Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 73/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA

Curtea de Apel TIMIŞOARA - Sentințe și decizii de contencios administrativ și fiscal / 2013

Decizia nr. 73/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 09-01-2013 în dosarul nr. 2223/115/2011

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928

SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

DOSAR NR._ – 24.05.2012

DECIZIA CIVILĂ NR.73

ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 09.01.2013

PREȘEDINTE:C. D. O.

JUDECĂTOR:M. C. D.

JUDECĂTOR:R. P.

GREFIER:M. T.

S-a luat în examinare recursul formulat de reclamanta Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. – Administrația Finanțelor Publice Reșița, împotriva sentinței civile nr.16/11.01.2012, pronunțată în dosarul nr._, al Tribunalului C.-S., în contradictoriu cu reclamanta – intimată B. R. și cu chemata în garanție – intimată Administrația F. pentru Mediu, având ca obiect contestație act administrativ fiscal.

La apelul nominal făcut în ședință publică, au lipsit părțile.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că s-a depus la dosar prin registratura instanței, la data de 08.01.2013 întâmpinare din partea reclamantei – intimate.

Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de administrat sau excepții de invocat, și văzând că s-a solicitat judecarea cauzei potrivit dispozițiilor art.242 pct.2 Cod procedură civilă, instanța constată încheiată cercetarea judecătorească și reține cauza spre soluționare.

CURTEA

Deliberând asupra prezentului recurs, constată:

I. Cererea de chemare în judecată:

Prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul C.-S. sub nr._ din 11.07.2011, reclamanta B. R. a chemat în judecată pârâtele Administrația Finanțelor Publice Reșița și Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate refuzul nejustificat exprimat de pârâta A.F.P. Reșița prin Decizia nr._/07.06.2011, anularea deciziei nr._/07.06.2011 și a Deciziei de calcul al taxei pe poluare nr. 1858 din 31.11.2010 și obligarea pârâtei A.F.P. Reșița la restituirea sumei de 2865 lei, încasată cu titlu de „taxă pe poluare pentru autovehicule”, conform chitanței . nr._ din 17.12.2010, cu dobânda legală aferentă, potrivit art.124 Cod procedură fiscală, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că la data de 15.11.2010 a achiziționat autoturismul marca Volkswagen Golf din Germania, stat membru al Uniunii Europene, ce a fost înmatriculat anterior în Germania, iar în vederea înmatriculării acestuia în România, a fost obligată să plătească o taxă cu titlu de „taxă pe poluare pentru autoturisme” în cuantum de 2865 lei, pe care a achitat-o prin chitanța . nr._/17.12.2010, taxă, pe care o consideră nelegală, întrucât contravine art.110 T.F.U.E. (fostul art.90 din Tratatul C.E.), fiind condamnată de jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene.

Reclamanta a arătat că, întrucât prin hotărârea pronunțată în cauza C-402-T. și hotărârea pronunțată în cauza C-263/10-N., s-a reținut caracterul nelegal al taxei instituite prin O.U.G. nr. 50/2008, la data de 03.06.2011 s-a adresat pârâtei cu cererea înregistrată sub nr. 5791/03.06.2011, prin care a solicitat restituirea taxei, întrucât a fost încasată nelegal, iar prin Decizia nr._/07.06.2011, pârâta i-a respins cererea, motivând că nu există temei legal.

Reclamanta a arătat că, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, „contribuabilii au dreptul la rambursarea impozitelor și taxelor prelevate de un stat membru cu încălcarea dreptului european. Rațiunea acestui drept fiind aceea că un stat membru nu poate profita, iar contribuabilul nu poate suferi o pierdere, ca urmare a aplicării unei dispoziții fiscale naționale incompatibile cu dreptul european”.

De asemenea, reclamanta a arătat că refuzul pârâtei de a „revizui” Decizia de calcul al taxei pe poluare nr. 1858 din 30.11.2010 emisă în temeiul unei ordonanțe care contravine dreptului U.E. și de a restitui taxa percepută nelegal apare ca unul nejustificat și vătămător, cu atât mai mult cu cât aceasta a formulat cerere în condițiile stabilite de prevederile legale care îi recunosc acest drept.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art.1, art.8 alin.1 din Legea nr. 554/2004, art. 21 alin. 4, art. 124, art. 135 Cod procedură fiscală, art. 11, art. 44 alin. 1, art. 148 alin. 2 și 4 din Constituția României, art. 6 și art. 14 din C.E.D.O.

În dovedirea acțiunii, reclamanta a depus la dosar următoarele înscrisuri: adresa nr._/07.06.2011, cererea nr. 5791/03.06.2011, copia cărții de identitate a reclamantei, chitanța . nr._/17.12.2010, decizia de calcul al taxei pe poluare nr. 1858/30.11.2010, cartea de identitate a vehiculului, contractul de vânzare-cumpărare și certificatul de înmatriculare al autovehiculului, extras din jurisprudența europeană și națională, privind taxa pe poluare pentru autovehicule, situația deciziilor de soluționare a contestațiilor formulate împotriva deciziilor de calcul al taxei de poluare emise în temeiul OUG. nr. 50/2008, comunicatul de presă emis de Înalta Curte de casație și Justiție, cu privire la recursurile în interesul legii, soluționate la data de 14.11.2011, cartea de identitate a vehiculului în limba română și în limba germană.

II. Întâmpinarea pârâtei Direcția G. a Finanțelor Publice C. S. și chemarea în garanție a Administrației F. pentru Mediu:

Pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantei.

Pe cale de excepție, pârâta a invocat inadmisibilitatea acțiunii reclamantei, susținând că reclamanta nu a contestat actul administrativ fiscal conform art. 207 al. 1 din O.G. nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală.

Astfel, pârâta a susținut că, potrivit art. 207 alin.1 O.G. nr. 92/2003, privind Codul de Procedură fiscală, republicat, cu modificările și completările ulterioare, ”Contestația se va depune în termen de 30 de zile de la data comunicării actului administrativ fiscal, sub sancțiunea decăderii”. Reclamanta nu a uzat de această cale de atac, depunând o cerere prin care solicită să i se restituie taxele plătite, în data de 03.06.2011, cu toate că decizia contestată este din data de 30.11.2010.

Pe fondul cauzei, pârâta a susținut că, din expunerea motivelor ce au stat la baza adoptării O.U.G. nr. 50/2008, rezultă că adoptarea acesteia a fost necesară, în vederea respectării legislației europene. Astfel, cum este reglementată în prezent, taxa de poluare este temeinică și legală, în conformitate cu normele dreptului comunitar, nefiind contestată de Comisia Europeană sau de un alt organism comunitar.

Pârâta a arătat că taxa de poluare în litigiu a fost achitată de reclamantă în temeiul O.U.G. nr. 50/2008, act normativ care a fost adoptat de Guvernul României și din necesitatea, printre altele, de a se alinia legislației europene, care fundamentează politica mediului pe principiul „poluatorul plătește”.

Pârâta a mai susținut că, îndeplinind aceste condiții, este evident că taxa de poluare achitată de reclamantă este temeinică și legală, fiind în conformitate cu normele comunitare.

