Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 07/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 07/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 07-11-2013 în dosarul nr. 6282/115/2012
ROMÂNIA OPERATOR 2928
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._ -01.10.2013
DECIZIA CIVILĂ NR._
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 07 noiembrie 2013
PREȘEDINTE: Ș. E. P.
JUDECĂTOR: R. C.
JUDECĂTOR: A. P.
GREFIER: F. C.
S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamanta Pașitoniu M. și pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Oțelu R., împotriva sentinței civile nr. 635/20.02.2013, pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimata chemata în garanție Administrația F. pentru Mediu, având ca obiect restituire taxă poluare.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă pentru reclamanta lipsă avocat B. M., lipsă celelalte părți.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, reprezentantul reclamantei intimate depune împuternicire avocațială și chitanță pentru plata onorariului avocațial arătând că nu mai are alte cereri de formulat ori probe de administrat, motiv pentru care Curtea constată încheiată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul reclamantei intimate solicită respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.635/20.03.2013 Tribunalul C.-S. a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S., a respins excepția lipsei procedurii prealabile, invocată de pârâta D. C.-S..
A admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta P. M. în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice Oțelu R., a obligat pârâta Administrația Finanțelor Publice Oțelu R. la restituirea sumei de 5382 lei, cu titlu de taxă de poluare, la plata dobânzilor legale, conform considerentelor prezentei hotărâri și la plata sumei de 343,30 lei, cheltuieli de judecată.
A respins cererea de chemare în garanție formulată de Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. împotriva Administrației F. pentru Mediu București.
Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. nu are calitatea procesuală pasivă în cauză, întrucât nu este emitenta deciziei de calcul a taxei de poluare și nici nu are calitatea de instituție ce a refuzat restituire acestei taxe, iar pe acest considerent a procedat și la respingerea excepției lipsei procedurii prealabile și a cererii de chemare în garanție, apreciind că au fost formulate de o parte fără calitate procesual pasivă.
Pe fondul cauzei, Tribunalul a constatat că instituirea taxei de poluare prin OUG nr.50/2008 s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (vechiul art. 90, modificat prin . Tratatului de la Lisabona), astfel încât Tribunalul a considerat că acțiunea reclamantei este admisibilă, în condițiile în care taxa de poluare achitată de acesta este în contradicție cu legislația europeană în materie.
Referitor la acordarea dobânzilor legale aferente sumei plătite cu titlul de taxă de poluare, Tribunalul a reținut că legislația care reglementează dobânzile datorate în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget este dispusă de art. 124 Cod de Procedură Fiscală, coroborat cu art. 117 și respectiv art. 70 alin. 1 Cod procedură fiscală.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen legal reclamanta și pârâta D. C.-S. în nume propriu și în reprezentarea AFP Oțelu R..
Prin recursul declarat de reclamantă s-a solicitat modificarea în parte a sentinței recurate în sensul acordării cheltuielilor de judecată în primă instanță în sumă de 1500 lei sau în subsidiar de 500 lei, apreciindu-se că onorariul avocațial acordat în primă instanță este nejustificat față de obiectul pricinii și munca depusă de avocat.
Prin recursul declarat de pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S., în nume propriu și în reprezentarea pârâtei Administrației Finanțelor Publice Oțelu R., s-a solicitat modificarea sentinței și respingerea cererii, în principal ca inadmisibilă, pentru lipsa plângerii prealabile, iar în subsidiar ca neîntemeiată, învederându-se că taxa pe poluare a fost instituită prin Legea nr. 9/2012 cu respectarea legislației Uniunii Europene.
În ceea ce privește recursul declarat de Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. în nume propriu instanța constată că acesta este lipsit de interes, urmând a fi respins ca atare, în condițiile în care prin sentința recurată pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. nu a fost obligată la restituirea taxei de poluare solicitate și nici nu s-a dispus anularea vreunui act administrativ emis de această pârâtă.
Referitor la recursul declarat de Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Oțelu R. se rețin următoarele:
Analizând problema admisibilității sau inadmisibilității acțiunii de restituire a taxei de poluare, reiterată în motivele de recurs, în condițiile în care reclamanta nu a făcut dovada parcurgerii procedurii prealabile, prevăzută la art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin decizia nr. 24/14.11.2011, dată în soluționarea unui recurs în interesul legii, că „procedura de contestare prevăzută la art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205 - 218 din Codul de procedură fiscală, nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. d) din același cod”.
Argumentând această soluție, Înalta Curte a reținut că „conform jurisprudenței consecvente a Curții de Justiție a Uniunii Europene, contribuabilii au dreptul la restituirea taxei prelevate de un stat membru cu încălcarea dreptului european și, corelativ, statul are obligația de a o restitui.
