Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 447/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 447/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 06-02-2013 în dosarul nr. 5223/30/2011
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._ – 20.06.2012
DECIZIA CIVILĂ NR.447
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 06.02.2013
PREȘEDINTE:C. D. O.
JUDECĂTOR:M. C. D.
JUDECĂTOR:M. BACĂU
GREFIER:M. T.
S-au luat în examinare recursurile formulate de pârâtele Direcția G. a Finanțelor Publice T. și Administrația Finanțelor Publice Timișoara, împotriva sentinței civile nr.851/28.03.2012, pronunțată în dosarul nr._, al Tribunalului T., în contradictoriu cu reclamanta – intimată B. D. I., având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă pentru reclamanta – intimată lipsă, avocat B. G. L., lipsă fiind pârâtele – recurente.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că s-au depus la dosar prin registratura instanței, la data de 31.01.2013 note de ședință însoțite de un set de înscrisuri (chitanțe, facturi) din partea reclamantei – intimate.
Reprezentantul reclamantei – intimate depune la dosar chitanțe privind plata impozitului.
Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de administrat sau excepții de invocat, instanța constată încheiată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Reprezentantul reclamantei – intimate pune concluzii de respingere a recursurilor, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului T. la data de 19.07.2011 sub dosar nr._, reclamanta B. D. I. a formulat contestație împotriva deciziei nr. 37/18/21.01.2011 emisă de D.G.F.P. T., decizie prin care a fost respinsă contestația reclamantei împotriva deciziei de impunere anuală pe anul 2009, având nr. înregistrare_/28.09.2010, respectiv împotriva deciziei de impunere anuală pe anul 2009 emisă de A.F.P. Timișoara, solicitând anularea deciziilor contestate, obligarea pârâtelor la recalcularea impozitului pe venit aferent anului 2009 și emiterea deciziei de impunere conform Declarației 200 și restituirea sumelor plătite nedatorat.
Prin sentința civilă nr.851/28.03.2012 pronunțată în dosar nr._ Tribunalul T. a admis acțiunea.
A dispus anularea deciziei nr. 37/18/21.01.2011 emisă de pârâta D.G.F.P. T. și anularea deciziei de impunere anuală pe anul 2009 cu nr._/28.09.2010 emisă de A.F.P. Timișoara.
A dispus recalcularea impozitului pe venit aferent anului 2009 și emiterea Deciziei de impunere conform Declarației 200, înregistrată sub nr._/07.08.2009 la A.F.P. Timișoara și restituirea sumelor plătite nedatorat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Reclamanta B. D.-lordanca obține venituri permanente din cedarea folosinței bunurilor potrivit propriilor declarații fiscale, iar la data de 28.09.2009 pârâta A.F.P. Timișoara a emis Decizia de impunere anuală pe anul 2009.
Împotriva acestei decizii reclamanta a formulat contestație, care a fost respinsă prin Decizia nr. 37/18/21.01.2011 emisa de către D.G.F.P. T..
Prin contractul de închiriere, reclamanta a închiriat un imobil situat în Timișoara, ., . C.F. nr._ Timișoara, proprietate a S.C. "N.C.N. COMPANY" S.R.L. Timișoara, pentru suma de 1.000 euro/lună, cu drept de subînchiriere conform art. 7 alin. 3 din contract.
Prin contractul de subînchiriere înregistrat la A.F.P. Timișoara sub nr. 2155/07.08.2008 încheiat între reclamanta B. D.-lordanca și chiriașul S.C. "E." S.R.L. Timișoara a subînchiriat spațiul cu suma de 2.000 euro/luna pentru. Contractul a fost reziliat la data de 01.07.2009.
La determinarea venitului net nu a fost luată în considerare de către organul fiscal suma de 25.446 lei, arătată de reclamanta în declarația privind veniturile realizate, cod 200, cu titlu de cheltuieli deductibile, reprezentând contravaloarea chiriei în sumă de 1.000 euro/lună pe care reclamanta avea obligația sa o plătească proprietarului, deoarece s-a apreciat că aceasta face obiectul altui contract de închiriere a fost încheiat intre proprietar și chiriaș și nu a contractului de subînchiriere în cauză.
Pârâta a impus reclamanta în sistem forfetar potrivit art. 62 alin. 2 din Codul Fiscal, apreciind că pentru luarea în considerare la calculul venitului net și a altor cheltuieli cum sunt cele de natura cheltuielilor invocate de reclamantă, aceasta avea posibilitatea sa opteze pentru determinarea venitului net din închirieri în sistem real, pe baza datelor din contabilitatea în partidă simplă, așa cum prevăd dispozițiile art. 62 alin. 3 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
Potrivit art. 19 din Codul fiscal „profitul impozabil se calculează ca diferență între veniturile realizate din orice sursă și cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile și la care se adaugă cheltuielile nedeductibile. La stabilirea profitului impozabil se iau în calcul și alte elemente similare veniturilor și cheltuielilor potrivit normelor de aplicare”.
Veniturile din cedarea folosinței locuinței sunt venituri impozabile potrivit art. 41 alin. 1 lit. c) din Codul Fiscal.
Instanța a reținut că potrivit contractului de subînchiriere reclamanta a realizat venituri impozabile în sensul 41 alin. 1 lit. c) din Codul Fiscal și nu a menționat în declarațiile depuse că solicită stabilirea venitului impozabil în sistem real sau cote forfetare de cheltuieli, modalitatea de stabilirea venitului net, fiind opțiunea pârâtei.
Având în vedere că reclamanta realizează venituri pentru care suportă totodată cheltuieli, apreciate de instanță ca fiind deductibile deoarece sunt efectuate în scopul realizării de venituri, organul fiscal trebuia să stabilească venitul net prin scăderea chiriei pe care reclamanta o achită proprietarului, deoarece reclamanta a depus atașat declarațiilor contractul de închiriere și cele de subînchieriere.
O asemenea atitudine ar fi fost în conformitate cu prevederile art. 7 al. 3 din Codul de procedură fiscală, potrivit cărora organul fiscal are obligația să examineze în mod obiectiv starea de fapt, precum și să îndrume contribuabilii pentru depunerea declarațiilor și a altor documente, pentru corectarea declarațiilor sau a documentelor, ori de câte ori este cazul.
De asemenea, art. 12 din același act normativ prevede că relațiile dintre contribuabili și organele fiscale trebuie să fie fundamentate pe bună-credință, în scopul realizării cerințelor legii.
Interpretarea dată de către pârâte ar fi una formală și contrară principiului echității.
Pentru aceste considerente, instanța a dispus anularea deciziei nr. 37/18/21.01.2011 emisă de Direcția G. a Finanțelor Publice T. și anularea deciziei de impunere anuală pe anul 2009 cu nr._/28.09.2010 emise de Administrația Finanțelor Publice Timișoara. A mai dispus recalcularea impozitului pe venit aferent anului 2009 și emiterea Deciziei de impunere conform Declarației 200, înregistrată sub nr._/07.08.2009 la A.F.P. Timișoara și restituirea sumelor plătite nedatorat.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, nefiind solicitate, nu s-au acordat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâtele Direcția G. a Finanțelor Publice T. și Administrația Finanțelor Publice Timișoara, considerând-o ca netemeinică și nelegală.
În motivarea recursurilor, pârâtele arată în esență că, în fapt, prin contractul de închiriere nr. 1796/15.12.2007 reclamanta a închiriat un imobil situat in Timișoara, . . C.F. nr._ Timișoara, proprietate a S.C. NCN COMPANY S.R.L. Timișoara, pentru suma de 1.000 euro/luna cu drept de subînchiriere conform art. 7 alin. 3 din contract.
Prin contractul de subînchiriere înregistrat la A.F.P. Timișoara sub nr._/07.08.2008 încheiat între reclamanta B. D.-I. si chiriașul .. Reșița a subînchiriat spațiul cu suma de 2.000 euro/luna pentru perioada 15.08._11.
La data de 07.08.2009 reclamanta a înregistrat la organul fiscal A.F.P. Timișoara sub nr._/07.08.2009 Declarația privind venitul estimat pentru anul 2009, cod 220, cu data sistării contractului de închiriere cu 01.07.2009.
În consecință, conform acestei declarații organul fiscal a emis Decizia de impunere pentru plați anticipate pentru anul 2009 nr._/19.08.2009. cu data sistării venitului la 01.07.2009, recalculându-se impozitul anticipat pe venit aferent perioadei de la 01.01._09 cu următoarele elemente: venit brut în sumă de 50.520 lei, cota forfetara de cheltuieli in suma de 12.630 lei, venit net in suma de 37.890 lei si impozitul anticipat pe venit in suma de 6.062 lei.
Se precizează că venitul brut în sumă de 50.520 lei este rezultat din înmulțirea chiriei lunare (2.000 euro) cu perioada de luni in care a fost obținut venitul (6 luni: 01.01._09) si cu cursul valutar valabil in data de 30.06.2009 (ultima zi a ultimei luni in care a fost obținut venitul), comunicat de BNR in data de 29.06.2009 (1 euro = 4,21 lei).
Ulterior, a fost emisa si Decizia de impunere anuala pe anul 2009 nr._/28.09.2010 prin care s-a procedat la regularizarea impozitului anual datorat, stabilindu-se următoarele: un venit brut in suma de 50.680 lei, cota forfetara de cheltuieli in suma de 12.670 lei, venit net in suma de 38.010 lei, impozitul anual pe venit in suma de 6.082 lei si diferența de impozit anual de regularizat in plus in suma de 20 lei.
Se subliniază că venitul brut anual final in suma de 50.680 lei a fost recalculat ca urmare a faptului ca in contractul de închiriere înregistrat la organul fiscal a fost înscrisă chiria in valuta, respectiv suma de 2.000 euro/luna, iar la emiterea Deciziei de impunere anuala pe anul 2009 nr._/27.08.2010 organul fiscal a avut in vedere prevederile pct. 1371 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003:
"137 ind.1 În situația in care chiria/arenda reprezintă echivalentul in lei al unei valute, venitul brut anual se determina pe baza chiriei/arendei lunare evaluate la cursul de schimb al pieței valutare comunicat de Banca Naționala a României, valabil pentru ultima zi a fiecărei luni, corespunzător lunilor din perioada de impunere."
În baza acestui text de lege organul fiscal a procedat la recalcularea venitului brut având in vedere cursul de schimb valutar din ultima zi a fiecărei luni din perioada ianuarie - iunie 2009, rezultând astfel un venit brut aferent perioadei 01.01._09, in suma de 50.680 lei la care s-a aplicat cota de 25% cheltuieli forfetare prevăzuta de art. 62 alin. 2 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, in suma de 12.670 lei, rezultând un venit net impozabil in suma de 38.010 lei cu impozitul aferent de 6.082 lei (38.010 lei x 16% =6.082 lei).
Diferența de 20 lei rezultă din impozitul anual final datorat în sumă de 6.082 lei minus impozitul pe venit datorat anticipat în sumă de 6.062 lei.
Referitor la considerentele hotărârii pronunțate in prima instanța, se învederează faptul că în ambele decizii de impunere la calculul impozitului pe venit datorat organul fiscal a utilizat ca element de calcul venitul brut obținut de către reclamanta corespunzător unei chirii lunare in suma de 2.000 euro/luna înscrisă în contractul de subînchiriere nr._/07.08.2008, așa cum prevede în mod explicit și obligatoriu art. 62 alin. 1 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal precizează:
"Art. 62 (1) Venitul brut reprezintă totalitatea sumelor în bani si/sau echivalentul în lei al veniturilor în natura si se stabilește pe baza chiriei sau a arendei prevăzute în contractul încheiat între părți pentru fiecare an fiscal, indiferent de momentul încasării chiriei sau arendei."
Pentru stabilirea venitului net pentru anul 2009 in suma de 38.010 lei, din venitul brut in suma de 50.680 lei calculat pe baza chiriei prevăzute in contractul încheiat între părți a fost scăzuta suma de 12.670 lei reprezentând cota forfetara de 25% prevăzuta de art. 62 alin. 2 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal coroborat cu pct. 138 din H.G. nr. 44/2004 privind N.M. de aplicare a Codului fiscal:
"Art. 62 (...) 2) Venitul net din cedarea folosinței bunurilor se stabilește prin deducerea din venitul brut a cheltuielilor determinate prin aplicarea cotei de 25% asupra venitului brut."
"138. Venitul net se determina ca diferența dintre sumele reprezentând chiria/arenda in bani si/sau echivalentul in lei al veniturilor in natura, prevăzute in contractul încheiat între părți, și cota de cheltuiala forfetara de 25%, reprezentând cheltuieli deductibile aferente venitului. "
La determinarea venitului net nu a fost luata in considerare suma de 25.446 lei, declarata de reclamanta in Declarația privind veniturile realizate pe anul 2009 - cod 200, reprezentând cheltuieli deductibile, adică contravaloarea chiriei in suma de 1.000 euro/ luna pe care petenta avea obligația sa o plătească proprietarului, deoarece aceasta face obiectul altui contract de închiriere care a fost încheiat intre proprietar si reclamanta chiriașa si nu a contractului de subînchiriere in cauza.
Cheltuiala deductibila aferenta venitului, stabilita conform legii prin aplicarea cotei forfetare de 25% asupra venitului brut, reprezintă uzura bunurilor închiriate si cheltuielile ocazionate de întreținerea si repararea acestora, impozitele si taxele pe proprietate datorate potrivit legii, comisionul reținut de intermediari, primele de asigurare plătite pentru bunul cedat spre folosința etc.
Reclamanta a fost impusa in sistem forfetar conform regulii de impozitare prevăzute de art. 62 alin. 2 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal coroborat cu pct. 138 din H.G. nr. 44/2004 privind N.M. de aplicare a Codului fiscal, iar pentru luarea in considerare la calculul venitului net si a altor cheltuieli cum sunt cele de natura celor invocate de aceasta, reclamanta avea posibilitatea să opteze pentru determinarea venitului net din închirieri in sistem real, pe baza datelor din contabilitatea in partida simpla, așa cum prevede art. 62 alin. 3-4 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal:
"Art. 62 (...) (3) Prin excepție de la prevederile alin. (1) si (2). contribuabilii pot opta pentru determinarea venitului net din cedarea folosinței bunurilor in sistem real, pe baza datelor din contabilitatea in partida simpla.
4) Dispozițiile privind opțiunea prevăzuta la art. 51 alin. (2) si (3) se aplica si în cazul contribuabililor menționați la alin. (3). "
Așa după cum rezultă în mod clar din aceste prevederi legale, in cazul impozitării veniturilor din cedarea folosinței bunurilor regula de impozitare o constituie impozitarea in sistem forfetar, utilizata întotdeauna in cazul in care contribuabilul nu solicita in mod expres aplicarea unui anumit sistem de impozitare, iar excepția de la regula o constituie impozitarea in sistem real, pe baza datelor din contabilitatea in partida simpla, care se aplica exclusiv in cazul in care contribuabilul declara ca optează sa fie impozitat in acest sistem si in măsura in care conduce contabilitatea veniturilor si cheltuielilor sale in partida simpla.
În urma analizării documentelor depuse la dosarul contestației organul de soluționare a contestației a constatat ca petenta nu a respectat prevederile legale citate mai sus, adică nu a deductibilitate de 25% si nici nu a optat pentru determinarea venitului net in sistem real.
Cât privește susținerea reclamantei potrivit căreia prin Declarația privind veniturile realizate in anul 2009 - cod 200, înregistrata la A.F.P. Timișoara sub nr._/02.08.2010, aceasta ar fi solicitat determinarea venitului pe baza reala pentru anul 2009 prin deducerea chiriei de 1.000 euro/luna achitata de aceasta, se învederează că aceasta opțiune nu este valabila din punct de vedere legal, fiind tardiva, retroactiva si astfel inadmisibila, potrivit prevederilor coroborate ale art. 62 alin. 3 si 4 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal cu art. 51 alin. 3 din aceeași lege, potrivit cărora:
"Art. 51 Opțiunea de a stabili venitul net anual, utilizându-se datele din contabilitatea în partida simpla
1) Contribuabilii care obțin venituri din activități independente, impuși pe baza de norme de venit, precum si cei care obțin venituri din drepturi de proprietate intelectuala au dreptul sa opteze pentru determinarea venitului net în sistem real, potrivit art. 48.
2) Opțiunea de a determina venitul net pe baza datelor din contabilitatea în partida simpla este obligatorie pentru contribuabil pe o perioada de 2 ani fiscali consecutivi si se considera reînnoita pentru o noua perioada daca nu se depune o cerere de renunțare de către contribuabil.
3) Cererea de opțiune pentru stabilirea venitului net in sistem real se depune la organul fiscal competent până la data de 31 ianuarie inclusiv, in cazul contribuabililor care au desfășurat activitate si in anul precedent, respectiv in termen de 15 zile de la începerea activității, in cazul contribuabililor care încep activitatea in cursul anului fiscal."
Așadar, în cazul in care reclamanta dorea sa opteze pentru impozitarea in sistem real pentru impozitarea veniturilor din chirii obținute in anul 2009, avea posibilitatea si obligația sa depună o cerere de opțiune în acest sens la organul fiscal (A.F.P. Timișoara) până cel mai târziu in data de 31.01.2009 concomitent cu inițierea conducerii contabilității in partida simpla, nefiind permisa depunerea retroactiva a unei astfel de opțiuni abia la data de 02.08.2010 pentru anul deja încheiat 2009, si evident fără ca in cursul anului 2009 sa fi condus contabilitatea in partida simpla.
În consecință, se susține că prin motivația prezentata în cuprinsul cererii de chemare in judecata reclamanta își invoca in apărare in mod nepermis propria culpa, respectiv reclama nejustificat faptul ca nu i s-au recunoscut ca deductibile toate cheltuielile efectuate pentru realizarea venitului impozabil peste cota legala de 25%, deși însăși reclamanta nu a solicitat in termenul legal schimbarea impunerii in sistem real, contrar principiului de drept exprimat prin adagiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans.
Sub acest aspect, se susține că instanța de judecata nu poate dispune in mod inadmisibil însăși schimbarea retroactiva a sistemului de impozitare al reclamantei, impunând fără absolut niciun temei legal organului fiscal sa schimbe retroactiv sistemul de impozitare al reclamantei din impozitare in sistem forfetar (regula de impozitare) in impozitare in sistem real (excepția de impozitare), deși o astfel de prerogativa aparține exclusiv contribuabilului, iar nu instanței de judecata, așa cum prevede art. 62 alin. 3 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
Mai mult, obligarea organului fiscal să o impoziteze pe reclamanta în sistem real este nelegala întrucât nu există nicio proba ca reclamanta B. D.-I. îndeplinește condițiile legale pentru a putea fi impozitată în acest sistem.
Astfel, întrucât impozitarea în sistem real se face pe baza datelor din contabilitatea in partida simpla, condiția necesara pentru aplicarea acestui sistem de impozitare este ca persoana care solicita impunerea in acest sistem sa conducă contabilitatea in partida simpla.
Or, reclamanta nu a dovedit faptul că ar fi condus in anul 2009 contabilitatea în partida simpla cu privire la activitatea de închiriere bunuri imobile, situație in care impunerea in sistem real nu poate avea loc.
În egala măsura, reclamanta nu poate nici invoca necunoașterea prevederilor legale aplicabile in cauza, respectiv prevederile art. 62 alin. 1 - 3 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal coroborate cu pct. 138 din H.G. nr. 44/2004 privind N.M. de aplicare a Codului fiscal, si nicio pretinsă dar nedovedită atitudine necorespunzătoare a organelor fiscale în îndrumarea și consilierea reclamantei cu privire la întocmirea declarațiilor sale fiscale, întrucât astfel reclamanta invocă în apărare în mod nepermis necunoașterea legii, contrar principiului de drept exprimat prin adagiul nemo censetur ignorare legem.
De asemenea, se învederează și faptul că prevederile legale invocate de către reclamanta numai dintr-o evidenta eroare de drept, respectiv prevederile art. 19 din Codul fiscal, nu sunt aplicabile in cauză întrucât acestea reprezintă prevederi legale cu privire la modul de calcul al impozitului pe profit datorat de către contribuabilii persoane juridice neavând nici o legătura cu calculul impozitului pe venit, in speța al impozitului pe venitul din cedarea folosinței bunurilor, datorat de către contribuabilii persoane fizice, care face obiectul actelor administrativ fiscale contestate in cauza.
Nu în ultimul rând, pe cale de prezumție legala absoluta, au înțeles să invoce in fata instanței de fond autoritatea de lucru judecat cu privire la chestiunea de fapt a sistemului de impozitare pe cote forfetare de cheltuieli aplicabil reclamantei in anul 2009, chestiune de fapt soluționata definitiv și irevocabil de către instanțele judecătorești competente prin Decizia civila nr. 1432/13.10.2011, pronunțata de Curtea de Apel Timișoara in dosarul nr._ in soluționarea recursurilor declarate de parate.
În mod nelegal Tribunalul T. nu a luat in considerare cele invocate pe cale de prezumție, motiv pentru care se învederează faptul ca prin Decizia de impunere pentru plați anticipate pe anul 2009 nr._/29.06.2009 A.F.P. Timișoara a stabilit in sarcina reclamantei un impozit pe venit anticipat pentru întreg anul 2009 (12 luni) in suma de 10.826 lei, in baza sistemului de impozitare pe cote forfetare de cheltuieli.
Aceasta decizie de impunere a fost contestata de către reclamanta la instanța de contencios administrativ, acțiunea reclamantei fiind admisa prin Sentința civila nr. 1547/19.11.2010 pronunțata de Tribunalul T. in dosarul nr._ . Hotărârea primei instanțe a fost modificata in tot prin Decizia civila nr. 1432/13.10.2011 pronunțata in recurs de Curtea de Apel Timișoara, instanța de recurs reținând in mod irevocabil faptul ca reclamanta B. D.-I. in mod legal si corect a fost impozitată in anul 2009 in sistem forfetar, respectiv prin deducerea din venitul brut impozabil de 2000 euro/luna doar a unei cote legale de 25% cu titlu de cheltuieli forfetare potrivit art. 62 alin. 2 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
Ca urmare, având în vedere aceasta soluție a instanțelor judecătorești, definitiva, irevocabila si executorie, se susține că exista autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea de fapt a sistemului de impozitare aplicabil reclamantei in anul 2009.
În consecință, aceasta chestiune de fapt nu mai poate fi pusa din nou in discuție, in cadrul unei noi judecați, indiferent între ce părți, ce obiect si ce cauza juridica ar avea noua judecata, teza exprimata prin adagiul res judicata pro veritate habetur, întrucât astfel s-ar încălca autoritatea de lucru judecat stabilită deja o dată în mod irevocabil de către instanțele judecătorești, iar hotărârile pronunțate inițial de către aceste instanțe ar fi contrazise in mod inadmisibil de alte hotărâri judecătorești noi si astfel le-ar lipsi practic de efecte juridice pe primele.
În concluzie, având in vedere cele invocate, se solicită admiterea recursurilor ca fiind fondate si sa se modifice Sentința civila nr. 851/28.03.2012 pronunțata de Tribunalul T. in sensul respingerii acțiunii reclamantei ca neîntemeiată și menținerii ca temeinice și legale a actelor administrative fiscale emise de D.G.F.P. T. si A.F.P. Timișoara.
Prin întâmpinare, reclamanta a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate și menținerea hotărârii primei instanțe ca fiind temeinică și legală, arătând că, a închiriat un imobil, spațiu comercial situat in Timișoara, . . S.C. N.C.N COMPANY SRL, pentru suma de 1.000 euro/luna cu drept de subînchiriere conform art.7 al.3 din Contractul de închiriere înregistrat sub nr.1796/15.12.2007 la C.. av. B. G. L..
În cursul anului 2009, a avut acest spațiu subînchiriat către .., pentru suma de 2.000 euro/luna prin Contractul înregistrat la A.F.P Timișoara sub nr._/07.08.2008.
Din aceasta activitate de subînchiriere, a realizat un venit impozabil de 1.000 euro/luna, rezultat din scăderea chiriei plătită proprietarului din suma încasata de reclamantă.
Întrucât în data de 30.06.2009 a reziliat contractul de subînchiriere avut cu .., a depus la A.F.P Timișoara, Declarație privind veniturile realizate 200 pentru anul 2009, perioada 01.01.-30.06.2009, înregistrata sub nr._/02.08.2010.
Prin depunerea acestei Declarații 200, a solicitat determinarea venitului net in sistem real, a bifat căsuța respectiva, ceea ce însemna ca organul fiscal era obligat ca la calculul impozitului datorat sa deducă suma de 1.000 euro/luna ca si cheltuiala deductibila.
Opțiunea de a solicita modalitatea de determinare a venitului net îi aparține, așa cum chiar recurentele recunosc și arată în recursurile lor, si era conforma prevederilor art.62 al.3 din Codul Fiscal - contribuabilii pot opta pentru determinarea venitului net din cedarea folosinței bunurilor în sistem real....
Cu toate acestea, organul fiscal, încălcând atât dreptul său de opțiune cât și prevederile legale, a impozitat neluând în considerare Declarația 200 depusa de reclamantă, schimbându-i în mod nepermis modalitatea de impozitare din sistem real (unde trebuia dedusa chiria de 1.000 euro/luna plătită proprietarului) în sistem forfetar, unde cota deductibila aplicata este de 25% la venitul brut încasat de 2.000 euro/luna. În acest mod, s-a stabilit o soluție fiscala mult mai împovărătoare fiscal, încălcându-se prevederile art.7 Cod procedură fiscala - "Organul fiscal are obligația sa examineze in mod obiectiv starea de fapt, precum si sa îndrume contribuabilii pentru depunerea declarațiilor si a altor documente, pentru corectarea declarațiilor sau a documentelor, ori de cate ori este cazul.
Susținerea recurentelor că opțiunea reclamantei de a-i fi determinat venitul in sistem real, exprimata prin depunerea Declarației 200, nu ar fi valabila din punct de vedere legal, fiind tardivă este total eronata solicitând înlăturarea acesteia, întrucât textul de lege invocat, art.51 din Codul Fiscal, nu se refera si nu are aplicabilitate in situația obținerii veniturilor din cedarea folosinței bunurilor, acest articol se refera strict la cei care obțin venituri din activități independente, impuși pe baza de norme de venit, precum si cei care obțin venituri din drepturi de proprietate intelectuala. Art.51 Cod fiscal invocat de recurente se refera strict la aceste categorii de contribuabili, care au obligația de a face solicitarea de stabilire a venitului net in sistem real pana la 31 ianuarie inclusiv, conf. Al.3 neavând nici o legătura cu activitatea reclamantei prin care a obținut venituri din subînchiriere.
Se mai arată că, nu a solicitat schimbarea retroactiva a sistemului de impozitare, ci a solicitat in mod legal calcularea impozitului in sistem real prin depunerea Declarației 200, iar susținerile recurentelor sunt nefondate si din acest punct de vedere.
Modalitatea de impunere astfel realizata este contrara principiului echității prevăzut in Codul Fiscal, iar interpretarea formala a organului fiscal dovedește necunoașterea legii si rea credința.
Referitor la susținerea existentei autorității de lucru judecat in prezenta cauza, solicită respingerea acesteia ca neîntemeiată, arătând că, în Dosar nr._ al Tribunalului T. prin Sentința Civila nr.l547/PI/CA din 19.11.2010 instanța de judecata a dispus anularea Deciziei de impunere pentru plați anticipate nr._/11.05.2009 emisa de A.F.P. Timișoara si Decizia nr.1933/311/27.10.2009 emisa de D.G.F.P. T., iar in recurs prin Decizia Civila nr.1432/13.10.2011 Curtea de Apel Timișoara a admis recursurile pe motiv ca reclamanta nu a completat corect Declarația 220 privind plățile anticipate si nu a uzat de posibilitatea de a solicita determinarea venitului net in sistem real. Aceeași motivare a stat la baza si a Deciziei data in Dosar nr._ in care a contestat Decizia de impunere anuala pe anul 2008, admisa in prima instanța prin Sentința Civila nr.494/21.04.2011.
În cauza de față nu poate fi vorba de autoritate de lucru judecat cu privire la sistemul de impozitare aplicat reclamantei in anul 2009, întrucât prezenta acțiune se refera la alta situație juridica, si alta stare de fapt, fiind vorba de o contestație cu alt obiect chiar daca este purtat între aceleași părți.
Totodată Declarația 200 privind veniturile realizate a fost completata corect, a solicitat aplicarea sistemului real de calcul, si este dreptul contribuabilului de a contesta orice decizie de impunere.
Se mai arată că în mod fals recurentele susțin că ar fi vorba despre același obiect al pricinii, reclamanta nu a mai pus in discuție acele declarații si acea modalitate de calcul stabilita prin Deciziile de impunere, a contestat Decizia de impunere anuala pe anul 2009, emisa ca urmare a Declarației 200 nr._/02.08.2010.
Analizând hotărârea recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din oficiu, sub toate aspectele, conform art. 3041 Codul de procedură civilă, Curtea reține că nu exista nici un motiv de modificare sau casare a hotărârii primei instanțe, recursurile fiind nefondate pentru următoarele considerente:
Curtea este de acord cu recurentele că, în lipsa opțiunii reclamantului intimat de a fi impus în sistem real (sistem care, dacă era aplicat, i-ar fi dat dreptul, în mod necontestat de autoritățile fiscale, să deducă integral cheltuielile aferente obținerii venitului, respectiv chiria plătită proprietarului, cf. art. 62 al. 3-4 Cod fiscal) se aplică sistemul de impunere forfetar, care dă drept la deducerea unei cheltuieli forfetare în procent de 25 %.
Observă însă că potrivit Declarației cod 200 privind veniturile realizate pe anul 2009 (filele 9-10 dos. fond), intimatul a ales ca modalitate de impozitare sistemul real.
În consecință, văzând că, de fapt, este îndeplinită condiția pentru care autoritățile fiscale au refuzat reclamantului intimat impozitarea în sistem real, Curtea, în temeiul art. 312 Codul de procedură civilă, va respinge recursurile.
Ia act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursurile formulat de recurenții Direcția G. a Finanțelor Publice T. și Administrația Finanțelor Publice Timișoara împotriva sentinței civile nr. 851/2012 pronunțată de Tribunalul T..
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 06.02.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. D. O. M. C. D. M. BACĂU
GREFIER,
M. T.
RED:C.D.O./12.03.13
TEHNORED:M.T./12.03.13
2.ex./SM/
Primă instanță:Tribunalul T.
Judecător – G. B.
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 2/2013.... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 2435/2013.... → |
|---|