Cu privire la calitatea procesuală pasivă a D.G.F.P. C.-S., pârâta a precizat că, în conformitate cu prevederile art. 1 din Regulamentul de organizare și funcționare a direcțiilor generale a finanțelor publice, aprobat prin Ordinul Președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 1348/2009 ”Direcția G. a Finanțelor Publice județeană este unitate teritorială cu personalitate juridică a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, prin care se realizează în mod unitar, strategia și programul Guvernului în domeniul, finanțelor publice și se aplică politica fiscală a statului.”

În conformitate cu prevederile art. 2 din R., Direcția G. a Finanțelor Publice își desfășoară activitatea la nivelul fiecărui județ în baza legilor, ordonanțelor Guvernului, ordinelor și instrucțiunilor elaborate de A.N.A.F. și Ministerul Finanțelor Publice având în componență pe lângă alte activități și servicii, Administrațiile finanțelor publice municipale, orășenești și comunale.

Administrația Finanțelor Publice Reșița este o unitate fiscală fără personalitate juridică, care se subordonează Direcției Generale a Finanțelor Publice și, ca urmare, calitatea procesuală pasivă aparține Direcției Generale a Finanțelor Publice C.-S..

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 115 Cod procedură civilă.

Pârâta a depus la dosar următoarele înscrisuri: decizia de calcul al taxei de poluare nr. 1858/30.11.2010, cererea nr. 5791/03.06.2011, adresa nr._/07.06.2011.

La termenul de judecată din data de 12.10.2011, pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. a formulat cerere de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu București, pentru ca, în cazul în care instanța de judecată va admite acțiunea reclamantei, să dispună obligarea chematei în garanție la restituirea taxei de poluare, care constituie venit la Bugetul F. pentru Mediu, gestionat de această instituție.

În susținerea cererii de chemare în garanție, pârâta a arătat că, în calitate de organ fiscal, stabilește și încasează taxa de poluare, în conformitate cu prevederile dispozițiilor art. 5 și 7 din O.U.G.. nr. 50/2008, dar beneficiarul acestei taxe este chemata în garanție, care gestionează Fondul pentru Mediu.

III. Întâmpinarea chematei în garanție:

Chematul în garanție Administrația F. pentru Mediu a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantei pe excepție și pe fond.

Pe excepție, chematul în garanție a susținut că acțiunea reclamantei este inadmisibilă deoarece actul atacat de aceasta nu este un act administrativ, în înțelesul Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, și nici un act administrativ fiscal, în înțelesul Codului de procedură fiscală, aceasta solicitând restituirea unei sume pe care consideră că nu o datorează.

De asemenea, a susținut că acțiunea este inadmisibilă și pentru motivul că reclamanta nu a exercitat recursul administrativ ,în termenul legal de 30 zile, împotriva deciziei de calcul a taxei de poluare în litigiu.

Pe fondul cauzei, chematul în garanție a susținut că, la data de 7 aprilie 2011, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a pronunțat hotărârea preliminară în cauza C-402/09 I. T. contra Statului Român și, răspunzând întrebării adresate de Tribunalul Sibiu, s-a pronunțat astfel: „ Articolul 110 T.F.U. trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru”, dacă această măsură fiscală este astfel stabilită încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”. S-a apreciat că în acest răspuns C.J.U.E. a dat o interpretare art. 110 T.F.U.E. și nu a verificat compatibilitatea O.U.G. nr. 50/2008 cu prevederile T.F.U.E.

Cât privește acordarea cheltuielilor de judecată și a dobânzilor legale aferente, chematul în garanție a susținut că nu poate fi obligat la plata acestora, întrucât virarea sumelor în bugetul F. pentru Mediu se face în temeiul O.U.G. nr. 50/2008, neputând fi reținută vreo culpă în sarcina sa, suma aferentă taxei pe poluare fiind virată în contul său de către organul fiscal, care calculează și încasează taxa în temeiul legii.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 115 Cod procedură civilă.

IV. Hotărârea Tribunalului C. S.:

Prin sentința civilă nr.16/11.01.2012 pronunțată în dosar nr._ Tribunalul C.-S.;

- a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S..

- a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S., în reprezentarea pârâtei A.F.P. Reșița și de chemata în garanție.

- a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta B. R. în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice Reșița și, în consecință:

- a obligat pârâta Administrația Finanțelor Publice Reșița la restituirea sumei de 2865 lei, cu titlu de taxă de poluare.

- a obligat pârâta Administrația Finanțelor Publice Reșița la plata dobânzilor legale, începând cu ziua următoare expirării termenului de 45 de zile de la înregistrarea în evidența pârâtei a cererii de restituire a taxei de poluare și până la data efectuării plății efective.

- a respins petitul privind anularea deciziei de calcul al taxei de poluare nr. 1858/30.11.2010.

- a respins cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu.

- a obligat pârâta Administrația Finanțelor Publice Reșița la plata sumei de 39,30 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Procedând în conformitate cu prevederile art. 137 alin. 1 Cod procedură civilă, la soluționarea excepțiilor de procedură ridicate în cauză, Tribunalul a constatat următoarele:

În ceea privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei D.G.F.P. C.-S., invocată din oficiu, aceasta a susținut că în conformitate cu prevederile art. 1 din Regulamentul de organizare și funcționare a direcțiilor generale a finanțelor publice aprobat prin Ordinul Președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 1348/2009, „Direcția G. a Finanțelor Publice județeană este unitate cu personalitate juridică a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, prin care se realizează în mod unitar strategia și programul Guvernului în domeniul finanțelor publice și se aplică politica fiscală a statului.”

Tribunalul a considerat că în acțiunea de contencios-administrativ calitatea procesuală pasivă aparține, potrivit legii, autorității publice care a emis (adoptat) actul atacat, indiferent de faptul că aceasta are sau nu personalitate juridică civilă, fiind suficientă capacitatea juridică administrativă.

În atare situație, cum decizia de calcul a taxei de poluare a fost emisă de Administrația Publică Reșița care, deși nu are personalitate juridică civilă, are capacitate juridică administrativă, pârâta D.G.F.P. C.-S. nu poate avea calitate procesuală pasivă.

Cum în speță, totodată, pârâta D.G.F.P. C.-S. a reprezentat interesele pârâtei A.F.P. Reșița, putem considera că aceasta s-a comportat ca un mandatar al acesteia, argumentație întemeiată și pe Regulamentul mai sus menționat.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S., instanța a respins această excepție, având în vedere că pârâta A.F.P. Reșița sau D.G.F.P. C.-S., în calitate de reprezentant al acesteia și care, în fapt, a invocat excepția de procedură în discuție nu a făcut dovada comunicării deciziei de calcul al taxei de poluare nr. 1858/30.11.2010 către reclamantă, reclamantă care, de altfel, a invocat în principal refuzul nejustificat al pârâtei, de restituire a taxei de poluare, situație în care exercitarea recursului administrativ prealabil nu este obligatoriu.

Referitor la excepțiile de procedură invocate de chematul în garanție, Tribunalul a reținut că, potrivit art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ, înainte de a se adresa instanței competente de contencios administrativ, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ individual, trebuie să solicite autorității emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, revocarea în tot sau în parte a acestuia.

În cazul actelor administrativ-fiscale procedura prealabilă - recursul administrativ - este reglementată de art. 205-218 Cod procedură fiscală.

