Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 95/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 95/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 10-01-2013 în dosarul nr. 2645/115/2011
ROMÂNIA OPERATOR 2928
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._ -10.05.2011
DECIZIA CIVILĂ NR. 95
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 10 IANUARIE 2013
PREȘEDINTE: M. I.
JUDECĂTOR: Ș. E. P.
JUDECĂTOR: R. C.
GREFIER: F. C.
S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamanta recurentă . SRL, precum și de pârâta recurentă DGFP C.-S. împotriva sentinței civile nr.437/28.03.2012 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._, având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă pentru pârâta recurentă DGFP C.-S. consilier juridic Jorz D., lipsă fiind reclamanta recurentă . SRL.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, reprezentantul pârâtei recurente DGFP C.-S. depune la dosar delegație de reprezentare.
Curtea pune în discuția părților cererea de repunere în termenul de recurs formulată de reclamanta recurentă . SRL.
Reprezentantul pârâtei recurente solicită respingerea cererii de repunere în termenul de recurs a reclamantei arătând că sediul reclamantei era la Pitești, aceasta având un punct de lucru și la M. Nouă, iar în cererea de chemare în judecată sediul reclamantei era indicat la Pitești. Acesta concluzionează că în mod legal hotărârea a fost comunicată la sediul din Pitești, câtă vreme în acțiune nu s-a indicat o altă adresă, fiind irelevant faptul că reclamanta a avut activitatea suspendată începând cu data de 28.11.2011.
Nefiind alte cereri de formulat ori probe de administrat instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursurilor.
Reprezentantul pârâtei recurente a solicitat admiterea recursului pârâtei, modificarea sentinței recurate și respingerea cererii reclamantei de anulare a raportului de inspecție fiscală ca inadmisibilă, fără cheltuieli de judecată.
Referitor la recursul reclamantei a solicitat respingerea acestuia ca tardiv formulat.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.437/28.03.2012 Tribunalul C.-S. a respins excepția inadmisibilității formulării contestației împotriva procesului verbal de constatare nr.369/30.09.2008.
A respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta S.C. O. J. .. Pitești în contradictoriu cu pârâta DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE C.-S..
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Reclamanta S.C. O. J. .. Pitești a achiziționat, în baza Autorizației de utilizator final nr.29/10.10.2006, valabilă până la data de 31.12.2006, emisă de DGFP Argeș, o cantitate de 75 tone motorină cu 0,2% sulf de la . Peco M.-depozit Șimian cu scutire de la plata accizelor în scopul prevăzut de art.201 alin.1 lit.c din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, adică mai precis ,,uleiuri minerale livrate drept carburanți pentru navigația maritimă internațională și pentru navigația pe căile interioare altele decât navigațiile de agrement private’’.
Din această cantitate, firma reclamantă a livrat 66,5 tone prin patru operațiuni de bunkeraj încheiate cu depunerea de DVE, rămânându-i în stoc 8,5 tone, depistate la data controlului efectuat de ANAF, Autoritatea Națională a Vămilor, DRAOPV Timișoara și Serviciul Supraveghere Produse Accizate din 24.09.2007, control ce s-a concretizat prin întocmirea procesului verbal de constatare nr.867/05.12.2007 (fila 110 dosar).
Prin HG nr.1861/21.12.2006 de modificare a Legii nr.571/2003, începând cu 01.01.2007, scutirile pentru produsele energetice prevăzute de art.201 alin.1 lit.c sunt prevăzute în varianta modificată la litera ,,b’’. Potrivit HG nr.44/2004 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Codului fiscal-pct.23.1 alin.4, doar operatorii economici care dețin autorizații ca distribuitori de combustibili pentru motor pentru navigație, care s-au autorizat ca antrepozit fiscal de depozitare se pot aproviziona cu produsele menționate la art.201 alin.1 lit.b la prețuri de livrare fără accize.
