statul Român prin Ordonanța de Urgență nr. 50/2008 – o constituie însă Hotărârea din 7.04.2011 dată în cauza C-402/09 (T.), având ca obiect cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de Tribunalul Sibiu (România), prin decizia din 18 iunie 2009, primită de Curte la 16 octombrie 2009, în procedura I. T. împotriva Statului român prin Ministerul Finanțelor și Economiei, Direcției Generale a Finanțelor Publice Sibiu, Administrației Finanțelor Publice Sibiu, Administrației F. pentru Mediu, Ministerului Mediului.

Examinând compatibilitatea cu art. 110 T.F.U.E. a taxei de poluare instituită de Statul Român prin Ordonanța de Urgență nr. 50/2008, Curtea Europeană de Justiție a reținut că articolul 110 T.F.U.E. trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.

Curtea amintește că prin Legea nr. 157/2005, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 465 din 1.06.2005, România a ratificat tratatul privind aderarea Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană.

Efectele acestei ratificări sunt reglementate de art. 148 alin. 2 și 4 din Constituția României, astfel cum a fost republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 767 din 31.10.2003, dispoziții conform cărora:

(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

(4) Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului (2).

Curtea precizează, de asemenea, că obligația respectării dispozițiilor cuprinse în tratatele ratificate de Statul român rezultă și din dispozițiile art. 11 alin. 1 din Constituția României, conform cărora Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte.

Curtea constată că se impune analizarea incidenței în cauză a hotărârii Curții Europene de Justiție din cauza T., menționată anterior – hotărâre în care s-a reținut incompatibilitatea dintre art. 110 T.F.U.E. și reglementarea română a taxei de poluare conform O.U.G. nr. 50/2008, în versiunea sa inițială.

Astfel, cum a arătat și Curtea de Justiție în paragrafele nr. 28 și 29 din hotărârea T., analiza sa a avut în vedere O.U.G. nr. 50/2008, în versiunea sa inițială, iar nu versiunea modificată prin O.U.G. nr. 208/2008.

Curtea subliniază însă că modificările ulterioare ale O.U.G. nr. 50/2008 nu au modificat formula de calcul a taxei de poluare, ci au înlocuit anexele inițiale ale O.U.G. nr. 50/2008, cu consecința majorării – substanțială în unele cazuri – a cuantumului taxei de poluare datorate la înmatricularea autovehiculelor.

Curtea reține că singurul element de diferență esențial al prezentei cauze față de cauza T. ar fi cuantumul taxei de poluare (care a fost majorat), iar nu formula de calcul, sau sfera de aplicare a taxei de poluare.

În consecință, Curtea consideră că incompatibilitatea dintre art. 110 T.F.U.E. și taxa de poluare din prezentul litigiu se impune a fi analizată și prin prisma hotărârii Curții Europene de Justiție din cauza T., menționată anterior – hotărâre în care s-a reținut incompatibilitatea dintre art. 110 T.F.U.E. și reglementarea română a taxei de poluare conform O.U.G. nr. 50/2008, în versiunea sa inițială.

Curtea retine ca, potrivit susținerilor reclamantului, reglementarea fiscală română (O.U.G. nr. 50/2008) este incompatibilă cu art. 90 din Tratatul C.E., întrucât există o discriminare între autoturismele second-hand înmatriculate deja într-un stat membru al U.E. și care se înmatriculează în România după 1 iulie 2008 (produsele importate) și autoturismele second-hand deja înmatriculate în România (produsele naționale). În raport cu această afirmație, Curtea reține că reclamanta tinde să compare efectele actualei taxe de poluare cu tratamentul fiscal aplicabil anterior instituirii taxei de poluare.

Curtea urmează să examineze aceste susțineri în raport cu jurisprudența Curții Europene de Justiție, începând cu verificarea incidenței în speță a art. 110 T.F.U.E. și continuând că analizarea caracterului pretins discriminatoriu al taxei de poluare.

Așadar, potrivit acestei reglementări, stabilirea, verificarea, colectarea și executarea silită, inclusiv soluționarea contestațiilor privind taxa de poluare sunt supuse reglementării Codului de Procedură Fiscală, care constituie dreptul comun în materia stabilirii și contestării obligațiilor fiscale.