Or, decizia de calcul al taxei de poluare nr. 1858/30.11.2010, atacată de reclamantă constituie un act administrativ fiscal, în înțelesul dispozițiilor art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004 și ale legii speciale, Codul de procedură fiscală, iar împrejurarea că pârâta A.F.P. Reșița sau reprezentanta acesteia în justiție, nu a făcut dovada comunicării actului administrativ fiscal în discuție nu poate fi imputată reclamatei, care invocând, ca temei juridic al acțiunii în contenciosul direct, refuzul nejustificat al pârâtei de restituire a taxei de poluare, nu avea nici obligația exercitării prealabile a recursului administrativ.

Ca urmare, pentru considerentele mai sus enunțate, Tribunalul a respins excepțiile de procedură invocate de chemata în garanție.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut următoarele:

Reclamanta B. R. a cumpărat în luna noiembrie 2010 din Germania un autoturism de ocazie marca Volkswagen Golf, înmatriculat inițial la data de 29.10.1999.

Prin Decizia de calcul al taxei de poluare pentru autovehicule nr. 1858/30.11.2010, în vederea efectuării primei înmatriculări în România, pârâta Administrația Finanțelor Publice Reșița a stabilit în sarcina reclamantei obligația fiscală de a plăti suma de 2865 lei, cu titlu de taxă pe poluare pentru autovehicule.

Tribunalul a reținut că reclamanta a achitat taxa de poluare cu chitanța . nr._/17.12.2010 procedând la sesizarea organului administrativ fiscal competent în vederea restituirii acesteia și, ulterior, la sesizarea instanței de contencios administrativ și fiscal, invocând nelegalitatea taxei pe poluare, instituită de Statul Român prin O.U.G. nr. 50/2008 și încasată de organele fiscale competente, în speță pârâta Administrația Finanțelor Publice Reșița precum și ilegalitatea refuzului acesteia de restituire a taxei încasată necuvenit.

Tribunalul a considerat susținerile reclamantei ca fiind întemeiate, pentru următoarele motive:

Taxa de poluare a fost instituită prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 50/2008, cu modificările și completările ulterioare sub incidența căreia intră și achiziționarea de către reclamantă în anul 2010 a unui autovehicul de ocazie înmatriculat în Germania.

Cum reclamanta a susținut că taxa de poluare încalcă prevederile art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (vechiul art. 90), Tribunalul a observat că atât Comisia Europeană, cât și Curtea de Justiție Europeană, a dat o importanță deosebită aplicării acestor dispoziții din Tratat, întrucât de aplicarea sau neaplicarea corectă a acestor prevederi depinde într-o mare măsură asigurarea libertății de circulație precum și menținerea unui climat de concurență comercială normală în piața internă unică.

Tribunalul a constatat că în interpretarea art. 110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene s-a pronunțat Curtea de Justiție a Uniunii Europene, printre altele, în cauzele T. și N. contra României.

Astfel, potrivit jurisprudenței Curții, „art. 110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă de poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit, încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie, cumpărate în alte state membre, fără, însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie, având aceeași vechime și aceeași uzură, de pe piața națională”.

Tribunalul a reținut că în opinia Curții, taxa de poluare instituită prin O.U.G. nr. 50/2008, atât în varianta inițială a actului normativ cât și în modificările și completările ulterioare ale acestuia, este discriminatorie, având ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie, naționale și descurajarea, în acest mod a importului de vehicule de ocazie similare.

Tribunalul a observat, pornind de la importanța pe care Curtea de Justiție a Uniunii Europene a dat-o aplicării uniforme a dreptului comunitar - garanție a dezvoltării Comunității pe coordonatele stabilite de tratate - că au fost consacrate reguli constituționale comunitare ce acordă caracter de supremație dreptului comunitar.

În același timp, în momentul în care un stat devine membru al Comunității - România a devenit membră în anul 2007 -, întregul sistem juridic Comunitar este încadrat în ordinea națională de drept și devine în mod direct aplicabil în statul respectiv.

Or, a nu da curs celor două principii importante ale dreptului comunitar, respectiv principiul supremației dreptului comunitar și al efectului direct, ar însemna ca Statul membru al Comunității să nu răspundă față de conaționalii săi de încălcarea dispozițiilor de drept comunitar.

Ca urmare, constatând că instituirea taxei de poluare prin O.U.G. nr. 50/2008 s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (vechiul art. 90, modificat prin . Tratatului de la Lisabona), Tribunalul a considerat că acțiunea reclamantei este admisibilă, în condițiile în care taxa de poluare achitată de acesta este în contradicție cu legislația europeană în materie.

Pe cale de consecință, ținând cont de prevederile art.8 alin.1, ultima parte din Legea contenciosului administrativ, în baza art. 18 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta B. R., în sensul că a obligat pârâta Administrația Finanțelor Publice Reșița să restituie reclamantei suma de 2865 lei, cu titlu de taxă pe poluare și a respins petitul privind anularea deciziei de calcul al taxei de poluare nr. 1858/30.11.2010.

Referitor la capătul de cerere privind anularea deciziei de calcul a taxei de poluare - respins de instanță – opinia este că acțiunea reclamantei nu se poate întemeia atât pe disp.art.7 alin.1 din Legea contenciosului administrativ, care presupune o anumită procedură cât și pe dispozițiile art.8 alin.1, ultima parte din același act normativ, cu o altă procedură chiar dacă, aparent, reclamanta, apreciind ca fiind act administrativ Decizia nr._/7.06.2011 și considerând că acesta este actul administrativ vătămător, a solicitat anularea deciziei respective, precum și a celei de calcul a taxei de poluare.

În baza art. 124 alin. 1 Cod procedură fiscală, a obligat pârâta Administrația Finanțelor Publice Reșița la plata dobânzilor legale, respectiv a dobânzilor fiscale, începând cu ziua următoare expirării termenului de 45 de zile, termen care curge de la înregistrarea în evidența pârâtei a cererii de restituire a taxei de poluare și până la data efectuării plății efective.

În ce privește cererea de chemare în garanție, Tribunalul a observat că, potrivit art. 60 alin. 1 Cod procedură civilă, ,,partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretențiuni, cu o cerere în garanție sau în despăgubire”.

În speță, Tribunalul a constatat că ,,partea căzută în pretențiuni” este pârâta Administrația Finanțelor Publice Reșița, și nicidecum pârâta Direcția Finanțelor Publice C.-S., întrucât raportul de drept administrativ fiscal există între prima pârâtă și reclamantă, pârâtă care a emis decizia de calcul a taxei de poluare.

În același timp, chemata în garanție nu este decât gestionara fondurilor bănești provenite din încasarea taxei de poluare nefiind emitenta unui act administrativ al intereselor legitime ale reclamantei.

Pe cale de consecință, Tribunalul a respins cererea de chemare în garanție.

În baza art. 274 Cod procedură civilă, a obligat partea căzută în pretenții, respectiv pârâta Administrația Finanțelor Publice Reșița la plata sumei de 39,30 lei, cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru, timbru judiciar.

V. Recursul pârâtei:

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. – Administrația Finanțelor Publice Reșița, considerând-o ca netemeinică și nelegală.

În motivarea recursului s-a arătat că, taxa de poluare în cuantum de 2865 lei a fost calculata în temeiul O.U.G. nr.50/2008.

