Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 1908/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1908/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 04-04-2013 în dosarul nr. 5422/30/2011
ROMÂNIA OPERATOR 2928
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._ -07.09.2012
DECIZIA CIVILĂ NR. 1908
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 04 aprilie 2013
PREȘEDINTE: M. I.
JUDECĂTOR: Ș. E. P.
JUDECĂTOR: R. C.
GREFIER: F. C.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta recurentă C. B., prin Sucursala Timișoara împotriva sentinței civile nr.1263/2.05.2012, pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâta intimată Direcția F. a Municipiului Timișoara, având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă pentru recurentă consilier juridic D. M., lipsă fiind pârâta intimată.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată depus la dosar prin registratura instanței răspuns la întâmpinare, reprezentantul recurentei arată că nu mai are alte cereri de formulat ori probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul recurentei solicită admiterea recursului, modificarea sentinței recurate, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, fără cheltuieli de judecată. A depus concluzii scrise.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1263/2.05.2012 Tribunalul T. a respins acțiunea privind pe reclamanta C. B. SA prin Sucursala Timișoara în contradictoriu cu pârâta Direcția F. a Municipiului Timișoara, având ca obiect anulare act administrativ.
Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut următoarele:
Decizia de impunere nr._/29.03.2011 pentru stabilirea impozitului pe clădiri, a fost emisă de către pârâtă, stabilindu-se în sarcina reclamantei, impozit pe clădiri in suma de 176.380 lei, aferent lunii ianuarie 2011, pentru clădirile și terenurile proprietatea reclamantei. Reclamanta a formulat contestație împotriva actelor administrativ fiscale, motivând că pentru imobilele pentru care s-a calculat impozit, s-a efectuat reevaluarea la data de 31.12.2010, valoarea acestora fiind corect înregistrată în contabilitate și declarată ca atare, contestație ce a fost respinsă de către pârâtă, prin Dispoziția nr.3/06.05.2011.
Reclamanta formulând prezenta acțiune, a solicitat anularea în parte actelor administrativ fiscale
Instanța a reținut că la data de 27.01.2011, s-a întocmit Procesul –verbal privind aprobarea reevaluării clădirilor și terenurilor deținute de către reclamantă, proces verbal întocmit cu ocazia ședinței Consiliului de administrație așa cum rezultă din exemplarul depus la dosar ( fila 14),astfel că din conținutul acestuia rezultă că reevaluarea imobilelor s-a efectuat la data de 31.12.2010.
Potrivit art.253 alin.3 din Legea nr. 571/2003, „Valoarea de inventar a clădirii este valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu, înregistrată în contabilitatea proprietarului clădirii, conform prevederilor legale în vigoare.”,iar alin. 5 al aceluiași articol de lege, prevede că "In cazul unei clădiri care a fost reevaluata, conform reglementărilor contabile, valoarea impozabila a clădirii este valoarea contabila rezultata in urma reevaluării, înregistrata ca atare in contabilitatea proprietarului persoana juridica”.
Mai mult, art. 3 din H.G. 1553/2003 prevede că la terminarea acțiunii de reevaluare, rezultatele acesteia se aprobă de consiliul de administrație și se reflectă în situațiile financiare, potrivit reglementărilor contabile aplicabile.
Astfel instanța a constatat că în baza dispozițiilor legale menționate mai sus, așa cum a arătat și pârâta, reclamanta avea obligația de a proceda ulterior reevaluării la înregistrarea in contabilitate, a noii valori rezultate in urma reevaluării.
În concluzie, având în vedere că in evidentele contabile ale reclamantei nu putea fi înregistrat rezultatul reevaluării anterior aprobării acestuia de către consiliul de administrație, nu se poate retine ca, în speță, clădirea a fost reevaluată anterior acestei aprobări. Pct. 54 alin.2 din H.G. 44/2004 prevede că „ Impozitul pe clădiri datorat de persoanele juridice care nu au efectuat reevaluarea în ultimii 3 ani, respectiv 5 ani anteriori anului fiscal de referință se calculează pe baza cotei stabilite, prin hotărâre a consiliului local, între 10% și 20%, respectiv 30% și 40%, care se aplică la valoarea de inventar a clădirii înregistrată în contabilitatea persoanelor juridice, conform reglementărilor contabile în vigoare.”
Astfel, instanța a constatat că, in mod corect, s-a reținut în cuprinsul dispoziției atacate că reevaluarea imobilelor nu putea produce efecte juridice decât ulterior aprobării acesteia de către Consiliul de administrație.
Instanța a constatat că impozitul pe clădire a fost stabilit in mod corect de organul de control, in condițiile prevăzute de art.253 alin.5 și6 din Legea nr. 571/2003. Nu pot fi reținute argumentele reclamantei potrivit cărora situațiile financiare puteau fi depuse în termen de 150 de zile de la data încheierii exercițiului financiar, atât timp cât așa cum am văzut mai sus, reevaluarea trebuia să fie aprobată anterior operării în documentele contabile. Chiar dacă reclamanta arată că această aprobare privește doar anul 2003, instanța constată că potrivit L.31/1990 art. 142 alin. 1 și 2 lit.b consiliul de administrație este însărcinat cu îndeplinirea tuturor actelor necesare și utile pentru realizarea obiectului de activitate al societății, cu excepția celor rezervate de lege pentru adunarea generală a acționarilor, stabilește politicile contabile și a sistemului de control financiar, precum și aprobarea planificării financiare.
Concluzionând, cererea reclamantei este neîntemeiată, în baza prevederilor legale menționate, raportat la prevederile art. 1,8 și 18 din L.554/2002, astfel că instanța a respins cererea.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal reclamanta C. B. SA prin Sucursala Timișoara, solicitând modificarea sentinței și admiterea acțiunii, în temeiul art. 304 pct.7 și 9 Cod proc.civilă susținând că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
Astfel, se susține că instanța de fond nu a motivat înlăturarea apărărilor reclamantei vizând incidența în cauză a dispozițiilor cu caracter special din Ordinul nr.13/2008 al BNR și a art. 36 alin.1 din Legea nr. 82/1991, preluând întru-totul apărările din întâmpinarea pârâtei.
Pe de altă parte, se arată că instanța de fond a reținut în motivarea hotărârii că dispozițiile HG nr.1553/2003 nu sunt aplicabile în speță, vizând doar anul 2003, dar pe de altă parte a considerat că este aplicabil speței art. 3 din același act normativ, referitor la aprobarea de către Consiliul de Administrație a rezultatelor acțiunii de reevaluare, hotărârea având astfel caracter contradictoriu.
Se subliniază că operațiunile de reevaluare a imobilizărilor corporale aferente anului 2010 au fost realizate de reclamantă în cursul lunii ianuarie 2011, astfel încât nu puteau să facă obiect de aplicare a prevederilor HG nr.1553/2003.
Se mai arată că tribunalul T. a interpretat eronat dispozițiile din art. 142 alin.1 li alin.2 lit.b ale Legii nr.31/1990, concluzionând în mod eronat că acestea ar reglementa aprobarea de către Consiliul de Administrație a rezultatului acțiunii de reevaluare a activelor corporale. Recurenta susține că aceste dispoziții nu sunt aplicabile speței, concluzionând că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină.
Aceasta reiterează argumentele din cererea de chemare în judecată potrivit cărora în cazul instituțiilor de credit prin Ordinul BNR nr.13/2008 s-a stabilit obligația de a cuprinde în situațiile financiare anuale rezultatul acțiunilor de evaluare a imobilizărilor corporale, rezultând astfel, prin coroborare cu prevederile art. 36 alin.1 din Legea nr.82/1991 că în termen de 150 de zile de la încheierea exercițiului financiar pentru anul 2010, reclamanta avea posibilitatea de a reflecta în evidențele contabile rezultatul reevaluării activelor sale corporale.
Analizând recursul declarat prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate, precum și prin aplicarea art.304, 304 ind.1 Cod proc.civilă, instanța constată că acesta este nefondat.
Este adevărat că în hotărârea recurată instanța de fond nu a analizat susținerile reclamantei referitoare la posibilitatea de a evidenția în contabilitate rezultatele operațiunii de reevaluare a clădirilor din activul său patrimonial în termen de 150 de zile de la încheierea exercițiului financiar, în condițiile prescrise de art. 121 alin.1 din Ordinul BNR nr.13/2008 și art.36 alin.1 din Legea nr.82/1991.
Această împrejurare atrage incidența în speță a dispozițiilor art. 304 pct.7 Cod proc.civilă, de care se prevalează recurenta, însă, potrivit art. 312 alin.2-4 Cod proc.civilă, o atare omisiune îndreptățește instanța de recurs să procedeze la analizarea motivelor ce au fost omise de instanța de fond, justificându-se modificarea sentinței doar în măsura în care se constată că acestea sunt întemeiate, conducând la o altă soluție asupra acțiunii cu care a fost învestită instanța.
Contrar susținerilor recurentei, însă, dispozițiile de care aceasta se prevalează, din Ordinul BNR nr.13/2008 și din Legea nr.82/1991 nu justifică anularea parțială a dispoziției emise de pârâtă, ce face obiect al acțiunii.
Aceste norme vizează posibilitatea instituțiilor de credit de a proceda la reevaluarea imobilizărilor corporale existente la sfârșitul exercițiului financiar, precum și obligarea acestora de a reflecta rezultatele acestei reevaluări în situațiile financiare întocmite pentru acel exercițiu, în termen de 150 de zile de la încheierea exercițiului financiar.
Or, normele în discuție au o sferă de reglementare diferită de cea din art.253 alin.6 Cod fiscal, respectiv pct.55 lit.b din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, aprobate prin HG nr.44/2004. Într-adevăr, actul normativ cu caracter special de care se prevalează recurenta reglementează doar posibilitatea reevaluării activelor corporale ale instituțiilor de credit, iar art. 36 din Legea nr.82/1991 stabilește termenul în interiorul căruia astfel de instituții de credit au obligația de a evidenția în propria contabilitate rezultatele acțiunilor de reevaluare.
În schimb, Codul fiscal și normele sale de aplicare reglementează efectele juridice pe care acțiunile de reevaluare astfel realizate, evidențiate în contabilitatea instituțiilor de credit le produc, în privința valorii impozitului pe clădiri. În alți termeni, fără a interfera asupra aplicării normelor referitoare la reevaluarea imobilizărilor corporale și la termenul în care reevaluarea trebuie evidențiată în contabilitate, Codul fiscal și normele sale de aplicare stabilesc că pentru clădirile reevaluate valoarea impozabilă a clădirii este cea rezultată în urma reevaluării, înregistrată în contabilitatea persoanei juridice (în condițiile și termenele prescrise de art.121 din Ordinul BNR nr.13/2008 și art.36 din Legea nr.82/1991), începând cu luna următoare celei în care s-a efectuat reevaluarea.
În speță, pârâta a făcut o corectă aplicare a acestor dispoziții în cazul reclamantei, căci nu a susținut faptul că n u ar produce efecte reevaluarea clădirilor realizată de aceasta în ianuarie 2011, ci a considerat doar că impozitul se calculează la cota reglementată de art.253 alin.2 Cod fiscal doar începând cu luna următoare celei în care s-a înregistrat în contabilitate reevaluarea, mai exact, începând cu luna februarie 2011, art.253 alin.6 Cod fiscal prevăzând că se calculează impozitul pe clădiri cu o cotă mărită, între 5% și 10%, până la sfârșitul lunii în care s-a efectuat reevaluarea, aceasta fiind considerată realizată doar la momentul la care organele de conducere ale persoanei juridice au aprobat rezultatul reevaluării, iar acesta a fost evidențiat în contabilitate.
O atare stare de fapt s-a constatat în cazul reclamantei abia în luna ianuarie 2011, rezultând că doar cu începere din luna februarie 2011 impozitul pe clădiri se putea calcula prin aplicarea cotei din art. 253 alin.2 Cod fiscal.
Prin urmare, instanța reține că dispozițiile cu caracter special referitoare la reevaluarea imobilizărilor corporale ale instituțiilor de credit, de care se prevalează recurenta, nu sunt de natură să releve nelegalitatea dispoziției emise de pârâtă, hotărârea instanței de respingere a acțiunii apărând temeinică și prin prisma acestora.
În egală măsură se constată a fi nefondate susținerile recurentei potrivit cărora instanța de fond ar fi reținut că dispozițiile HG nr.1553/2003 nu ar fi aplicabile în speță. În considerentele hotărârii recurate se reține doar că reclamanta a susținut aplicabilitatea acestui act normativ exclusiv la nivelul anului 2003, instanța de fond reținând că dispozițiile din Codul fiscal permit aplicarea cotei mărite de impozit pe clădiri în cazul în care acestea nu au fost reevaluate la interval de 3 ani, reevaluarea în sensul legii fiscale incluzând operațiunea de evidențiere în contabilitate a noii valori contabile.
Este de reținut că, contrar susținerilor recurentei, dispozițiile referitoare la reevaluarea imobilizărilor corporale, cuprinse inițial în HG nr.1553/2003, subzistă în speță, de vreme ce chiar în normele din art. 121 al Ordinului BNR nr.13/2008 fac referire la o atare posibilitate, omisiunea de a realiza o atare reevaluare la un interval de maxim 3 ani atrăgând incidența disp.art. 253 alin.6 Cod fiscal, respectiv, aplicarea unei cote mărite pentru calculul impozitului pe clădiri.
Așadar, chiar dacă în prezent nu s-ar mai aplica dispozițiile din HG nr.1553/2003, însuși Codul fiscal și, în cazul instituțiilor de credit, reglementările cu caracter special emise de BNR, instituie cadru normativ pentru reevaluarea clădirilor, pentru a se asigura evidențierea în contabilitate a acestora la valoarea justă, omisiunea de realizare a reevaluării într-un interval mai mare de trei ani atrăgând aplicarea unei cote majorate de impozit.
În fine, instanța reține ca nefondate și susținerile recurentei referitoare la interpretarea eronată de către instanța de fond a dispozițiilor din Legea nr.31/1990 referitoare la atribuțiile Consiliului de Administrația. Se poate observa că Tribunalul T. a făcut referire la aceste atribuții doar pentru a explica rațiunea pentru care la pct.55 lit.b din Normele Metodologice de aplicare a Codului fiscal, aprobate prin HG nr.44/2004, s-a prevăzut obligația Consiliului de Administrație de a aproba valoarea clădirii rezultată din reevaluare, în scopul înregistrării acesteia în contabilitate.
Aceste dispoziții pot fi însă interpretate extensiv, rezultând din interpretarea teleologică a Normelor Metodologice menționate că noua valoare contabilă a clădirii poate fi luată în considerare de organul fiscal doar în măsura în care aceasta este înregistrată în contabilitate, ca urmare a aprobării de către organul de conducere abilitat prin actul constitutiv să aprobe rezultatele reevaluării. Așadar, indiferent dacă dispozițiile din Legea societăților comerciale nr.31/1990 sunt sau nu aplicabile reclamantei, în măsura în care aceasta nu a dovedit în speță că ar fi înregistrat în contabilitatea sa rezultatul reevaluării până la sfârșitul anului 2010, o atare evidențiere producându-se abia în cursul lunii ianuarie 2011, trebuie considerată nefondată cererea de anulare a titlului de creanță prin care s-a stabilit impozitul pe clădiri aferent lunii ianuarie 2011 la cota majorată, prevăzută de art. 253 alin.6 Cod fiscal.
Va fi deci respins ca nefondat recursul declarat, iar în baza art. 274 Cod proc.civilă, se va lua act de faptul că părțile nu au solicitat cheltuieli de judecată în calea de atac.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta recurentă C. B., prin Sucursala Timișoara împotriva sentinței civile nr.1263/2.05.2012, pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâta intimată Direcția F. a Municipiului Timișoara.
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 04.04.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR M. I. Ș. E. P. R. C.
GREFIER
F. C.
Red.RC- 29.04.2013
Thred.FC- 29.04.2013, 2 ex
Primă instanță:Tribunalul T.
Judecător:N. A. F.
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 9720/2013.... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 12/2013.... → |
|---|