De asemeni, prin OMF nr.522/03.04.2007-art.1 s-au aprobat Precizările de aplicare a unor prevederi de la titlul VII ,,Accize și alte taxe speciale’’ din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.571/2003 aprobate prin HG nr.44/2004 cu modificările și completările ulterioare.
Potrivit pct.3 din Anexa la aceste Precizări se statuează că ,,operatorii economici deținători în anul 2006 de autorizații de utilizatori finali în calitate de distribuitori agreați de uleiuri minerale destinate utilizării drept carburant pentru aeronave și nave, a căror valabilitate s-a prelungit până la 01.03.2007 și care dețin stocuri de astfel de produse achiziționate la prețuri fără accize pot valorifica stocurile respective în regim de scutire de la plata accizelor cu condiția ca până la 01.03.2007 să fi depus cererea și documentația aferentă pentru autorizarea ca antrepozit fiscal de depozitare de produse energetice. Livrarea produselor din stoc se poate efectua numai către utilizatorii finali ale căror solicitări au stat la baza fundamentării condițiilor înscrise în autorizația de utilizat final’’.
Din probele administrate în cauză nu rezultă că reclamanta S.C. O. J. .. ar fi depus diligențe pentru obținerea până la 01.03.2007 a ,,autorizației de antrepozit fiscal de depozitare de produse energetice’’. Astfel fiind, nefăcându-se proba formulării unei astfel de cereri până la termenul limită impus de legiuitor, dar nici după acest termen, cantitatea de 8,5 tone motorină aflată în stoc nu mai putea fi valorificată în regim de scutire de la plata accizelor.
Susținerea potrivit cu care cantitatea de motorină aflată în stoc și-ar fi schimbat destinația din ,,marfă’’ în ,,motorină pentru consum propriu’’ nu poate fi reținută, întrucât potrivit textului art.166 alin.1 lit.e din Codul fiscal coroborat cu art.165 din același act normativ, accizele devin exigibile la momentul eliberării pentru consum, în sensul de ,,orice deținere în afara regimului suspensiv a produselor accizabile care nu au fost introduse în sistemul de accizare, în conformitate cu prezentul titlu’’ (titlul VII din Codul fiscal).
De asemeni, potrivit art.211 alin.1 lit.a din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, momentul exigibilității accizei survine ,,pentru produsele din producția internă la data livrării, la data acordării produselor ca dividente sau ca plăți în natură, la data la care au fost consumate pentru reclamă sau publicitate și, respectiv, la data înstrăinării ori utilizării în oricare alt scop decât comercializarea’’.
Se reține și că, prin sentința civilă nr.105/19.02.2010 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosarul nr._, s-a statuat cu putere de lucru judecat că decizia de impunere prevăzută de textul art.86 și urm. din Codul de procedură fiscală nu epuizează sfera actelor administrative fiscale supuse procedurii de contestare reglementată de Titlul IX al aceluiași cod și că art.205 alin.1 se referă expres atât la contestarea titlului de creanță cât și a altor acte administrativ-fiscale, iar în calificarea juridică a unui act esențială este natura măsurilor dispuse în cuprinsul său.
Astfel că, susținerea pârâtei în sensul că raportul de inspecție fiscală nu este un act administrativ-fiscal care poate fi contestat este neîntemeiată față de împrejurarea că, prin Raportul nr.369/30.09.2008, s-au stabilit în sarcina reclamantei obligații suplimentare de plată în sumă de 9238 lei (diferență accize) și 3150 lei majorări de întârziere pentru perioada 26.10._08 (filele 75-79 dosar).
Analizând legalitatea procesului verbal de inspecție fiscală nr.369/30.09.2008-cap.III ,,Constatări fiscale’’ se reține și că acesta a fost emis de către un organ fiscal competent în aplicarea legislației privind stabilirea, modificarea ori stingerea drepturilor și obligațiilor fiscale în sensul art.41 din OG nr.92/2003 și art.2 alin.2 lit.c din Legea nr.554/2004.
Așa fiind, având în vedere textul art.213 alin.5 raportat la art.218 alin.2 din OG nr.92/2003, Tribunalul va respinge excepția inadmisibilității contestației formulate împotriva procesului verbal de inspecție fiscală nr.369/30.09.2008 ca fiind legal.
Analizând legalitatea măsurilor dispuse prin deciziile de impunere nr.515/30.09.2008 și nr.80/21.12.2010, Tribunalul reține că, la data controlului, autorizația de utilizator final nr.29/10.10.2006 nu mai era valabilă, că societatea reclamantă nu s-a autorizat ca antrepozit fiscal de depozitare de produse energetice pentru a beneficia de facilitățile privitoare la scutirea de accize pentru motorina depistată în stoc și că societatea nu a făcut dovada achitării accizelor aferente stocului de produse accizabile de 8,5 tone motorină eliberat pentru consumul propriu până la momentul controlului.
Pentru aceste considerente, în mod legal și temeinic, prin decizia de impunere nr.515/30.09.2008 reclamanta a fost obligată la plata de obligații fiscale suplimentare constând în accize și majorări de întârziere (fila 15 verso dosar). Pe cale de consecință se reține temeinicia deciziei nr.80/21.12.2010 privind soluționarea contestației înregistrată la DGFP C.-S. sub nr.6862/25.11.2008 (filele 39 și 65 dosar).
Față de considerentele de fapt și de drept mai sus menționate, văzând dispozițiile art.8 alin.1, art.10 și art.18 alin.2 din Legea nr.554/2004, Tribunalul a respins în întregime acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta S.C. O. J. .. Pitești în contradictoriu cu pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S., menținând ca legale și temeinice actele administrativ-fiscale contestate.
Având în vedere dispozițiile art.274 Cod procedură civilă, instanța nu a acordat cheltuieli de judecată, deoarece nu au fost solicitate.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanta . SRL, și pârâta recurentă DGFP C.-S..
Prin recursul declarat de pârâta recurentă DGFP C.-S. s-a solicitat modificarea parțială a hotărârii primei instanțe în sensul admiterii excepției de inadmisibilitate a cererii de anulare a raportului de inspecție fiscală, susținând că acesta nu poate fi calificat drept act administrativ, doar decizia de impunere producând ca efecte juridice stabilirea unor creanțe fiscale și putând face obiect al contestației administrative în temeiul art. 205 și urm.Cod proc.fiscală.
La rândul său a promovat recurs la data de 07.11.2012 și reclamanta . SRL, care a solicitat repunerea în termenul de declarare a căii de atac, susținând că a fost împiedicată de o împrejurare mai presus de voința sa să respecte termenul legal, în condițiile în care activitatea firmei a fost suspendată începând cu 28.11.2011, aceasta intrând în posesia sentinței de la Tribunalul C.-S. abia la 01.11.2012.
Reclamanta recurentă a mai solicitat modificarea sentinței menționate, în sensul admiterii acțiunii în întregime, cu cheltuieli de judecată, susținând că în mod eronat s-a stabilit în sarcina sa obligația de plată a creanței fiscale în sumă de 14.143 lei.
Cererea de repunere în termen formulată de reclamanta recurentă a fost pusă în discuție la termenul de judecată din 10.01.2013, urmând a fi respinsă față de următoarele considerente:
Art.103 alin .1 teza ultimă Cod proc.civilă permite repunerea în termenul de promovare a unei căi de atac doar în beneficiul părții care dovedește că nu a respectat termenul legal dintr-o împrejurare mai presus de voința sa, formulând cererea de repunere în termen în maxim 15 zile de la încetarea împiedicării.
Nu se poate constata în speță că reclamanta s-ar afla într-o atare situație, de vreme ce unicul motiv invocat de aceasta, pentru a justifica depășirea termenului de promovare a căii de atac îl constituie suspendarea activității sale, situație în care aceasta se găsea încă de la primul termen de judecată în fața primei instanțe. De asemenea, nu s-a dovedit în speță care este momentul la care ar fi încetat împrejurarea mai presus de voința reclamantei care a împiedicat-o să formuleze recursul în termen de 15 zile de la comunicarea sentinței, pentru a se putea concluziona că cererea de repunere în termen a fost formulată în termen de 15 zile de la încetarea situației menționate.
Va fi deci respinsă cererea de repunere în termenul de promovare a recursului, constatându-se că nu sunt întrunite condițiile art. 103 alin.1 Cod proc.civilă, pentru admiterea sa.
În consecință, se va admite excepția de tardivitate a recursului promovat de reclamantă, constatându-se următoarele:
Sentința primei instanțe a fost comunicată reclamantei la sediul indicat în acțiune, dovada de comunicare întorcându-se la dosar cu mențiunea că societatea s-a mutat de la adresă, iar noul locatar nu permite afișarea hotărârii.
Instanța constată că reclamanta nu a indicat în cauză însă schimbarea sediului în condițiile impuse de art. 98 Cod proc.civilă, fiind astfel corect a se concluziona că acesteia i-a fost comunicată legal hotărârea la data de 20.04.2012, dată de la care a început să curgă termenul de promovare a căii de atac, acesta fiind evident împlinit anterior promovării recursului la data de 7.11.2012.
Or, potrivit art.301 Cod proc.civilă, termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Depășirea acestui termen atrage respingerea căii de atac ca tardiv promovată, fără a fi analizată în fond, conform art. 137 alin.1 Cod proc.civilă.
Se va respinge deci recursul declarat de reclamantă, fără a fi analizat în fond, urmând a se analiza doar recursul pârâtei, care se constată a fi nefondat, pentru următoarele motive:
Potrivit art. 18 alin.2 din Legea nr.554/2004, instanța învestită cu o cerere de anulare a unui act administrativ este competentă să se pronunțe și asupra legalității operațiunilor administrative ce au stat la baza emiterii actului supus judecății.
Raportul de inspecție fiscală poate fi asimilat unei astfel de operații care precede emiterea deciziei de impunere, rezultând astfel că, deși nu poate fi calificat drept act administrativ în sensul art. 2 alin.1 lit.c din Legea nr.554/2004, căci nu produce efecte juridice prin el însuși, acesta poate face subiect de analiză și poate fi anulat în cadrul unei acțiuni prin care se cere anularea deciziei de impunere emise în baza sa.
Or, tocmai aceasta este situația în speță, în condițiile în care reclamanta a solicitat nu doar anularea raportului de inspecție fiscală, ci și anularea deciziei de impunere emisă în baza acestuia, acțiunea încadrându-se în limitele art. 1 alin.1 și art. 18 alin.1 și 2 din Legea nr.554/2004.
Nu se poate deci conchide că este inadmisibil capătul de cerere din acțiune prin care s-a solicitat anularea raportului de inspecție fiscală, instanța de fond făcând o corectă aplicare a dispozițiilor legale la analizarea excepției de inadmisibilitate.
Va fi deci respins și acest recurs ca nefondat, iar în baza art.274 Cod proc.civilă, se va lua act de faptul că părțile nu au solicitat cheltuieli de judecată în calea de atac.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de reclamanta recurentă . SRL, precum și de pârâta recurentă Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. împotriva sentinței civile nr.437/28.03.2012 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._ .
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 10.01.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. I. Ș. E. P. R. C.
GREFIER
F. C.
Red.RC - 23.01.2013
Thred.FC- 23.01.2013, 2 ex
Primă instanță:Tribunalul C.-S.
Judecător:T. L.
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 5392/2013.... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 6489/2013.... → |
|---|