În acest sens, a fost emis Ordinul președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 986/2008 pentru aprobarea procedurii privind stabilirea taxei pe poluare pentru autovehicule. Conform art. 2.9 din Procedura privind stabilirea taxei pe poluare pentru autovehicule – care constituie Anexa nr. 1 la ordinul menționat – „Decizia de calcul al taxei pe poluare pentru autovehicule emisă este decizie sub rezerva verificării ulterioare, potrivit art. 90 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare”.

Curtea constată că aplicarea art. 110 T.F.U.E. (fostul art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană) se referă la o discriminare între impozitele aplicate „produselor altor state membre” și impozitele „interne de orice natură care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare”.

Așadar, discriminarea la care se referă acest text legal are în vedere o comparație între nivelul de impozitare a produselor altor state membre ale Uniunii Europene, în comparație cu nivelul de impozitare a produselor de pe piața internă a Statului Român.

Se impune, așadar, constatarea că art. 110 este aplicabil numai în măsura în care bunul astfel impozitat este un produs al „altor state membre” ale Uniunii Europene.

Curtea subliniază că principiul libertății de circulație se aplică atât produselor care provin din statele membre cât și produselor care sunt localizate în cadrul Comunității și care au fost importate în mod legal dintr-un stat din afara Comunității. În momentul importului inițial, aceste produse sunt supuse taxelor vamale conform politicii tarifare comune și formalităților administrative, statistice și de igienă corespunzătoare legislației U.E. În urma acestor proceduri produsele primesc "dreptul la liberă circulație" în cadrul Uniunii Europene.

În principiu, libera circulație a mărfurilor cere statelor membre să abroge toate măsurile ce constituie o barieră în calea comerțului în interiorul Comunității. Abolirea măsurilor naționale restrictive de natură fiscală reprezintă corolarul stabilirii unei Uniuni Vamale ce cuprinde interzicerea taxelor de import și export și orice măsuri cu efect echivalent ce afectează comerțul între statele membre, precum și stabilirea unui tarif vamal comun față de state terțe (țările aflate în afara acestei zone).

Curtea apreciază, în acest context, că se poate reține o eventuală aplicabilitate a dispoziției art. 110 T.F.U.E. și o eventuală discriminare fiscală numai în măsura în care se dovedește că acel autoturism a fost anterior înmatriculat în alt stat membru al Uniunii Europene decât România, deoarece acesta este criteriul care determină discriminarea fiscală a taxei de poluare din litigiu.

Curtea constată, în acest context, că reclamanta a făcut dovada înmatriculării anterioare a autoturismului în litigiu într-un alt stat membru al Uniunii Europene anterior înmatriculării în România, motiv pentru care soluționarea acestui litigiu este posibilă prin raportare la art. 110 T.F.U.E.

Conform jurisprudenței Curții Europene de Justiție, discriminarea fiscală interzisă de art. 110 T.F.U.E. poate fi directă sau indirectă.

În ceea ce privește discriminarea directă, Curtea de Justiție a reținut că reglementarea fiscală română (O.U.G. nr. 50/2008) nu introduce un impozit direct discriminatoriu. Conform paragrafului nr. 36 din hotărârea T., „în acțiunea principală, este cert că, din punct de vedere formal, regimul de impozitare instituit prin O.U.G. nr. 50/2008 nu face vreo deosebire nici între autovehicule în funcție de proveniența lor, nici între proprietarii acestor vehicule, în funcție de cetățenia sau naționalitatea lor. Astfel, taxa în cauză este datorată independent de cetățenia sau naționalitatea proprietarului vehiculului menționat, de statul membru în care acest vehicul a fost produs și de împrejurarea dacă este vorba despre un vehicul cumpărat pe piața națională sau importat”.

În raport cu această analiză a Curții Europene de Justiție – incidentă în mod indiscutabil și în prezenta speță, în condițiile în care regimul juridic al taxei de poluare nu a suferit modificări sub acest aspect față de reglementarea inițială din O.U.G. nr. 50/2008, Curtea reține că taxa de poluare din litigiu nu are un caracter direct discriminatoriu din punct de vedere al art. 110 T.F.U.E.

Conform jurisprudenței Curții de Justiție, impozitarea internă poate fi discriminatorie nu numai în mod direct, dar și în mod indirect, datorită efectelor pe care le produce.

Analizarea pretinsului caracter indirect discriminatoriu al taxei de poluare impune urmarea pașilor trasați de Curtea Europeană de Justiție în hotărârea T.. Astfel, conform paragrafului nr. 38 din această hotărâre, Curtea de Justiție a statuat că „pentru a verifica dacă o taxă precum cea în cauză în acțiunea principală creează o discriminare indirectă între autovehiculele de ocazie importate și autovehiculele de ocazie similare prezente deja pe teritoriul național, este necesar, având în vedere întrebările instanței naționale și observațiile prezentate în fața Curții, să se examineze mai întâi dacă această taxă este neutră față de concurența dintre vehiculele de ocazie importate și vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul național și au fost supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, taxei prevăzute de O.U.G. nr. 50/2008. În continuare, va fi necesar să se examineze neutralitatea aceleiași taxe între vehiculele de ocazie importate și vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate pe teritoriul național anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2008”.

Așadar, Curtea de Justiție a instituit prin această hotărâre o dublă examinare a taxei în litigiu în raport cu reglementarea art. 110 T.F.U.E.

Curtea constată că această constatare a instanței de contencios european implică, pentru prima dată, o comparare a efectelor noii taxe cu tratamentul fiscal aplicabil anterior intrării ei în vigoare.

O astfel de constatare impune, totodată, și reevaluarea jurisprudenței anterioare a Curții de Apel în raport cu acest criteriu suplimentar de examinare a pretinsului caracter indirect discriminatoriu al taxei de poluare.

Conform celor arătate anterior, Curtea Europeană de Justiție impune, în respectarea art. 110 T.F.U.E., ca în stabilirea cuantumului taxei să se țină seama de deprecierea reală a autovehiculului taxat, respectiv de vechimea acestuia.

Curtea reține – în primul rând – că stabilirea taxei de poluare trebuie făcută în sensul reducerii cuantumului acestei taxe pe măsura creșterii vechimii autovehiculului respectiv. Astfel, taxa impusă pentru un autovehicul cu o vechime de un an trebuie să fie mai mare decât taxa impusă unui autovehicul cu aceleași caracteristice tehnice, dar care are o vechime de 2 ani.

De aici se desprinde concluzia că o taxă care crește pe măsură ce autovehiculul are o vechime mai mare este incompatibilă cu art. 110 T.F.U.E.

În al doilea rând, Curtea Europeană de Justiție și Comisia fac referire la valoarea reziduală a taxei impuse la înmatricularea anterioară a autovehiculelor plasate deja pe piața statului membru în cauză.

În raport cu aceste considerații, stabilirea posibilului caracter discriminatoriu al taxei de poluare ar impune în prealabil o . operațiuni, si anume: stabilirea valorii de circulație a autoturismului în litigiu la momentul înmatriculării în România; stabilirea valorii de circulație pe care ar avea-o autoturismul în litigiu în stare nouă; stabilirea proporției între cele două valori de circulație, pentru a identifica gradul de depreciere a valorii de circulație a autoturismului în cauză; stabilirea cuantumului taxei de poluare impusă autoturismului în litigiu la momentul înmatriculării în România; stabilirea cuantumului taxei de poluare care ar fi fost impusă aceluiași autoturism dacă ar fi fost înmatriculat în stare nouă; stabilirea proporției între cele două taxe de poluare, pentru a identifica gradul de depreciere/reducere a taxei față de taxa care ar fi datorată pentru autoturismul înmatriculat în stare nouă; compararea procentului de depreciere a valorii de circulație a autoturismului (obținut la punctul c) cu procentul în care s-a depreciat/redus taxa de poluare (menționat la punctul f).

Așadar, în măsura în care s-ar constata că pentru un autoturism a cărui valoare de circulație s-a depreciat cu 30% față de valoarea de circulație pe care o avea în stare nouă, taxa de poluare impusă acestui autovehicul trebuie să sufere o depreciere de cel puțin 30% față de taxa de poluare care ar fi fost impusă aceluiași autoturism dacă ar fost înmatriculat în stare nouă.

Curtea subliniază că există posibilitatea probării faptului că deprecierea autovehiculului rulat este mai mare decât cea indicată de grila fixă prevăzută în anexa nr. 4 la Ordonanța de Urgență nr. 50/2008, conform art. 5 alin. 6 din Normele metodologice de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008 aprobate prin Hotărârea de Guvern nr. 686/2008, care prevede că „suma reprezentând taxa ce urmează a fi plătită, calculată potrivit prevederilor art. 6 din ordonanță, poate fi ajustată și atunci când persoana care solicită înmatricularea unui autovehicul rulat face dovada, pe baza expertizei tehnice efectuate de Regia Autonomă "Registrul Auto Român", că deprecierea autovehiculului rulat este mai mare decât cea indicată de grila fixă prevăzută în anexa nr. 4 la ordonanță”.

În consecință, Curtea constată că – în vederea stabilirii posibilului caracter discriminatoriu al taxei în litigiu – s-ar impune stabilirea valorii de circulație a autoturismului în litigiu la data înmatriculării acestuia în România (când s-a plătit taxa de poluare contestată), precum și valoarea de circulație a aceluiași autoturism în stare nouă.

De asemenea, s-ar impune determinarea cuantumului taxei de poluare care ar fi fost plătită în cazul în care același autoturism ar fi fost înmatriculat în stare nouă.

Din acest punct de vedere, Curtea reține că reclamantul nu a probat caracterul indirect discriminatoriu al taxei de poluare contestate, dat fiind faptul că nu s-a dovedit că taxa de poluare din litigiu nu ar respecta imperativul deprecierii sale în raport cu valoarea autovehiculului. O raportare la același autovehicul și la aceeași reglementare a taxei impune concluzia conform căreia această taxă scade pe măsură ce autovehiculul are o vechime mai mare.

În continuare, Curtea va examina efectele taxei în litigiu în raport cu cel de al doilea criteriu stabilit de Curtea Europeană de Justiție în hotărârea T., respectiv examinând neutralitatea taxei în privința vehiculelor de ocazie importate și a vehiculelor de ocazie similare înmatriculate pe teritoriul național anterior instituirii taxei menționate.

Curtea reamintește că, potrivit susținerilor reclamantului, reglementarea fiscală română (O.U.G. nr. 50/2008) este incompatibilă cu art. 90 din Tratatul C.E., întrucât există o discriminare între autoturismele second-hand înmatriculate deja într-un stat membru al U.E. și care se înmatriculează în România după 1 iulie 2008 (produsele importate) și autoturismele second-hand deja înmatriculate în România (produsele naționale). În raport cu această afirmație, Curtea reține că reclamantul tinde să compare efectele actualei taxe de poluare cu tratamentul fiscal aplicabil anterior instituirii taxei de poluare.

În acest context se impune analizarea posibilității statelor membre ale Uniunii Europene a de introduce noi impozite interne și care sunt limitele acestei competenței.

Curtea subliniază că, în conformitate cu dispozițiile art. 110 T.F.U.E. și cu jurisprudența Curții de Justiție, acest text interzice o discriminare între impozitele aplicate „produselor altor state membre” și impozitele „interne de orice natură care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare”.

Curtea reamintește că, potrivit art. 110 T.F.U.E., „nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare.

De asemenea, nici un stat membru nu aplică produselor altor state membre impozite interne de natură să protejeze indirect alte sectoare de producție”.

Așadar, art. 110 T.F.U.E. nu interzice introducerea unui impozit de natură internă, ci numai aplicarea lui discriminatorie, și numai în măsura în care discriminarea afectează produsele altor state membre ale Uniunii Europene.

Reținând că art. 110 T.F.U.E. nu urmărește să împiedice un stat membru să introducă impozite noi sau să modifice cota ori baza impozabilă a impozitelor existente, Curtea urmează să examineze situația din speță raportat exclusiv la hotărârea Curții Europene de Justiție din cauza T., în condițiile în care limitele competenței statelor membre de a introduce noi taxe interne au fost reconsiderate – sau cel puțin completate – prin această hotărâre.

Față de considerentele Hotărârii T., Curtea reține că art.110 T.F.U.E. obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor și să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naționale și descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare.

Astfel, Curtea subliniază opinia exprimată de Curtea Europeană de Justiție, care a reținut că reglementarea menționată – respectiv O.U.G. nr. 50/2008 – are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, având în vedere că vehiculele de ocazie importate și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri ridicate a valorii taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală.

Prin urmare, raportându-se la concluziile Hotărârii T., Curtea constată că prezenta cauză nu diferă, sub aspectele analizate de Curtea Europeană de Justiție, de cauza deferită instanței de contencios european.

Astfel, nu numai că taxa de poluare stabilită și impusă reclamantei în anul 2010 a fost calculată potrivit aceleiași formule de calcul cu aceea instituită prin Ordonanța de Urgență nr. 50/2008 în varianta inițială – declarată de Curtea Europeană de Justiție ca fiind contrară art. 110 T.F.U.E. – dar și cuantumul acestei taxe este majorat în raport cu această reglementare.

De asemenea, ca și în Hotărârea T., se impune constatarea că vehiculul de ocazie importat de reclamant și caracterizat printr-un anumit grad de vechime și uzură este supus – în pofida aplicării unei reduceri ridicate a valorii taxei pentru a ține seama de deprecierea acestuia – unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în nici un fel grevate de o astfel de sarcină fiscală.

Curtea subliniază că prin Hotărârea T. – deși Curtea Europeană de Justiție pare să fi avut în vedere cuantumul ridicat al taxei de poluare – nu a fost stabilit un procentaj minim al taxei de poluare și care să fi fost acceptat de Curtea Europeană de Justiție ca fiind nediscriminatoriu. Astfel, de pildă, nu rezultă din Hotărârea T. că ar fi nediscriminatorie o taxă de poluare care ar avea un cuantum de 10% sau 15% din valoarea de piață a autovehiculului supus acestei taxe, Curtea Europeană de Justiție reținând că întreaga reglementară a taxei de poluare – astfel cum a fost instituită prin Ordonanța de Urgență nr. 50/2008 în varianta inițială – contravine art. 110 T.F.U.E.

În concluzie, în condițiile impozitării discriminatorii a autovehiculelor, impozitare care favorizează autovehiculele second hand de pe piața internă, Curtea reține caracterul întemeiat al acțiunii reclamantei și încălcarea art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

În consecință, față de caracterul discriminatoriu al reglementării taxei de poluare aplicabile reclamantului, această reglementare urmează a fi înlăturată ca fiind în contradicție cu dispozițiile art. 110 T.F.U.E.

În ceea ce privește solicitarea recurentei de obligare a chematei în garanție la plata către Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. a dobânzilor legale aferente taxei de poluare, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată față de împrejurarea că prin sentința atacată s-a dispus obligarea doar a pârâtei Administrația Finanțelor Publice O. la plata dobânzilor legale, nefiind stabilită nicio obligație în sarcina Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S..

Față de aceste aspecte, Curtea apreciază că hotărârea recurată este pronunțata cu respectarea prevederilor legale anterior expuse.

În aceste condiții, Curtea va respinge recursul formulat.

Constatând culpa procesuală a pârâtei în promovarea recursului, Curtea va obliga pârâta la plata către reclamantă a sumei de 700 lei cu titlu de cheltuieli de judecata reprezentând onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Respinge recursul formulat de pârâta AFP Resita prin DGFP C. S. in contradictoriu cu reclamanta . și chemata in garanție ADMINISTRATIA F. PENTRU MEDIU împotriva sentinței civile nr.208/15.02.2012 pronunțata de Tribunalul C. S. in dosar nr._ .

Obliga parata la plata câtre reclamanta a sumei de 700 lei cu titlu de cheltuieli de judecata reprezentând onorariu avocat.

Irevocabila.

Pronunțata in ședința publica, azi, 05.02.2013.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

D. D. R. O. R. P.

GREFIER

M. S.

Red.DD/19.02.2013

Tehnored.MS/26.02.2013

Ex.2

Primă instanță:Tribunalul C.-S. - judecător M. M.

← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 14/2013....		Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 6677/2013.... →

Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 409/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 409/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA