Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 424/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 424/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 05-02-2013 în dosarul nr. 6352/108/2011
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._ -09.07.2012
DECIZIA CIVILĂ NR.424
Ședința publică din 05.02.2013
PREȘEDINTE: D. D.
JUDECĂTOR: R. O.
JUDECĂTOR: R. P.
GREFIER: M. S.
S-a luat în examinare recursul formulat de reclamantul L. I. împotriva sentinței civile nr. 1119/3.04.2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâtele intimate Administrația Finanțelor Publice Sebiș și Direcția Generală a Finanțelor Publice A. și cu chemata în garanție intimată Administrația F. pentru Mediu București, având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat B. A. aflat în substituirea av. S. R. – în reprezentarea reclamantului recurent, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, reprezentantul reclamantului recurent depune împuternicire avocațială de substituire și dovada că anterior importului autoturismul a fost înmatriculat în Spania.
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Reprezentantul reclamantului recurent solicită admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată. Mai arată că reclamantul a formulat cerere de restituire a taxei pe poluare la data de 22.02.2012.
CURTEA
Deliberând asupra prezentului recurs, constată:
I. Cererea de chemare în judecată:
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul A. la data de 20.12.2011, reclamantul L. I. a chemat în judecată pârâtele Administrația Finanțelor Publice a orașului Sebiș, Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului A. și Administrația F. pentru Mediu, solicitând anularea deciziei de calcul al taxei pe poluare nr. 3165/19.03.2009, emisă de Administrația Finanțelor Publice Gurahonț, anularea chitanței de încasare . nr._ din 19.03.2009, obligarea pârâtei Administrația Finanțelor Publice Sebiș la restituirea taxei de poluare achitată în cuantum de 4.665 lei, actualizată cu rata dobânzii legale calculată de la data achitării și până la data restituirii efective, precum și la plata cheltuielilor de judecată, în motivare arătând că a fost obligat la achitarea unei taxe de poluare în cuantumul mai sus arătat, ca urmare a aplicării OUG nr. 50/2008 privind taxa pe poluare, taxa fiind achitată în contul Administrației Finanțelor Publice Gurahonț, ca o condiție prealabilă pentru înmatricularea în România a unui autoturism second hand marca BMW, anterior înmatriculat într-un alt stat membru al Uniunii Europene.
În motivarea acțiunii reclamantul arată că taxa este prelevată cu încălcarea dreptului comunitar, întrucât conform art. 110 TFUE (fostul art. 90 din Tratatul CE) “(1). Niciun stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare. (2). De asemenea, niciun stat membru nu aplică produselor altor state membre impozite interne de natură să protejeze indirect alte sectoare de producție”.
În aceste condiții, arată reclamantul că O.U.G. nr. 50/2008 este contrară art. 90 din Tratatul CE, întrucât este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second-hand deja înmatriculate într-un alt stat membru, precum cel pentru care s-a achitat taxa de poluare în acest litigiu, favorizând astfel vânzarea autoturismelor second-hand înmatriculate în România și, mai recent, vânzarea autoturismelor noi produse în România.
II. Întâmpinarea pârâtei Administrația F. pentru Mediu:
Prin întâmpinarea formulată, pârâta Administrația F. pentru Mediu a solicitat respingerea acțiunii, în motivare arătând în esență că taxa pe poluare achitată de reclamant este compatibilă cu dispozițiile art. 110 TFUE.
III. Întâmpinarea pârâtei Direcția Generală a Finanțelor Publice A.:
Pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului A. a solicitat respingerea acțiunii pe calea excepției lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale a Finanțelor Publice A., întrucât în cauză nu a fost contestat niciun act emis de această pârâtă, iar pe fondul cauzei a arătat în esență că taxa pe poluare a fost instituită în scopul asigurării protecției mediului, cu luarea în considerație a legislației comunitare și a jurisprudenței Curții de Justiție a Comunității Europene.
Prin precizarea de acțiune depusă la dosar la data de 22 februarie 2012, reclamanta a renunțat la capătul 2 al acțiunii și anume la anularea chitanței de plată a taxei pe poluare și a renunțat la judecată față de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului A..
IV. Hotărârea Tribunalului A.:
Prin sentința civilă nr. 1119/3.04.2012, pronunțată A. în dosar nr._, Tribunalul A.:
- a respins acțiunea formulată și precizată de reclamantul L. I. împotriva pârâtelor Administrația Finanțelor Publice Sebiș și Administrația F. pentru Mediu.
- a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Administrația Finanțelor Publice Sebiș, prin reprezentanta Direcția Generală a Finanțelor Publice A., împotriva pârâtei Administrația F. pentru Mediu.
- fără cheltuieli de judecată.
Din actele și lucrările dosarului, instanța a reținut în fapt că urmare a aplicării O.U.G. nr. 50/2008 privind taxa de poluare, în forma modificată prin O.U.G. nr. 218/2008 și O.U.G. nr. 7/2009, reclamantul a fost obligat la achitarea unei taxe de poluare în cuantum de 4.665 lei, taxa fiind achitată în contul Administrației Finanțelor Publice Gurahonț ca o condiție prealabilă pentru înmatricularea în România a unui autoturism second-hand, anterior înmatriculat într-un alt stat membru al Uniunii Europene, iar prin acțiunea ce face obiectul dosarului de față a solicitat ca taxa achitată să-i fie restituită.
Acțiunea a fost găsită neîntemeiată pentru considerentele ce se vor evidenția în cele ce urmează.
Este de reamintit de către tribunal că potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.
Pe de altă parte, potrivit definiției dată de către legiuitor la art. 2 alin. 1 lit. a din aceeași lege, prin persoană vătămată se înțelege orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri; în sensul prezentei legi, fiind asimilate persoanei vătămate și grupul de persoane fizice, fără personalitate juridică, titular al unor drepturi subiective sau interese legitime private, precum și organismele sociale care invocă vătămarea prin actul administrativ atacat fie a unui interes legitim public, fie a drepturilor și intereselor legitime ale unor persoane fizice determinate.
Nu în ultimul rând, în conformitate cu prevederile exprese și neechivoce ale art. 2 alin. 2 din lege, se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.
Astfel fiind, și în sensul dispozițiilor legale susmenționate, se poate conchide că în cadrul acțiunii în contencios administrativ recunoașterea sau realizarea dreptului/interesului legitim vătămat sunt condiționate de existența unui act administrativ nelegal, tipic sau asimilat, sens în care s-a pronunțat în mod constant și Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal (spre exemplificare decizia nr. 850 din 9 februarie 2007, publicată în Jurisprudență 2007 I).
Or, în cauza de față, este lesne de observat și de altfel și necontestat de către partea reclamantă, că aceasta s-a adresat direct instanței de contencios administrativ pentru obligarea pârâtelor la restituirea taxei pentru poluare în discuție, fără ca în prealabil să fi adresat o cerere în restituire acestora și funcție de modul de soluționare a acesteia să poată invoca eventual vătămarea sa în dreptul/interesul legitim în sensul evidențiat în cererea introductivă de instanță.
În acest context nici invocarea de către reclamantă a Deciziei în interesul legii nr. 24/14.11.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, la care a făcut referire în cererea introductivă de instanță nu poate să îi întemeieze demersul judiciar inițiat direct la instanța de contencios administrativ, întrucât, deși este real că potrivit deciziei invocate procedura de contestare prevăzută la art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205 - 218 din Codul de procedură fiscală, nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. d) din același cod, decizie obligatorie, potrivit art. 330^7 alin. 4 din Codul de procedură civilă, prin hotărârea anteenunțată instanța supremă a lămurit problema controversată vizând admisibilitatea utilizării directe a acestei căi, sau după caz, parcurgerea obligatorie, în prealabil, a procedurii reglementate de art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205 - 218 din Codul de procedură fiscală, stabilind finalmente că acțiunea judiciară având ca obiect restituirea taxei de poluare nu poate fi condiționată de parcurgerea procedurii de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cele două proceduri fiind distinct reglementate de Codul de procedură fiscală.
Pe această linie de idei, s-a reținut în detaliu și pe deplin lămuritor de către Înalta Curte că a susține că nu există acces la procedura restituirii, reglementată de art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală (și, implicit, Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1.899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal), decât după epuizarea procedurii reglementate de art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205 - 218 din Codul de procedură fiscală înseamnă practic a înlătura din ordinea juridică prima dispoziție legală indicată.
Într-adevăr, existența art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală nu ar mai avea nicio justificare logică dacă restituirea sumelor nelegal plătite nu s-ar putea obține decât atacând direct decizia de calcul al taxei de poluare. Or, potrivit regulii de interpretare "actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat", un text de lege trebuie interpretat în sensul în care ar produce efecte, iar nu în sensul în care n-ar produce niciunul, iar trimiterea la prevederile art. 117 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură fiscală, pe care procurorul general o realizează în cuprinsul memoriului de recurs în interesul legii, nu face decât să întărească argumentația expusă, câtă vreme acesta nu este decât un alt caz distinct (dintre cele 8 reglementate de legiuitor) în care se restituie sumele încasate și în al doilea rând, nu trebuie ignorate obiectul și finalitatea celor două proceduri care vizează, pe de o parte, anularea deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecința înlăturării acesteia din realitatea juridică, iar, pe de altă parte, cenzurarea refuzului nejustificat de soluționare a cererii de restituire a taxei de poluare și obligarea la restituirea sumei încasate cu acest titlu.
S-a mai stabilit fără niciun dubiu de către Înalta Curte că procedura prealabilă reglementată de dispozițiile legale amintite anterior este obligatorie numai în cazul primei categorii de acțiuni, în timp ce, pentru a doua, ea nu mai are un astfel de caracter în baza art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare și de altfel soluția admisibilității unor asemenea acțiuni se impune mai ales prin prisma jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care recunoaște contribuabilului dreptul de a solicita rambursarea unei taxe plătite cu încălcarea dreptului european, independent de orice contestare a actului administrativ prin care această taxă a fost stabilită.
Relevantă în această privință este jurisprudența Metallgesellshaft și Hoechst, în care s-a conchis în sensul că "este contrar dreptului european ca o instanță națională să respingă sau să admită doar în parte o cerere ... pentru rambursarea sau repararea prejudiciului financiar suferit ca o consecință a plății impozitului pe profit ... pentru simplul motiv că acestea nu au solicitat autorității fiscale beneficiul regimului fiscal ... și că nu s-au folosit de remediile juridice aflate la dispoziția lor pentru a contesta refuzurile autorităților fiscale, prin invocarea priorității și efectului direct al dreptului comunitar, în condițiile în care legislația națională refuza ... beneficiul regimului fiscal".
În fine, această soluție s-a impus și prin prisma Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, respectiv a art. 13, potrivit căruia statele trebuie să asigure un recurs efectiv, prin care o persoană să se poată plânge de încălcarea drepturilor sale, or, parcurgerea procedurii administrative de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecința previzibilă a respingerii contestației, fie ca tardiv formulată, fie ca nefondată, nu poate constitui un remediu național efectiv în sensul Convenției, ci, dimpotrivă, reprezintă un obstacol în calea recuperării prejudiciului cauzat particularilor prin aplicarea unor norme naționale incompatibile cu dreptul european, obstacol interpus chiar de autoritățile fiscale naționale aflate în culpă.
S-a concluzionat în cele din urmă de către Înalta Curte în sensul că de lege lata, singura posibilitate pe care o au contribuabilii este conferită de dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală.
Or, astfel fiind, este neîndoielnic că procedura specială instituită prin normele de procedură fiscală enunțate mai înainte trebuie urmată în deplină concordanță cu normele de drept corespunzătoare în care sens este de observat că potrivit textului procedural amintit se restituie, la cerere, debitorului sumele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale.
Nu este lipsit de importanță a se aminti de către tribunal și împrejurarea că interpretarea judiciară a dispozițiilor legale aplicabile trebuie realizată gramatical, după sensul cuvintelor folosite de către legiuitor și modul cum sunt ele așezate și legate în frază, teleologic, căutându-se să se descopere scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea normelor juridice de care s-au prevalat părțile, tocmai pentru a discerne, în raport cu acest scop, semnificația ce trebuie atribuită textelor și care să fie cât mai apropiată de intenția presupusă a legiuitorului, dar și sistematic, metodă care să țină seama de locul normei juridice ce trebuie interpretată în contextul legii sau în contextul întregii legislații conexe, și nu în ultimul rând logic, context în care trebuie să se țină seama și de regulile specifice de interpretare exprimate, în doctrină, prin formulări precum aceea că excepțiile sunt de strictă interpretare – „exceptio est strictissimae interpretationis” sau că unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem – „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemos”.
Astfel fiind, se impune cu necesitate concluzia ignorată de către reclamant a necesității formulării prealabile a cererii în restituire adresată instituției financiare care a încasat taxa pentru poluare și în raport de a cărei soluționare urmează eventual să se aprecieze de către instanța de contencios administrativ privitor la existența refuzului nejustificat care să poată întemeia demersul judiciar inițiat în fața sa.
Cât privește împrejurarea că prin cererea adresată în acest scop la 22.02.2012 și depusă la dosar în ședința publică de astăzi, potrivit cu cele consemnate în practicaua sentinței de față, reclamantul a solicitat Administrației Finanțelor Publice a orașului Sebiș restituirea taxei vizată prin cererea introductivă de instanță nu este de natură să asaneze neregularitățile ce au fost deja semnalate pe parcursul considerentelor sentinței de față, de vreme ce este știut că persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale, putându-se adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.
Or, în accepțiunea legiuitorului ce rezidă fără niciun dubiu de la art. 2 alin. 1 lit. h din Legea nr. 554/2004, nesoluționarea în termenul legal a unei cereri semnifică faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen, termen care în mod vădit nu a fost epuizat în cauză raportat la data înregistrării cererii de restituire enunțate ce a fost formulată la data indicată în aliniatul precedent, potrivit cu confirmarea de primire ce a fost depusă la dosarul cauzei în ședința publică de astăzi și termenul minim rezonabil necesar pentru ca răspunsul adresat reclamantului la cererea sa de restituire, formulat chiar în termenul legal indicat mai sus, să parvină destinatarului în condițiile în care este știut și este de notorietate că atare răspunsuri formulate în scris sunt comunicate părților prin intermediul serviciilor poștale.
Nu în ultimul rând, nu prezintă nicio relevanță împrejurarea că reclamantul, potrivit acțiunii sale astfel cum aceasta a fost precizată pe parcursul judecății, renunțând la cererea privind anularea chitanței de încasare și la a se judeca și în condiții de contradictorialitate cu Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului A., a cerut pe lângă restituirea taxei în discuție și anularea deciziei de calcul a acesteia de vreme ce din chiar considerentele deciziei în interesul legii, despre care s-a făcut vorbire în sentința de față, rezultă fără dubiu că procedura prealabilă reglementată la art. 7 din OUG nr. 50/2008 coroborat cu art. 205 – 218 Cod procedură fiscală este obligatorie în continuare atunci când se tinde la desființarea actului administrativ fiscal reglementat de decizia în discuție procedură pe care reclamanta nu a urmat-o cu intenția înlăturării sale din ordinea juridică.
Pe cale de consecință, pentru toate considerentele expuse mai sus, văzând și prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004 și faptul că nu se pune problema cheltuielilor de judecată, instanța a respins acțiunea reclamantului.
Ca o consecință a faptului că pârâta Administrația Finanțelor Publice a orașului Sebiș nu a căzut în pretenții în acțiunea reclamantului, în temeiul art. 60 – 61 și 63 Cod procedură civilă instanța a respins și cererea de chemare în garanție formulată de către această pârâtă împotriva pârâtei Administrația F. pentru Mediu.
V. Recursul reclamantului:
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, solicitând modificarea acesteia în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată și precizată, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, recurentul apreciază că sentința civilă pronunțată de instanța de fond în cauza ce formează obiectul prezentului dosar este netemeinică și nelegală, pentru următoarele considerente:
I. Referitor la neîndeplinirea procedurii prealabile
Instanța de fond trebuia să procedeze la judecarea fondului cauzei, având în vedere faptul că, în materia restituirii taxei de poluare, potrivit practicii CEDO, nu este necesară îndeplinirea procedurii prealabile, fiind vorba în fapt de o plată nedatorată.
În susținerea celor menționate, învederează faptul că această poziție a fost adoptată și de Înalta Curte de Casație și Justiție care, prin Decizia nr. 24/14.11.2011 pronunțată în dosarul nr. 9/2011 a admis recursul în interesul legii formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J., Colegiul de Conducere al Curții de Apel lași și Colegiul de Conducere al Curții de Apel Cluj și a dispus că procedura de contestare prevăzută de art. 7 din O.G. nr. 50/2008 raportat la art. 205 218 din Codul de procedură fiscală nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare.
Mai mult, instanța de fond a ignorat și faptul că reclamantul a adresat pârâtei A.F.P. Sebiș o solicitare de restituire a taxei de poluare achitate - cererea din data de 22.02.2012 (plângere prealabilă), însă pârâta, nu a comunicat nici un răspuns la această adresă.
Luând în considerare că aceste aspecte au fost evidențiate și în fața instanței de fond, recurentul apreciază că soluția adoptată de prima instanță este vădit netemeinică și nelegală.
II. În ceea ce privește fondul cauzei, în vederea modificării în tot a sentinței civile recurate în sensul admiterii acțiunii reclamantului, pe lângă motivele invocate în susținerea cererii de chemare în judecată, supune atenției instanței de recurs și următoarele aspecte:
O.U.G. nr. 50/2008 pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule a fost publicată în M.Of. Partea 1 nr. 327/25.04.2008 și a intrat în vigoare la data de 01.07.2008.
Scopul acestui act normativ este menționat la art. 1 alin. (1) în sensul stabilirii cadrului legal pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, denumită în continuare taxă, care constituie venit la bugetul F. pentru mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu, în vederea finanțării programelor și proiectelor pentru protecția mediului.
Cuantumul taxei de poluare pentru un anumit autovehicul este prevăzut la art. 6 din O.U.G. nr. 50/2008, acest cuantum fiind determinat pe baza unei formule de calcul care ia în considerare anumiți parametri: valoarea combinată a emisiilor de C02, exprimată în grame/km; taxa specifică, exprimată în euro/1 gram CO2; capacitatea cilindrică; taxa specifică pe cilindree; cota de reducere a taxei. Această formulă de calcul diferă pentru autovehiculele cu norma de poluare Euro 5 și Euro 6, față de autovehiculele cu norma de poluarea Euro 2, Euro 3 sau Euro 4.
Astfel, taxa de poluare instituită prin O. U. G. nr. 50/2008 este contrară prevederilor art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană (în prezent art. 110 al noului Tratat privind funcționarea Uniunii Europene - T.F.U.E.).
Art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană (T.C.E.) prevede în mod expres faptul că "nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare. De asemenea, nici un stat membru nu aplică produselor altor state membre impozite interne de natură să protejeze indirect alte sectoare de producție"".
În vederea analizării compatibilității taxei de poluare, astfel cum este aceasta reglementată prin O.U.G. nr. 50/2008, cu modificările și completările ulterioare, cu dispozițiile art. 110 din T.F.U.E. este suficient să avem în vedere scopul urmărit de Guvern prin adoptarea O.U.G. nr. 218/2008 și O.U.G. nr. 7/2009, acte normative care au adus modificări semnificative O.U.G. nr. 50/2008.
Astfel, în preambulul O.U.G. nr. 218/2008 se prevede faptul că adoptarea acestui act normativ a fost necesară având în vedere "concluziile analizei gradului de adâncire a crizei financiare și economice din luna octombrie 2008, care relevă o scădere importantă a piețelor auto și a producției industriei furnizoare, precum și măsurile de susținere a sectorului de automobile afectat de criza financiară internațională; faptul că Guvernul se preocupă de luarea măsurilor care să asigure păstrarea locurilor de muncă în economia românească, iar la un loc de muncă industria constructoare sunt 4 locuri de muncă în industria furnizoare, ținând cont de faptul că toate aceste elemente constituie situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată și totodată având în vedere că aceste elemente vizează interesul public și constituie situații de urgență și extraordinare, a căror reglementare nu poate fi amânată".
În acest context, este evident faptul că această modificare a O.U.G. nr. 50/2008 nu mai are nici o legătură cu scopul declarat al adoptării O.U.G. nr. 50/2008, care potrivit enunțului din preambulul acestui act normativ urmărea inițial asigurarea protecției mediului prin realizarea unor programe și proiecte pentru îmbunătățirea calității aerului și pentru încadrarea în valorile limită prevăzute de legislația comunitară în acest domeniu, ținând cont de necesitatea adoptării de măsuri pentru a asigura respectarea normelor de drept comunitar aplicabile, inclusiv a jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene.
Deci, de la necesitatea susținerii unor programe de proiecție a mediului, scopul declarat al O.U.G. nr. 50/2008 s-a transformat în protejarea industriei interne de autovehicule și păstrarea locurilor de muncă angrenate în producția de autovehicule, fapt ce constituie în sine o încălcare a prevederilor art. 110 din T.F.U.E.
Astfel în speță sunt incidente dispozițiile art. 110 din T.F.U.E., prevederi care interzic orice discriminare între produsele naționale și produsele altor state membre, așadar și o discriminare determinată de o diferență între impozitele aplicate produselor "altor state membre" și impozitele "interne de orice natură care se aplică direct sau indirect produselor naționale similare".
Recurentul apreciază că prevederile art. 110 din T.F.U.E. sunt aplicabile în privința taxei de poluare achitate de reclamant, fiind relevante în acest sens considerentele expuse de Curtea Europeană de Justiție în hotărârea pronunțată în data de 05.12.2006 în cauzele reunite C-290/05 și C-333/05.
"Așa cum Curtea a statuat deja, în sistemul Tratatului instituind Comunitatea Europeană, art. 90 suplimentează dispozițiile referitoare la abolirea taxelor vamale și a măsurilor cu efect echivalent. Scopul acestuia este acela de a asigura libera circulație a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență, prin eliminarea oricăror forme de protecție care pot rezulta din aplicarea unor impozite interne care discriminează produsele provenite din alte state membre (cauzele reunite C-393/04 și C-41/05, Air Liquide Industries Belgium).
Conform unei jurisprudențe bine stabilite, art. 90 par. 1 este încălcat atunci când taxa aplicată produselor importate și taxa aplicată produselor naționale similare sunt calculate diferit pe baza unor criterii care conduc, chiar dacă numai în anumite cazuri, la un nivel al taxei mai mare în cazul produselor importate (a se vedea cauza Weigel, par. 67, precum și jurisprudența acolo citata). Totuși, chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile pentru existența unei asemenea discriminări, impozitarea poate fi discriminatorie în mod indirect, datorită efectelor pe care le produce."
Astfel, deși inițial taxa de poluare era datorată la prima înmatriculare a autoturismelor în România, indiferent dacă era vorba despre autoturisme noi sau second-hand, prin modificările aduse O.U.G. nr. 50/2008, o anumită categorie de autoturisme noi au fost exceptate de la plata taxei de poluare (art. 111 din O.U.G. nr. 218/2008). Astfel autovehiculele M1 cu norma de poluare Euro 4 a căror capacitate cilindrică nu depășește 2.000 cm" și toate autovehiculele N1 cu norma de poluare Euro 4, care se înmatriculează pentru prima dată în România sau în alte state membre ale Uniunii Europene în perioada 15.12._09 inclusiv, au fost exceptate de la obligația de plată a taxei de poluare pentru autovehicule. Or, categoria de autoturisme exceptată de la plata taxei de poluare corespunde caracteristicilor tehnice ale autoturismelor produse în România, fapt ce constituie o nouă dovadă a intenției de protejare a industriei interne în detrimentul produselor importate. Astfel, consumatorii sunt îndrumați spre un autoturism nou fabricat în România, fapt dovedit tot de împrejurarea de notorietate că prețul la care sunt achiziționate autoturismele second-hand dintr-o altă țară membră a U.E. este un preț apropiat de prețul autoturismului nou fabricat în România.
Aspectul esențial ce trebuie reținut este acela că autoturismele fabricate în România sunt scutite de plata taxei de poluare, fapt ce contravine art. 110 din T.F.U.E. întrucât achiziționarea unui autoturism cu o capacitate cilindrică mai mare de 2.000 cm3 (care nu este fabricat în România) impune achitarea taxei de poluare. Prevederile art. 110 din T.F.U.E. sunt încălcate și în situația achiziționării dintr-o altă țară membră U.E. a unui autoturism second-hand cu o capacitate sub 2.000 cm3, având în vedere faptul că majoritatea acestor autoturisme achiziționate nu au norma de poluare Euro 4 pentru a fi scutite de la plata taxei.
Ulterior aderării României la Uniunea Europeană, nu este admisibilă favorizarea vânzării autoturismelor noi fabricate în România și nici favorizarea vânzării autoturismelor second-hand deja înmatriculate în România, atâta timp cât norma fiscală națională diminuează sau este susceptibilă să diminueze chiar și potențial, consumul produselor importate, influențând astfel alegerea consumatorilor (C.J.C.E. Hotărârea nr. 7/1987, cauza 193/85 - Cooperativa Frutta S.R.L. c. Administrazione dell Finanze della STATO).
Conform jurisprudenței Curții de Justiție Europene referitoare la art. 110 din T.F.U.E., atunci când produsele interne și produsele importate se află într-un raport de concurență, iar prin efectul unei norme fiscale naționale se creează o discriminare, astfel încât consumatorii sunt descurajați să aleagă produsele importate în vederea realizării unui scop declarat de protejare a industriei naționale și a locurilor de muncă, art. 90 din T.C.E. este aplicabil, iar norma fiscală națională contrară art. 90 trebuie înlăturată de la aplicare.
Prin prisma efectului direct a art. 110 din T.F.U.E. pentru ordinea juridică internă a României, ce impune prioritatea dreptului comunitar față de cel național, cu consecința înlăturării normei interne neconforme, un act normativ intern ce încalcă prevederile textului comunitar sus-menționat nu poate fi considerat un temei legal pentru încasarea taxei de poluare, indiferent de modalitatea de calcul a acesteia, chiar și în situația în care modul de determinare a cuantumului taxei, în sine, nu dă naștere unei incompatibilități cu normele comunitare.
Cea mai importantă hotărâre a Curții Europene de Justiție în materia taxelor interne aplicate autoturismelor second-hand cu prilejul înmatriculării pentru prima dată într-un stat membru al Uniunii Europene - raportat la împrejurarea că în aceasta hotărâre e analizează însăși taxa de poluare instituită de statul român prin O.U.G. nr. 50/2008 - o constituie Hotărârea din 07.04.2011 dată în cauza C-402/09 (loan T. vs. Statul Român), având ca obiect cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul art. 234 CE. de către Tribunalul Sibiu prin Decizia din 18.07.2009, primită de Curte la 16.10.2010.
Examinând compatibilitatea cu art. 110 din T.F.U.E. a taxei de poluare instituită de Statul Român prin O.U.G. nr. 50/2008, Curtea Europeană de Justiție a declarat:
Articolul 110 T.F.U.E. trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă de poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională ".
Prin Legea nr. 157/2005, publicată în M.Of., Partea 1, nr. 465 din 01.06.2005, România a ratificat Tratatul privind aderarea Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană.
Efectele acestei ratificări sunt reglementate de art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, astfel cum a fost republicată în M.Of, Partea 1, nr. 767 din 31.10.2003, dispoziții conform cărora:
(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
(4) Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului (2).
Obligația respectării dispozițiilor cuprinse în tratatele ratificate de Statul Român rezultă și din dispozițiile art. 11 alin. (1) din Constituția României, conform cărora "Statul Român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele în care este parte".
În vederea soluționării corecte a prezentei cauze, recurentul apreciază că se impune analizarea incidenței în cauză a hotărârii Curții Europene de Justiție din cauza T., menționată anterior, hotărâre în care s-a reținut incompatibilitatea dintre art. 110 T.F.U.E. și reglementarea română a taxei de poluare conform O.U.G. nr. 50/2008, în versiunea sa inițială.
Astfel, așa cum a arătat și Curtea Europeană de Justiție în paragrafele 28 și 29 din Hotărârea T., analiza sa a avut în vedere O.U.G. nr. 50/2008, în versiunea sa inițială, și nu versiunea sa modificată prin diferite acte normative.
Taxa de poluare instituită prin O.U.G. nr. 50/2008 este impusă doar pentru autovehiculele care se înmatriculează pentru prima dată în România după . acestui act normativ - 01.07.2008 - cu excluderea de la plata acestei taxe pentru autovehiculele deja înmatriculate în România anterior acestei date. Această caracteristică esențială a taxei de poluare a rămas neschimbată până în prezent, indiferent de modificările aduse O.U.G. nr. 50/2008.
Având în vedere faptul că singurul element de diferență esențial al prezentei cauze față de cauza T. îl reprezintă cuantumul taxei de poluare, și nicidecum formula de calcul sau sfera de aplicare a taxei de poluare, recurentul apreciază că incompatibilitatea dintre articolul 110 T.F.U.E. și taxa de poluare din prezentul litigiu se impune a fi analizată și prin prisma Hotărârii T., citată anterior.
Pentru considerentele menționate, solicităm instanței admiterea recursului, modificarea în totalitate a sentinței civile recurate în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost ea formulată și precizată, cu cheltuieli de judecată.
În drept, invocă prevederile art. 3041, art. 304 pct. 8-9, 312 alin. (3)-(5) Cod procedură civilă
Cu titlu de practică judiciară, menționează că această soluție a fost pronunțată în spețe identice de Curtea de Apel Timișoara în dos, nr._ . dos._ . dos._ . și dos._ .
Legal citate, intimatele nu au formulat întâmpinare.
VI. Aprecierea Curții de Apel Timișoara:
Analizând actele dosarului, criticile recurentei prin prisma dispozițiilor art. 304 din codul de procedură civilă și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 3041 din Codul de procedură civilă, Curtea de Apel constată următoarele:
În prezenta cauză, reclamantul a solicitat anularea deciziei de calcul al taxei pe poluare nr. 3165/19.03.2009, emisă de Administrația Finanțelor Publice Gurahonț și obligarea pârâtei la restituirea sumei în cuantum de 4665 lei, reprezentând taxa de poluare, achitată de reclamant la 19.03.2009, taxa fiind impusă reclamantului cu prilejul înmatriculării în România, conform Ordonanței de Urgență nr. 50/2008, a unui autoturism marca BMW 325, înmatriculat anterior în Spania, la data de 30.11.1993.
Reclamantul a invocat dispozițiile art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și a arătat, în esență, că taxa de poluare achitată contravine acestor dispoziții din dreptul european, care prevalează asupra dreptului național și impun înlăturarea reglementării din Ordonanța de Urgență nr. 50/2008, care instituie o taxă internă discriminatorie deoarece creează o discriminare între autoturismele second hand înmatriculate deja într-un stat membru al Uniunii Europene și care se înmatriculează în România după 01.07.2008 și autoturismele second hand înmatriculate deja în România.
Instanța de fond a respins acțiunea reclamantului, reținând, în esență, că acesta nu a solicitat în prealabil restituirea taxei de poluare de la autoritatea pârâtă, fiind încălcate dispozițiile art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, raportat la 205 și următoarele Cod de Procedură Fiscală.
În analizarea legalității soluției pronunțe de instanța de fond, Curtea consideră necesară expunerea dispozițiilor art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (fostul art. 90 TCE), precum și a jurisprudenței Curții Europene de Justiție în domeniu, urmând ca în raport cu acestea să examineze fondul cauzei.
1. Considerații preliminare privind cadrul legal aplicabil:
1.1 Pentru expunerea conținutului Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008, astfel cum a fost modificată prin Ordonanțele de Urgență nr. 208/2008, 218/2008, 7/2009 și 117/2009, Curtea face trimitere la considerentele Hotărârii pronunțate de Curtea Europeană de Justiție la data de 7 iulie 2011 în cauza C‑263/10 (I. N. împotriva Direcției Generale a Finanțelor Publice Gorj, Administrației Finanțelor Publice Târgu Cărbunești și Administrației F. pentru Mediu) (indicată în continuare ca ”Hotărârea N.”) – hotărâre al cărei dispozitiv a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene ., nr. 269/10.09.2011.
Astfel, Curtea Europeană de Justiție a expus reglementarea respectivă în paragrafele 6-14 din hotărârea N..
De asemenea, reglementarea inițială a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008 a fost expusă în considerentele nr. 6-18 ale Hotărârii pronunțate de Curtea Europeană de Justiție la data de 7.04.2011 în cauza C-402/09 (T.), având ca obiect cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de Tribunalul Sibiu (România) (indicată în continuare ca ”Hotărârea T.”).
În acest context, Curtea observă că în prezenta cauză sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 50/2008, în varianta ulterioară datei de 31.12.2008, respectiv reglementarea în varianta stabilită conform O.U.G. nr. 7/2009.
1.2 Totodată, Curtea de Apel Timișoara a expus în numeroase hotărâri (de exemplu în deciziile pronunțate la data de 29.08.2012 în dosarele nr._ ,_ ,_ ,_ ,_ ,_ ,_ ,_ ,_ ,_ ,_ și_:
- conținutul art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene - TFUE (fostul art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, renumerotat prin Tratatul de la Lisabona începând cu data de 1.12.2009);
- conținutul Hotărârii Curții Europene de Justiție (Curtea de Justiție a Uniunii Europene) din 7.04.2011 dată în cauza C-402/09 (T.);
- conținutul Hotărârii Curții Europene de Justiție pronunțată la data de 7 iulie 2011 în cauza C-263/10 (I. N.);
- obligativitatea respectării dreptului comunitar (european) și prioritatea acestuia față de reglementările interne, conform art. 148 alin. 2 și 4 din Constituția României
- competența instanțelor naționale de a evalua conformitatea legislației române cu dispozițiile din dreptul comunitar, în conformitate cu dispozitivul hotărârii Curții de Justiție a Comunităților Europene din 9 martie 1978, dată în cauza Administrazione delle finanze delloStato/Simmenthal, nr. C 106/77, în care s-a statuat că „judecătorul național însărcinat să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional.”
- faptul că prin Decizia nr. 24/14.11.2011 – decizie pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, obligatorie conform art. 3307 alin. 4 Cod de Procedură Civilă – publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1 din 3 ianuarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că:
„1.Acțiunea având ca obiect obligarea Instituției Prefectului prin serviciul de specialitate, la înmatricularea autovehiculelor second-hand achiziționate dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, fără plata taxei de poluare prevăzută de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.50/2008 și fără parcurgerea procedurii de contestare a obligației fiscale prevăzută de art.7 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.50/2008 este admisibilă.
2. Procedura de contestare prevăzută de art.7 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.50/2008 raportat la art.205-218 din Codul de procedură fiscală nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art.117 alin.1 lit. d din același cod”.
2. Analiza situației din speță:
Curtea reamintește că reclamantul a solicitat anularea deciziei de calcul al taxei pe poluare nr. 3165/19.03.2009, emisă de Administrația Finanțelor Publice Gurahonț și obligarea pârâtei la restituirea sumei în cuantum de 4665 lei, reprezentând taxa de poluare, achitată de reclamant la 19.03.2009, taxa fiind impusă reclamantului cu prilejul înmatriculării în România, conform Ordonanței de Urgență nr. 50/2008, a unui autoturism marca BMW 325, înmatriculat anterior în Spania, la data de 30.11.1993.
Curtea mai constată că reclamantul a sesizat direct instanța de judecată la data de 20.12.2011, formulând o cerere de restituire a taxei de poluare către pârâtă la data 22.02.2012, astfel cum rezultă din copia cererii, atașată la fila 34 din dosarul Tribunalului A..
Astfel, reclamantul a solicitat direct instanței de judecată anularea deciziei de calcul a taxei de poluare și restituirea taxei de poluare stabilită prin respectiva decizie, fără a dresa o astfel de cerere, în prealabil, autorității emitente, respectiv succesoarei acesteia – Administrația Finanțelor Publice Sebiș.
Reclamantul a justificat această procedură prin dispozițiile din Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 24/14.11.2011, potrivit căreia „procedura de contestare prevăzută de art. 7 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.50/2008 raportat la art.205-218 din Codul de procedură fiscală nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art.117 alin.1 lit. d din același cod”.
Curtea subliniază că se impune a se face distincție între cererea prealabilă adresată autorității administrative – în speță, cererea de restituire a taxei de poluare – și procedura contestării eventualului răspuns emis de autoritatea administrativă la această cerere.
Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a examinat în hotărârea respectivă admisibilitatea cererii de restituire a taxei de poluare fără contestarea prealabilă a deciziei de calcul a taxei, instanța supremă statuând că „acțiunea judiciară având ca obiect restituirea taxei de poluare nu poate fi condiționată de parcurgerea procedurii de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cele două proceduri fiind distinct reglementate de Codul de procedură fiscală”.
Însă chiar în decizia respectivă, Înalta Curte de Casație și Justiție a făcut distincție între cererile de restituire a taxei de poluare și contestarea deciziei de calcul a taxei, afirmând că „nu trebuie ignorate obiectul și finalitatea celor două proceduri care vizează, pe de o parte, anularea deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecința înlăturării acesteia din realitatea juridică, iar, pe de altă parte, cenzurarea refuzului nejustificat de soluționare a cererii de restituire a taxei de poluare și obligarea la restituirea sumei încasate cu acest titlu.
Procedura prealabilă reglementată de dispozițiile legale amintite anterior este obligatorie numai în cazul primei categorii de acțiuni, în timp ce, pentru a doua, ea nu mai are un astfel de caracter în baza art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare”.
Astfel, Curtea reține că instanța supremă a afirmat clar că procedura prealabilă este obligatorie dacă se solicită și anularea deciziei de calcul al taxei de poluare, iar în prezenta cauză reclamantul a solicitat și anularea deciziei de calcul a taxei.
În al doilea rând, Curtea observă că reclamantul nu a adresat pârâtei nici o cerere prealabilă de restituire a taxei anterior sesizării instanței de judecată. Or, cererea prealabilă nu se confundă cu procedura administrativă prealabilă de contestare a eventualului refuz de restituire a taxei.
În speță, reclamantul nu se găsește, astfel, nici în situația refuzului de soluționare a cererii, întrucât acesta nu a formulat o cerere adresată autorității administrative, pentru a se pretinde vătămat de refuzul de soluționare favorabilă a cererii sau de refuzul soluționării acesteia.
Prin urmare, Curtea reține că instanța de fond a stabilit în mod corect că procedura specială instituită prin normele de procedură fiscală trebuie urmată în deplină concordanță cu normele de drept corespunzătoare, instanța de fond amintind dispozițiile art. 117 alin. 1 lit. d) Cod de Procedură Fiscală, text potrivit textului căruia se restituie, la cerere, debitorului sumele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale.
Raportat la aceste aspecte, Curtea reține că instanța de fond a respins în mod corect acțiunea formulată de reclamant.
În consecință, în raport cu cele arătate mai sus, Curtea apreciază că soluția Tribunalului A. este temeinică și legală, astfel încât recursul formulat de reclamantul L. I. împotriva sentinței civile nr. 1119/3.04.2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._ urmează a fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312 al. 1 Cod de Procedură Civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge recursul formulat de reclamantul L. I. împotriva sentinței civile nr. 1119/3.04.2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 5.02.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. D. R. O. R. P.
GREFIER
M. S.
Red.RP/18.03.2013
Tehnored.MS/19.03.2013
Ex.2
Primă instanță:Tribunalul A. - judecător C. Șianțiu
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 1163/2013.... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 28/2013.... → |
|---|