Astfel, așa cum se arată în expunerea de motive a O.U.G. nr.50/2008 „în scopul asigurării protecției mediului prin realizarea unor programe și proiecte pentru îmbunătățirea calității aerului și pentru încadrarea în valori limită prevăzute de legislația comunitară în acest domeniu, ținând cont de necesitatea adoptării de măsuri pentru a asigura respectarea normelor de drept comunitar aplicabile, inclusiv a jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene, având în vedere faptul că aceste măsuri trebuie adoptate în regim de urgență, pentru evitarea oricăror consecințe juridice negative ale situației actuale, în considerarea faptului că aceste elemente vizează interesul public și constituie situații de urgență și extraordinare, a căror reglementare nu poate fi amânată, în temeiul art.115 alin. (4) din Constituția României, republicată, Guvernul României adoptă prezenta ordonanță de urgență (...) ".

Chiar din această expunere de motive, rezultă că adoptarea O.U.G. nr.50/2008 a avut, printre alte motivații și necesitatea respectării legislației europene.

Prin aprobarea O.U.G. nr.50/2008, privind taxa de poluare, România s-a aliniat tendinței internaționale de a fundamenta politica mediului pe principiul „poluatorul plătește „și așa cum rezulta din expunerea ,adoptarea taxei s-a făcut în scopul asigurării protecției mediului prin realizarea unor programe și proiecte ținând cont de necesitatea adoptării de masuri pentru a asigura respectarea normelor de drept comunitar aplicabile inclusiv a jurisprudenței Curții de Justiție a Comunității Europene.

Anterior adoptării acestui act, au avut loc o . negocieri și analize între reprezentații Guvernului României și Comisia Europeană, pe acest domeniu, fapt dictat de necesitatea adaptării legislației la cerințele comunitare, știut fiind faptul că România a fost supusă procedurii de infringement, tocmai din cauza cuantumului taxei speciale auto reglementată de art.214 ind.1 Cod fiscal.

În urma acestor discuții și analize s-a ajuns la un acord între părți, acord concretizat tocmai în apariția O.U.G. nr.50/2008.

Așadar, rezultă fără dubiu faptul că, așa cum este reglementată de O.U.G. nr.50/2008, taxa de poluare este temeinică și legală, în conformitate cu normele de drept comunitar, această taxă nefiind contestată de Comisia Europeană sau alt organism comunitar.

Îndeplinind aceste condiții, este evident că taxa achitată de reclamantă este temeinică, legală și în conformitate cu normele comunitare, ea neputând fi restituită nici la cerere, nici în alt mod, fiind întrunite toate condițiile funcționalității și legalității ei, drept pentru care solicită ca cererea reclamantei să fie respinsă ca neîntemeiată.

A decide altfel, ar însemna ca tocmai prin hotărârea pronunțată instanța să încalce normele comunitare, această taxă existând în mod legal în alte 16 state comunitare (Germania, Italia, Franța, etc.), chiar dacă mai mult, ar însemna o îngrădire a politicii fiscale a statelor comunitare, însuși art.1 alin.2 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale stabilind: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor".

Întreaga practică jurisprudențială comunitară este în acest sens, tocmai existența taxei de poluare în alte state comunitare de tradiție din care am exemplificat mai înainte (în unele, în cuantum cel puțin dublu față de România) indicând fără dubiu, legalitatea și mai ales, necesitatea existenței acesteia pentru un stat membru U.E.

Ca practică juridică s-a adus la cunoștința instanței de judecată Sentința civilă nr. 1407/11.11.2009, pronunțată de Tribunalul C.-S., în dosarul nr._, rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 485/22.04.2010, având ca obiect anulare act administrativ fiscal . nr._/26.02.2009 și obligarea pârâtei la restituirea taxei de poluare, în care este respinsă acțiunea reclamantei.

Instituția chemării în garanție, așa cum este reglementata de art. 60-63 Cod procedura civila, reprezintă acea forma de participare a terților la activitatea juridica care conferă uneia din părți posibilitatea de a solicita introducerea în proces a acelor persoane ce ar avea obligația de garanție sau de despăgubiri în ipoteza în care partea respectiva ar pierde procesul, deci aceasta instituție se întemeiază pe existenta unei obligații de garanție sau de despăgubiri, care nu exista în sarcina D.G.F.P. C.-S. și a A.F.P. Reșița.

S-a menționat ca organele fiscale doar stabilesc și încasează taxa de poluare în conformitate cu prevederile dispozițiilor art.5 și art.7 din O.U.G. nr.50/2008, iar beneficiar al acestei taxe este alt organ administrativ respectiv, Administrația F. pentru Mediu, ce are calitate procesuala pasiva în cauza, întrucât taxa pe poluare pentru autovehicule constituie venit la bugetul F. pentru Mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu.

Obligația de garanție ii revine chematului în garanție în temeiul O.U.G. nr.50/2008, privind instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule.

O.U.G. nr.50/2008, constituie temeiul de drept în baza căruia recurenta a solicitat introducerea în cauza a Administrației F. pentru Mediu.

Cu privire la respingerea excepției lipsei procedurii prealabile a reclamantei se arată că, reclamanta nu a depus în termen legal contestația la organul fiscal împotriva Deciziei de calcul al taxei pe poluare pentru autovehicule emisă de A.F.P. Reșița.

Se precizează că, reclamanta putea contesta Decizia de calcul a taxei pe poluare pentru autovehicule în termen de 30 zile de la data comunicării, sub sancțiunea decăderii, având în vedere faptul că reclamanta a luat cunoștință de modul de calcul al taxei pe care o contesta.

Potrivit art. 207 alin. 1 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare: ,,Contestația se va depune în termen de 30 de zile de la data comunicării actului administrative fiscal, sub sancțiunea decăderii”.

Reclamanta nu a uzat de această cale de atac.

Cu privire la calitatea procesuală pasivă ce aparține D.G.F.P. C.-S., în dosarul având ca obiect anulare act administrativ s-au făcut următoarele precizări:

În conformitate cu prevederile art.1 din Regulamentul de organizare și funcționare a direcțiilor generale a finanțelor publice aprobat prin Ordinul Președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 1348/2009, „Direcția G. a Finanțelor Publice județeană este unitate teritorială cu personalitate juridică a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, prin care se realizează în mod unitar, strategia și programul Guvernului în domeniul finanțelor publice și se aplică politica fiscală a statului”.

În conformitate cu prevederile art.2 din R.O.F., Direcția generală a finanțelor publice își desfășoară activitatea la nivelul fiecărui județ în baza legilor ordonanțelor Guvernului, ordinelor și instrucțiunilor elaborate de A.N.A.F. și Ministerul Finanțelor Publice având în componență pe lângă alte Activități și Servicii și Administrațiile finanțelor publice municipale, Administrațiile finanțelor publice orășenești și Administrațiile finanțelor publice comunale.

Administrației Finanțelor Publice Reșița îi revine atribuția de a aplica măsurile de executare silită, potrivit legii pentru contribuabilii care au domiciliul în raza de competență a A.F.P. Reșița, potrivit R.O.F., iar Direcției Generale a Finanțelor Publice C.-S. îi revine potrivit aceluiași regulament de organizare și funcționare a direcțiilor generale a finanțelor publice aprobat prin Ordinul Președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr.1348/2009,atribuția de a reprezenta interesele statului în fața instanțelor de judecată în litigiile legate de activitatea pe care o desfășoară.

În conformitate cu art.3 lit. l) al aceluiași Regulament de organizare și funcționare a direcțiilor generale a finanțelor publice aprobat prin Ordinul Președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 1348/2009, Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. reprezintă interesele statului în fața instanțelor de judecată în litigiile legate de activitatea pe care o desfășoară și implicit a A.F.P. a mun. Reșița.