Conform principiului autonomiei procedurale, regulile care guvernează rambursarea sumelor în discuție sunt regulile naționale.
Principiul existenței unor remedii naționale adecvate și efective a fost dezvoltat și explicitat mai ales în hotărârea pronunțată asupra afacerilor reunite C-397/98 și C-410/98, Metallgesellshaft Ltd. și alții și Hoechst UK Ltd., în care Curtea de la Luxembourg a punctat în sensul că rambursarea taxelor prelevate nelegal nu poate fi condiționată de contestarea reglementării naționale ori a actelor fiscale la momentul plății.
În esență, Curtea a arătat că autoritățile fiscale naționale nu pot invoca o culpă a contribuabililor care nu au apelat la un remediu național ineficient, în condițiile în care ele însele sunt culpabile pentru aplicarea unor norme naționale incompatibile cu dreptul european.
Aceste reguli sau proceduri, la rândul lor, trebuie să respecte principiul echivalenței (neputând institui condiții mai puțin favorabile decât pentru cererile similare bazate pe încălcarea dreptului național) și principiul efectivității (procedura națională nu trebuie să facă excesiv de dificil sau chiar imposibil exercițiul drepturilor conferite de Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene).
Justițiabilii care au solicitat rambursarea taxei de poluare au apelat la procedura "restituirii de sume", invocând preponderent, potrivit art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală, "aplicarea eronată a prevederilor legale".
În sine, această reglementare respectă cele două principii enunțate anterior, al echivalenței și al efectivității; nu s-a susținut că art. 110 al Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene nu ar putea fi circumscris ipotezei vizate de norma națională, adică nu ar putea constitui o prevedere legală aplicată eronat.
Problema controversată vizează admisibilitatea utilizării directe a acestei căi ori, dimpotrivă, parcurgerea obligatorie, în prealabil, a procedurii reglementate de art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205 - 218 din Codul de procedură fiscală”.
Înalta Curte a reținut că „acțiunea judiciară având ca obiect restituirea taxei de poluare nu poate fi condiționată de parcurgerea procedurii de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cele două proceduri fiind distinct reglementate de Codul de procedură fiscală.
Astfel, în primul rând, a susține că nu există acces la procedura restituirii, reglementată de art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală (și, implicit, Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1.899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal), decât după epuizarea procedurii reglementate de art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205 - 218 din Codul de procedură fiscală înseamnă practic a înlătura din ordinea juridică prima dispoziție legală indicată.
Într-adevăr, existența art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală nu ar mai avea nicio justificare logică dacă restituirea sumelor nelegal plătite nu s-ar putea obține decât atacând direct decizia de calcul al taxei de poluare. Or, potrivit regulii de interpretare "actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat", un text de lege trebuie interpretat în sensul în care ar produce efecte, iar nu în sensul în care n-ar produce niciunul.
Trimiterea la prevederile art. 117 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură fiscală, pe care procurorul general o realizează în cuprinsul memoriului de recurs în interesul legii, nu face decât să întărească argumentația expusă, câtă vreme acesta nu este decât un alt caz distinct (dintre cele 8 reglementate de legiuitor) în care se restituie sumele încasate.
În al doilea rând, nu trebuie ignorate obiectul și finalitatea celor două proceduri care vizează, pe de o parte, anularea deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecința înlăturării acesteia din realitatea juridică, iar, pe de altă parte, cenzurarea refuzului nejustificat de soluționare a cererii de restituire a taxei de poluare și obligarea la restituirea sumei încasate cu acest titlu.
Procedura prealabilă reglementată de dispozițiile legale amintite anterior este obligatorie numai în cazul primei categorii de acțiuni, în timp ce, pentru a doua, ea nu mai are un astfel de caracter în baza art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.
În al treilea rând, soluția admisibilității unor asemenea acțiuni se impune mai ales prin prisma jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care recunoaște contribuabilului dreptul de a solicita rambursarea unei taxe plătite cu încălcarea dreptului european, independent de orice contestare a actului administrativ prin care această taxă a fost stabilită.
Relevantă în această privință este jurisprudența Metallgesellshaft și Hoechst, în care s-a conchis în sensul că „este contrar dreptului european ca o instanță națională să respingă sau să admită doar în parte o cerere ... pentru rambursarea sau repararea prejudiciului financiar suferit ca o consecință a plății impozitului pe profit ... pentru simplul motiv că acestea nu au solicitat autorității fiscale beneficiul regimului fiscal ... și că nu s-au folosit de remediile juridice aflate la dispoziția lor pentru a contesta refuzurile autorităților fiscale, prin invocarea priorității și efectului direct al dreptului comunitar, în condițiile în care legislația națională refuza ... beneficiul regimului fiscal”.
În fine, această soluție se impune și prin prisma Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, respectiv a art. 13, potrivit căruia statele trebuie să asigure un recurs efectiv, prin care o persoană să se poată plânge de încălcarea drepturilor sale.
Or, parcurgerea procedurii administrative de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecința previzibilă a respingerii contestației, fie ca tardiv formulată, fie ca nefondată, nu poate constitui un remediu național efectiv în sensul Convenției, ci, dimpotrivă, reprezintă un obstacol în calea recuperării prejudiciului cauzat particularilor prin aplicarea unor norme naționale incompatibile cu dreptul european, obstacol interpus chiar de autoritățile fiscale naționale aflate în culpă”.
Instanța înțelege să își însușească aceste argumente, având în vedere caracterul obligatoriu al dezlegării date asupra acestei probleme de drept prin decizia Înaltei Curți, impus de art. 329 alin. 3 C.pr.civ.
Pe fond, acțiunea reclamantei se privește a fi întemeiată, față de următoarele considerente:
Se constată a fi nefondate susținerile recurentei potrivit cărora taxa ar fi fost legal percepută în aplicarea dispozițiilor din Legea nr. 9/2012, care este conformă legislației Uniunii Europene.
Curtea de Justiție a Comunităților Europene, în cauza T. și în cauza N. a analizat art.110 TFUE din perspectiva unor versiuni diferite ale OUG nr.50/2008. Cu toate acestea, instanța apreciază că hotărârile menționate sunt aplicabile speței în primul rând pentru că instanța europeană a interpretat o normă comunitară, interpretare care este valabilă indiferent de modificările intervenite în legislația națională.
În al doilea rând, unul dintre argumentele hotărârilor instanței europene are aplicabilitate și în cauză, întrucât vizează o caracteristică nemodificată a taxei de poluare.
Curtea de Justiție a Comunităților Europene a constatat astfel că taxa pe poluare instituită conform OUG nr. 50/2008 este impusă numai pentru autovehiculele care se înmatriculează pentru prima dată în România după . acestui act normativ – 1.07.2008 – cu excluderea de la plata acestei taxe pentru autovehiculele deja înmatriculate în România anterior acestei date.
Această caracteristică esențială a taxei de poluare, reiterată de Curtea de Justiție a Comunităților Europene și în cauza N. (cauza C – 263/10 Hotărârea din 07.07.2011, paragraful 27) a rămas neschimbată până la data achitării de către reclamant a taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule.
Se poate observa astfel că, deși Legea nr. 9/2012 (privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule) prevede la art.4 alin 2 obligația de plată a taxei și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate în România asupra unui autovehicul rulat, (astfel cum au sugerat cele două hotărâri ale instanței europene), prin art.1 din OUG nr.1/2012 a fost suspendată aplicarea dispozițiilor menționate până la 1 ianuarie 2013. Prin urmare, Legea nr. 9/2012, în forma aplicabilă până la data de 01.01.2013, a menținut situația de discriminare indirectă constatată de CJUE în cazul taxei instituite prin OUG nr. 50/2008, de vreme ce vehiculele de ocazie importate sunt supuse taxei, în timp ce vehiculele similare, înmatriculate anterior datei de 01.07.2008, puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală, astfel încât are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre.
Prin urmare, având în vedere argumentele Curții Europene de Justiție redate în cauza T. (cauza C-402/09) și în cauza N. (C‑263/10), precum și principiul priorității dreptului comunitar față de dreptul național, Curtea constată neîntemeiate susținerile pârâtei recurente cu privire la respectarea art.110 TFUE (fostul articol 90), la perceperea taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, în temeiul Legii nr. 9/2012, sub acest aspect, sentința civilă atacată fiind corectă.
În privința soluției primei instanțe privind respingerea cererii de chemare în garanție, Curtea constată că această soluție este nelegală, prima instanță reținând în mod greșit că cererea de chemare în garanție a fost formulată de o persoană fără calitate procesual pasivă. Astfel se observă că în speță, în fața primei instanțe cererea de chemare în garanție a fost formulată de către AFP Oțelu R. reprezentată de D. C.-S., pârâta AFP Oțelu R. având calitate procesual pasivă în prezentul litigiu de vreme ce a încasat taxa de poluare a cărei restituire se solicită în cauză.
În conformitate cu prevederile art.1 alin.1 din O.U.G. nr.50/2008 taxa de poluare nu se face venit la bugetul de stat, ci constituie venit la bugetul F. pentru Mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu.
Instituția chemării în garanție, așa cum este reglementată de art.60-63 Cod procedură civilă, reprezintă acea formă de participare a terților la activitatea juridică care conferă uneia din părți posibilitatea de a solicita introducerea in proces a acelor persoane ce ar avea obligația de garanție sau de despăgubiri in ipoteza in care partea respectiva ar pierde procesul, deci aceasta instituție se întemeiază pe existenta unei obligații de garanție sau de despăgubiri, care există in sarcina AFP Oțelu R..
Obligația de garanție ii revine chematului in garanție, in temeiul OUG nr.50/2008, privind instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, în măsura stabilirii în concret a răspunderii AFP Oțelu R. în raportul juridic administrativ dedus judecății. Astfel, se reține că AFP Oțelu R. nu se face responsabilă (culpabilă) de emiterea deciziei de calcul a taxei pe poluare în discuție astfel că apare injust a o obliga în această calitate la acoperirea integrală a prejudiciului cauzat reclamantei .
Așa cum s-a arătat anterior, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 1 din Ordonanța de Urgență nr. 50/2008 sumele percepute de Statul Român cu titlul de taxă de poluare sunt virate în contul Administrației F. pentru Mediu și această autoritate gestionează sumele respective.
Având în vedere aceste reglementări, Curtea reține că organele fiscale au competențe limitate la calcularea, încasarea și soluționarea contestațiilor formulate de contribuabili împotriva acestor acte, iar competențele privind administrarea sumelor astfel încasate revin Administrației F. pentru Mediu, motiv pentru care, Curtea apreciază că recursul declarat de pârâtă este fondat în ceea ce privește soluționarea cererii de chemare în garanție fiind incident motivul de recurs reglementat de art.304 pct.9 C.p.c. astfel încât se va proceda la admiterea recursului declarat de pârâta recurentă, se va modifica în parte sentința recurată în sensul admiterii cererii de chemare în garanție formulată de pârâta Administrația Finanțelor Publice Oțelu R., prin Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S., împotriva Administrației F. pentru Mediu cu obligarea chematei în garanție să achite pârâtei Administrația Finanțelor Publice Oțelu R. sumele cu care aceasta a căzut în pretenții în cauză cu titlu de taxă pe poluare și dobânzi. Totodată se vor menține în rest dispozițiile sentinței recurate.
În ceea ce privește recursul declarat de către reclamantă ce vizează exclusiv cheltuielile de judecată acordate în prima instanță, Curtea observă că aceasta a procedat la reducerea onorariului avocațial de la 1500 lei la 300 lei în baza art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă, dar ținând cont de natura litigiului, de termenele acordate Curtea observă că un onorariu avocațial de 1000 lei nu este disproporționat de mare ținând cont de obiectul cauzei și munca depusă de avocat în timpul procesului și anterior cererii de chemare în judecată, motiv pentru care se impune admiterea recursului declarat de reclamantă și modificarea în parte a sentinței recurate în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 1043 lei cheltuieli de judecată în prima instanță.
În baza art. 274 C.pr.civ, se va lua act că recurenta pârâtă se află în culpă procesuală, astfel încât aceasta va fi obligată la plata către reclamantă a sumei de 620 lei, cheltuieli de judecată în calea de atac, constând în onorariu avocațial.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de reclamanta Pașitoniu M. și pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Oțelu R., împotriva sentinței civile nr. 635/20.02.2013, pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimata chemata în garanție Administrația F. pentru Mediu.
Modifică în parte sentința recurată în sensul că:
Obligă pârâta AFP Oțelu R. la plata cheltuielilor de judecată în primă instanță în sumă de 1043,3 lei.
Admite cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Administrația Finanțelor Publice Oțelu R. prin Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S., împotriva Administrației F. pentru Mediu și obligă chemata în garanție să achite pârâtei Administrația Finanțelor Publice Oțelu R. sumele cu care aceasta a căzut în pretenții în cauză cu titlu de taxă pe poluare și dobânzi.
Menține în rest dispozițiile sentinței recurate.
Respinge recursul declarat de pârâta recurentă Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. în nume propriu.
Obligă pârâta recurentă la plata către reclamantă a sumei de 620 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 07.11.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR Ș. E. P. R. C. A. P.
GREFIER
F. C.
Red..
Thred.FC- 11.11.2013, 2 ex
Primă instanță:Tribunalul C.-S.
Judecător:G. Ș.
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 1421/2013.... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 6631/2013.... → |
|---|