Se specifică faptul că Trezoreria municipiului Reșița nu are calitate procesuală pasivă.

Administrația Finanțelor Publice Reșița este o unitate fiscală fără personalitate juridică, care se subordonează Direcției generale a finanțelor publice, iar în dosarul de mai sus calitatea procesuală pasivă aparține Direcției Generale a Finanțelor Publice C.-S..

VI. Întâmpinarea reclamantei:

Prin întâmpinarea formulată, reclamanta intimată a solicitat respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii pronunțate de instanța de fond, reluând în esență, argumentele din cererea de chemare în judecată.

VII. Aprecierea Curții de Apel Timișoara:

Analizând actele dosarului, criticile recurentei prin prisma dispozițiilor art. 304 din codul de procedură civilă și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 304¹ din Codul de procedură civilă, Curtea de Apel constată următoarele:

În prezenta cauză, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei Administrația Finanțelor Publice Reșița la restituirea sumei în cuantum de 2865 lei, reprezentând taxa de poluare, achitată de reclamantă la 17.12.2010, taxa fiind impusă reclamantei cu prilejul înmatriculării în România, conform Ordonanței de Urgență nr. 50/2008, a unui autoturism marca Volkswagen Golf, înmatriculat anterior în Germania.

Reclamanta a invocat dispozițiile art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și a arătat, în esență, că taxa de poluare achitată contravine acestor dispoziții din dreptul european, care prevalează asupra dreptului național și impun înlăturarea reglementării din Ordonanța de Urgență nr. 50/2008, care instituie o taxă internă discriminatorie deoarece creează o discriminare între autoturismele second hand înmatriculate deja într-un stat membru al Uniunii Europene și care se înmatriculează în România după 01.07.2008 și autoturismele second hand înmatriculate deja în România.

Instanța de fond a admis acțiunea reclamantei, reținând, în esență, că taxa de poluare instituită prin Ordonanța de Urgență nr. 50/2008 contravine art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

În analizarea legalității soluției pronunțe de instanța de fond, Curtea consideră necesară expunerea dispozițiilor art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (fostul art. 90 TCE), precum și a jurisprudenței Curții Europene de Justiție în domeniu, urmând ca în raport cu acestea să examineze fondul cauzei.

1. Considerații preliminare privind cadrul legal aplicabil:

1.1 Pentru expunerea conținutului Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008, astfel cum a fost modificată prin Ordonanțele de Urgență nr. 208/2008, 218/2008, 7/2009 și 117/2009, Curtea face trimitere la considerentele Hotărârii pronunțate de Curtea Europeană de Justiție la data de 7 iulie 2011 în cauza C‑263/10 (I. N. împotriva Direcției Generale a Finanțelor Publice Gorj, Administrației Finanțelor Publice Târgu Cărbunești și Administrației F. pentru Mediu) (indicată în continuare ca ”Hotărârea N.”) – hotărâre al cărei dispozitiv a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene ., nr. 269/10.09.2011.

Astfel, Curtea Europeană de Justiție a expus reglementarea respectivă în paragrafele 6-14 din hotărârea N..

De asemenea, reglementarea inițială a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008 a fost expusă în considerentele nr. 6-18 ale Hotărârii pronunțate de Curtea Europeană de Justiție la data de 7.04.2011 în cauza C-402/09 (T.), având ca obiect cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de Tribunalul Sibiu (România) (indicată în continuare ca ”Hotărârea T.”).

În acest context, Curtea observă că în prezenta cauză sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 50/2008, în varianta ulterioară datei de 31.12.2009, respectiv reglementarea în varianta stabilită conform O.U.G. nr. 7/2009 și nr. 117/2009.

1.2 Totodată, Curtea de Apel Timișoara a expus în numeroase hotărâri (de exemplu în deciziile pronunțate la data de 29.08.2012 în dosarele nr._ ,_ ,_ ,_ ,_ ,_ ,_ ,_ ,_ ,_ ,_ și_:

- conținutul art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene - TFUE (fostul art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, renumerotat prin Tratatul de la Lisabona începând cu data de 1.12.2009);

- conținutul Hotărârii Curții Europene de Justiție (Curtea de Justiție a Uniunii Europene) din 7.04.2011 dată în cauza C-402/09 (T.);

- conținutul Hotărârii Curții Europene de Justiție pronunțată la data de 7 iulie 2011 în cauza C-263/10 (I. N.);

- obligativitatea respectării dreptului comunitar (european) și prioritatea acestuia față de reglementările interne, conform art. 148 alin. 2 și 4 din Constituția României

- competența instanțelor naționale de a evalua conformitatea legislației române cu dispozițiile din dreptul comunitar, în conformitate cu dispozitivul hotărârii Curții de Justiție a Comunităților Europene din 9 martie 1978, dată în cauza Administrazione delle finanze delloStato/Simmenthal, nr. C 106/77, în care s-a statuat că „judecătorul național însărcinat să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional.”

- faptul că prin Decizia nr. 24/14.11.2011 – decizie pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, obligatorie conform art. 330⁷ alin. 4 Cod de Procedură Civilă – publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1 din 3 ianuarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că:

„1.Acțiunea având ca obiect obligarea Instituției Prefectului prin serviciul de specialitate, la înmatricularea autovehiculelor second-hand achiziționate dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, fără plata taxei de poluare prevăzută de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.50/2008 și fără parcurgerea procedurii de contestare a obligației fiscale prevăzută de art.7 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.50/2008 este admisibilă.

2. Procedura de contestare prevăzută de art.7 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.50/2008 raportat la art.205-218 din Codul de procedură fiscală nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art.117 alin.1 lit. d din același cod”.

2. Analiza situației din speță:

Curtea reamintește că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei Administrația Finanțelor Publice Reșița la restituirea sumei în cuantum de 2865 lei, reprezentând taxa de poluare, achitată de reclamantă la 17.12.2010, taxa fiind impusă reclamantei cu prilejul înmatriculării în România, conform Ordonanței de Urgență nr. 50/2008, a unui autoturism marca Volkswagen Golf, înmatriculat anterior în Germania.

2.1 Cu privire la consecințele nerespectării procedurii contestării deciziei de calcul a taxei de poluare, Curtea reamintește Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 24/14.11.2011, potrivit căreia „procedura de contestare prevăzută de art. 7 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.50/2008 raportat la art.205-218 din Codul de procedură fiscală nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art.117 alin.1 lit. d din același cod”.

Având în vedere caracterul obligatoriu al acestei hotărâri a instanței supreme, Curtea constată că nerespectarea de către reclamantă a cerinței de formulare a contestației împotriva deciziei de calcul a taxei de poluare nu poate conduce la sancționarea acestuia prin pierderea dreptului la restituirea taxei în litigiu.

Întrucât reclamanta a formulat o cerere de restituire a taxei de poluare dar nu a formulat-o ca o contestație împotriva deciziei de calcul – indiferent de respectarea sau nu a termenului legal prevăzut de art. 207 Cod de Procedură Fiscală – Curtea constată că, în condițiile în care Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că nu sunt aplicabile aceste reglementări, nu sunt întemeiate excepțiile procesuale invocate de pârâte pe considerentul nerespectării acestei proceduri.

Prin urmare, este nefondată excepția inadmisibilității acțiunii pe considerentul nerespectării termenului respectiv.

De asemenea, apare ca nelegal și refuzul pârâtei de a analiza cererea de restituirea taxei pe considerentul că reclamanta nu a formulat o contestație împotriva deciziei de calcul a taxei de poluare.

În consecință, Curtea consideră nefondată această excepție, respingând-o cu această motivare.

2.2 Cu privire la fondul litigiului, Curtea remarcă, în primul rând, că reclamanta a invocat dispozițiile art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene ca temei al cererii domniei sale.

2.2.1. Aplicabilitatea art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene:

Curtea constată că aplicarea art. 110 TFUE (fostul art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană) se referă la o discriminare între impozitele aplicate „produselor altor state membre” și impozitele „interne de orice natură care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare”.

Așadar, discriminarea la care se referă acest text legal are în vedere o comparație între nivelul de impozitare a produselor altor state membre ale Uniunii Europene, în comparație cu nivelul de impozitare a produselor de pe piața internă a Statului Român.

Se impune, așadar, constatarea că art. 110 este aplicabil numai în măsura în care bunul astfel impozitat este un produs al „altor state membre” ale Uniunii Europene.

Curtea apreciază, în acest context, că se poate reține o eventuală aplicabilitate a dispoziției art. 110 TFUE și o eventuală discriminare fiscală numai în măsura în care se dovedește că acel autoturism a fost anterior înmatriculat în alt stat membru al Uniunii Europene decât România, deoarece acesta este criteriul care determină discriminarea fiscală a taxei de poluare din litigiu.

Curtea constată, în această privință, că reclamanta a făcut dovada înmatriculării anterioare a autoturismului în litigiu într-un alt stat membru al Uniunii Europene anterior înmatriculării în România, motiv pentru care soluționarea acestui litigiu este posibilă prin raportare la art. 110 TFUE.

2.2.2. Cu privire la aplicabilitatea în cauză a Hotărârilor Curții de Justiție din cauzele T. (C-402/09) și N. (C‑263/10):

Astfel, cum a arătat și Curtea de Justiție în paragrafele nr. 28 și 29 din hotărârea T., analiza sa a avut în vedere OUG nr. 50/2008, în versiunea sa inițială, iar nu versiunea modificată prin OUG nr. 208/2008.

Pe de altă parte, în hotărârea N., Curtea Europeană de Justiție a examinat compatibilitatea art. 110 TFUE cu OUG nr. 50/2008, în versiunea sa aplicabilă în România în perioada 15.12._09 (stabilită în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008, astfel cum a fost modificată prin Ordonanțele de Urgență nr. 208/2008, 218/2008, 7/2009 și 117/2009).

Curtea subliniază, de asemenea, că în cauza N. se solicitase restituirea unei taxe de poluare plătită la data de la 1 februarie 2010, astfel cum rezultă din paragraful 16 al hotărârii N., și că nici Guvernul României nu a contestat aplicabilitatea reglementării examinate de Curtea Europeană de Justiție în perioada anului 2010.

Curtea subliniază, de asemenea, că modificările ulterioare ale OUG nr. 50/2008 nu au modificat formula de calcul a taxei de poluare, ci au înlocuit anexele inițiale ale OUG nr. 50/2008, cu consecința majorării – substanțială în unele cazuri – a cuantumului taxei de poluare datorate la înmatricularea autovehiculelor.

Astfel, atât OUG nr. 208/2008, cât și OUG nr. 218/2008 și OUG nr. 7/2009 au înlocuit anexele inițiale ale OUG nr. 50/2008, dublând sau triplând cuantumul taxei de poluare în unele cazuri în raport cu reglementarea inițială, și păstrând formula de calcul a taxei, astfel cum a fost stabilită prin OUG nr. 50/2008, în versiunea sa inițială.

De asemenea, Curtea constată că taxa de poluare instituită conform OUG nr. 50/2008 este impusă numai pentru autovehiculele care se înmatriculează pentru prima dată în România după . acestui act normativ – 1.07.2008 – cu excluderea de la plata acestei taxe pentru autovehiculele deja înmatriculate în România anterior acestei date. Această caracteristică esențială a taxei de poluare a rămas neschimbată până în prezent, indiferent de modificările aduse Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008

De aceea, Curtea conchide că – în măsura în care nivelul taxei de poluare este unul dintre criteriile de constatare a incompatibilității dintre art. 110 TFUE și reglementarea română a taxei de poluare – reglementarea ulterioară datei de 15.12.2008 și, respectiv aceea ulterioară datei de 19.02.2009 sunt vizate implicit de această hotărâre a Curții Europene de Justiție.

În plus, Curtea reamintește că începând cu OUG nr. 208/2008 și continuând cu OUG nr. 218/2008 și OUG nr. 7/2009, a fost introdusă și perpetuată o scutire totală de la plata taxei de poluare pe perioada 15.12._09 (neaplicabilă în prezenta cauză), iar prin OUG nr. 117/2009 a fost extinsă temporar această scutire pentru o categorie limitată de autovehicule, fără a oferi un remediu pentru autovehiculele similare deja înmatriculate în România cu plata taxei de poluare.

Date fiind aceste constatări, Curtea reține că singurul element de diferență esențial al prezentei cauze față de cauza T. ar fi cuantumul taxei de poluare (care a fost majorat), iar nu formula de calcul, sau sfera de aplicare a taxei de poluare.

În consecință, Curtea consideră că incompatibilitatea dintre art. 110 TFUE și taxa de poluare din prezentul litigiu se impune a fi analizată prin prisma hotărârilor Curții Europene de Justiție din cauzele T. și N., menționate anterior – hotărâri în care s-a reținut incompatibilitatea dintre art. 110 TFUE și reglementarea română a taxei de poluare conform OUG nr. 50/2008, în versiunea sa inițială, dar și în versiunile ulterioare.

2.2.3. Caracterul posibil discriminatoriu al taxei de poluare:

În această privință, Curtea reamintește că însăși Curtea Europeană de Justiție a analizat taxa de poluare română incidentă în perioada 1.07._08 – respectiv astfel cum a fost reglementată de O.U.G. nr. 50/2008, în varianta inițială – și a reținut, prin Hotărârea T., (paragraful 58), că „din dosarul prezentat Curții rezultă fără echivoc că reglementarea menționată are ca efect faptul că vehiculele de ocazie importate și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri ridicate a valorii taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. Nu se poate contesta că, în aceste condiții, OUG nr. 50/2008 are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre”.

Aceleași considerente au fost reluate de Curtea Europeană de Justiție și în Hotărârea N., expusă anterior (paragraful 26), în care s-a arătat că „o reglementare precum OUG nr. 50/2008 are ca efect faptul că autovehiculele de ocazie importate și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri mari a cuantumului taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. Nu se poate contesta că, în aceste condiții, reglementarea națională menționată are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre”.

De asemenea, în Ordonanța Curții Europene de Justiție din 13 iulie 2011, pronunțată în cauza C‑573/10, având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel Timișoara (România), în procedura S. A. M. împotriva Administrației Finanțelor Publice Lugoj, Direcției Generale a Finanțelor Publice T. și Administrației F. pentru Mediu, s-a arătat că „astfel cum a statuat Curtea la punctele 26 și 27 din Hotărârea N., citată anterior, o reglementare precum OUG nr. 50/2008, atât în versiunea inițială, cât și în versiunile ulterioare, are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, prin faptul că supune vehiculele de ocazie importate unei taxe care, în pofida aplicării unei reduceri ridicate pentru a ține seama de deprecierea lor, se poate apropia de un procent considerabil din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală.

24 Întrucât acest efect al reglementării naționale în cauză în acțiunea principală este, având în vedere elementele amintite la punctele 21 și 22 din prezenta ordonanță, incompatibil cu articolul 110 TFUE, nu este necesară examinarea separată a diferitelor ipoteze evocate în întrebările preliminare astfel cum au fost formulate de Curtea de Apel Timișoara”.

Curtea reamintește obligativitatea respectării jurisprudenței Curții Europene de Justiție de către autoritățile naționale, inclusiv de organele judiciare, dar și de cele fiscale ale statelor membre ale Uniunii Europene.

În aceste condiții, Curtea nu poate decât să constată că reglementarea română analizată în hotărârea N. este aplicabilă și în prezenta cauză și că reclamanta a plătit taxa de poluare contestată în temeiul acestei reglementări.

În consecință, constatările Curții Europene de Justiție din cauza N. sunt deplin aplicabile în cauză și ele conduc la constarea încălcării art. 110 TFUE prin instituirea respectivei taxe în sarcina reclamantei.

Făcând trimitere la considerentele Curții Europene de Justiție din hotărârea T., Curtea reține că:

- din Hotărârea Nádasdi și Németh menționată nu rezultă în niciun fel că competența statelor în stabilirea regimului unor noi taxe este nelimitată;

- interdicția prevăzută la articolul 110 TFUE trebuie să se aplice de fiecare dată când un impozit fiscal este de natură să descurajeze importul de bunuri provenind din alte state membre favorizând produsele naționale;

- autovehiculele prezente pe piața unui stat membru sunt „produse naționale” ale acestuia în sensul articolului 110 TFUE. Atunci când aceste produse sunt puse în vânzare pe piața vehiculelor de ocazie a acestui stat membru, ele trebuie considerate „produse similare” vehiculelor de ocazie importate de același tip, cu aceleași caracteristici și aceeași uzură. Astfel, vehiculele de ocazie cumpărate pe piața statului membru menționat și cele cumpărate, în scopul importării și punerii în circulație în acest stat, în alte state membre constituie produse concurente;

- Art.110 TFUE obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor și să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naționale și descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare;

- având în vedere prezența necontestată a unor date statistice care demonstrează o scădere foarte considerabilă a înmatriculărilor de vehicule de ocazie importate în România de la . OUG nr. 50/2008, Curtea Europeană de Justiție a reținut că din dosarul cauzei rezultă fără echivoc că reglementarea menționată are ca efect faptul că vehiculele de ocazie importate și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri ridicate a valorii taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală.

- Curtea de Justiție a conchis, astfel, că nu se poate contesta că, în aceste condiții, OUG nr. 50/2008 are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre.

- având în vedere aceste constatări, Curtea de Justiție a reținut în hotărârea T. că „articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.

În concluzie, în condițiile impozitării discriminatorii a autovehiculelor, impozitare care favorizează autovehiculele second hand de pe piața internă, Curtea reține caracterul întemeiat al acțiunii reclamantei și încălcarea art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

Consecința acestei constatări a fost indicată la punctul 5 din prezentele considerente, fiind în acord cu dispozitivul hotărârii Curții de Justiție a Comunităților Europene din 9 martie 1978, dată în cauza Administrazione delle finanze delloStato/Simmenthal, nr. C 106/77, în care s-a statuat că „judecătorul național însărcinat să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional.”

Date fiind această opinie explicită a Curții de Justiție a Comunităților Europene – a cărei jurisprudență este obligatorie pentru instanțele naționale în interpretarea dreptului comunitar – Curtea constată că este competentă să procedeze, în executarea obligației de a asigura realizarea efectului deplin al dreptului comunitar, la înlăturarea de la aplicare a oricărei dispoziții contrare a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional.

În consecință, față de caracterul discriminatoriu al reglementării taxei de poluare aplicabile reclamantei, această reglementare urmează a fi înlăturată ca fiind în contradicție cu dispozițiile art. 110 TFUE.

Reținând incompatibilitatea taxei de poluare instituite în sarcina reclamantei cu dispozițiile art. 110 TFUE, Curtea reține temeinicia cererii de restituire a sumelor percepute cu titlul de taxă de poluare în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008, în vederea reparării prejudiciului pricinuit reclamantei prin acest act nelegal.

2.2.4. În ceea ce privește jurisprudența Curții Europene de Justiție invocată de pârâtă, Curtea subliniază că referirile la hotărârile Curții Europene de Justiție din cauzele Nunes Tadeu, Gomes Valente, Nádasdi și Németh, Brzezinski nu pot fi luate în considerare fără a ține seama de modificările aduse în jurisprudența Curții Europene de Justiție prin hotărârile T. și N. – ultimele pronunțate în materia taxelor auto discriminatorii.

Astfel, în cauza T. Curtea Europeană de Justiție a procedat la o analiză a măsurii în doi pași, sau din două perspective: deprecierea vehiculului și valoarea taxei.

Într-o primă fază (pct. 38-47), Curtea aplică testul comparației cu valoarea reziduală a taxei încorporate în vehiculul național similar. Produsul național similar cu care se face comparația îl reprezintă vehiculele de ocazie importate anterior importului efectuat de domnul T., dar înmatriculate tot în perioada de aplicare a OUG 50/2008 versiunea inițială, adică 1.07-14.12.2008 și deci supuse aceluiași regim de taxare. Această analiză era cea previzibilă (abordată de altfel și de Avocatul General Sharpston), în considerarea jurisprudenței anterioare în materie. Rezultatul acestei analize este că, în sine, din punct de vedere al criteriilor pe care este bazat, menite să stabilească deprecierea, regimul de impozitare instituit prin OUG 50/2008 este legal din perspectiva art. 110 TFUE.

Curtea nu se oprește însă aici, ci trece la o a doua fază (pct. 48-61), în care produsul național similar cu care continuă comparația îl reprezintă vehiculele de ocazie importate anterior importului efectuat de domnul T. și înmatriculate înainte de aplicarea OUG 50/2008 versiunea inițială, adică înainte de 1.07.2008, deci nesupuse taxei instituite de aceasta.

Or, această analiză reprezintă o relativă noutate. În mod evident testul nu mai poate fi cel al comparației cu valoarea reziduală. Curtea a aplicat criteriul efectului descurajant al taxei asupra importurilor. Rezultatul acestei analize este că taxa aplicată reclamantei pentru tipul de vehicul din speță este indirect discriminatorie și deci nelegală din perspectiva art. 110 TFUE, și la fel este în cazul oricăror altor categorii de vehicule dacă prin valoarea sa descurajează importurile fără a descuraja și cumpărarea de vehicule naționale similare.

D. fiind acest nou criteriu de evaluare a caracterului discriminatoriu al reglementărilor în litigiu, Curtea constată că argumentele pârâtelor vizează exclusiv analiza instanței europene referitoare la primul criteriu – testul comparației cu valoarea reziduală a taxei încorporate în vehiculul național similar. Așadar, noul criteriu reținut de Curtea Europeană de Justiție în hotărârile T. și N. își păstrează actualitate, iar argumentele pârâtei nu pot fi luate în considerare în această privință, întrucât nu înlătură consecința caracterului discriminatoriu al taxei de poluare din perspectiva comparației cu regimul taxelor aplicate autovehiculelor second hand înmatriculate deja în România la momentul introducerii taxei în litigiu, autovehicule ce au fost scutite integral de la plata acestei taxe.

În consecință, Curtea reține că recursul autorității pârâte nu este întemeiat în această privință.

2.2.5. Cu privire la invocarea articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, Curtea precizează că articolul 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului are următorul conținut:

"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Curtea reamintește că în prezenta cauză, reclamanta critică legalitatea unei taxe care i-a fost impusă, susținând incompatibilitatea acesteia cu dispozițiile art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană. Așadar, reclamanta nu a invocat încălcarea Convenției Europene a Drepturilor Omului, pentru ca pârâta să își justifice conduita prin invocarea articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Așadar, obiectul acestui litigiu privește compatibilitatea taxei impuse reclamantei cu alte dispoziții decât cele din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv cu dispozițiile art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, fiind necontestat de către reclamantă că articolul 1 din Primul Protocol adițional la Convenție permite aplicarea unei astfel de taxe.

În consecință, reținând că articolul 1 din Primul Protocol adițional la Convenție nu are legătură cu prezenta cauză, Curtea nu poate lua în considerare nici acest argument al autorității pârâte.

2.2.6. În privința cererii de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu, cerere formulată de pârâta Administrația Finanțelor Publice Reșița, Curtea reține că în prezenta speță, raportul juridic dedus judecății constă în pretenția reclamantei de obligare a pârâtei la restituirea taxei de poluare plătită și contestată de reclamantă.

Curtea constată, astfel că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la restituirea taxei de poluare încasate de Administrația Finanțelor Publice Reșița.

Curtea precizează că din dispozițiile art. 1 alin. 1 din Ordonanța de Urgență nr. 50/2008 rezultă în mod indiscutabil că sumele percepute de Statul Român cu titlul de taxă de poluare sunt virate în contul Administrației F. pentru Mediu și că această autoritate gestionează sumele respective.

Având în vedere aceste reglementări, Curtea reține că organele fiscale – Administrația Finanțelor Publice Reșița – au competențe limitate la calcularea, încasarea și soluționarea contestațiilor formulate de contribuabili împotriva acestor acte, iar competențele privind administrarea sumelor astfel încasate revin Administrației F. pentru Mediu.

Așadar, suma plătită de reclamantă cu titlul de taxă de poluare a fost virată în contul Administrației F. pentru Mediu, pârâta Administrația Finanțelor Publice Reșița nefiind creditor bugetar în cazul raportului juridic născut cu prilejul plății de către reclamantă a acestei taxe.

Curtea observă că, potrivit art. 60 alin. 1 Cod de Procedură Civilă, „partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretențiuni cu o cerere în garanție sau în despăgubire”.

Conform acestui text, chemarea în garanție este justificată pe existența unei obligații „în garanție sau în despăgubire” a Administrației F. pentru Mediu față de pârâtă.

Or, în condițiile în care instanțele judecătorești rețin nelegalitatea încasării de către organele fiscale a unor sume virate în contul Administrației F. pentru Mediu – se impune concluzia potrivit căreia Administrația F. pentru Mediu are obligația de a restitui sumele virate în contul său, în condițiile în care raportul juridic născut din plata taxei respective a fost anulat, nemaiexistând temei legal pentru reținerea acestei sume.

Date fiind acest considerente, Curtea apreciază ca fiind întemeiată cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu formulată de Administrația Finanțelor Publice Reșița, Administrația F. pentru Mediu având calitatea de debitor în raportul juridic dedus judecății, în care reclamanta a solicitat nu numai anularea unor acte administrative emise de pârâta Administrația Finanțelor Publice Reșița, dar și restituirea sumelor virate în contul chematei în garanție Administrația F. pentru Mediu cu titlul de taxă de poluare.

Pe de altă parte, Curtea constată că, deși instanța de fond a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Administrația Finanțelor Publice Reșița împotriva Administrației F. pentru Mediu, a obligat chemata în garanție să plătească pârâtei Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Reșița numai contravaloarea taxei de poluare, iar nu și contravaloarea dobânzilor legale solicitate de reclamantă.

Or, Curtea subliniază caracterul accesoriu al dobânzilor legale în raport cu debitul principal, respectiv contravaloarea taxei de poluare. În măsura în care se reține temeinicia cererii de restituire a taxei de poluare, acordarea dobânzilor legale se impune pentru aceleași considerente. De vreme ce pârâta are dreptul de a recupera de la chemata în garanție contravaloarea taxei de poluare la care a fost obligată, aceleași temeiuri impun recunoașterea dreptului pârâtei de a recupera de la chemata în garanție și a dobânzilor legale calculate la taxa de poluare.

D. fiind caracterul accesoriu al dobânzilor, Curtea nu poate reține că plata acestora ar incumba exclusiv pârâtei, iar nu și chematei în garanție

În consecință, Curtea va obliga Administrația F. pentru Mediu la plata către pârâtă a oricăror sume pe care pârâta le va plăti reclamantei în temeiul prezentei hotărâri cu titlul de taxa de poluare și dobânzi legale, reținând că instanța de fond a pronunțat, sub acest aspect, o hotărâre netemeinică, prin respingerea chemării în garanție referitoare la dobânzile legale.

3.Soluția Curții de Apel Timișoara:

Față de aceste aspecte, Curtea apreciază că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 304¹ Cod de Procedură Civilă, hotărârea instanței de fond fiind neîntemeiată sub aspectul limitării admiterii cererii de chemare în garanție la contravaloarea taxei de poluare și cu respingerea obligării Administrației F. pentru Mediu la plata dobânzilor legale solicitate de reclamantă pârâtei.

În aceste condiții, Curtea va admite recursul formulat de pârâta Administrația Finanțelor Publice Reșița împotriva sentinței civile nr. 16/11.01.2012, pronunțată de Tribunalul C. S. în dosar nr._ .

Astfel, Curtea va modifica sentința civilă recurată în sensul că va admite în totalitate cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu formulată de pârâta Administrația Finanțelor Publice Reșița și va obliga Administrația F. pentru Mediu la plata către pârâtă a oricăror sume pe care pârâta le va plăti reclamantei în temeiul prezentei hotărâri cu titlul de taxă de poluare și dobânzi legale.

Totodată, Curtea va menține în rest dispozițiile sentinței civile recurate, pentru motivele arătate anterior.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Admite recursul formulat de pârâta Administrația Finanțelor Publice Reșița împotriva sentinței civile nr. 16/11.01.2012, pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._ .

Modifică sentința civilă recurată în sensul că admite cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu formulată de pârâta Administrația Finanțelor Publice Reșița și obligă Administrația F. pentru Mediu la plata către pârâtă a oricăror sume pe care pârâta le va plăti reclamantului în temeiul prezentei hotărâri.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 9.01.2013.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

C. D. O. M. C. D. R. P.

GREFIER,

M. T.

RED:R.P./20.02.13

TEHNORED:M.T./21.02.13

2.ex./SM/

Primă instanță:Tribunalul C.-S.

Judecător – Ș. G.

← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 8383/2013....		Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 7377/2013.... →

Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 73/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 73/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA