Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 9223/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 9223/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 10-10-2013 în dosarul nr. 391/108/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._ – 06.06.2013
DECIZIA CIVILĂ NR. 9223
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 10.10.2013
PREȘEDINTE: R. C.
JUDECĂTOR: M. I.
JUDECĂTOR: Ș. E. P.
GREFIER: D. C.
S-a luat în examinare recursul formulat de pârâta Administrația Finanțelor Publice A., împotriva sentinței civile nr. 1575/12.03.2013, pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._, în contradictoriu cu reclamantul intimat P. M., având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
Procedura este legal îndeplinită.
La apelul nominal făcut în ședință publică, a răspuns pentru reclamantul intimat avocat F. R., lipsă fiind pârâta recurentă.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, reprezentantul reclamantului intimat depune împuternicire avocațială și chitanță reprezentând onorariu avocațial, învederând instanței că nu mai are alte cereri de formulat și nici probe de administrat, astfel încât instanța, în temeiul dispozițiilor art. 150 C.p.civ., constată încheiată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul reclamantului intimat pune concluzii de respingere a recursului declarat, menținerea sentinței primei instanțe cu cheltuieli de judecată.
CURTEA
În deliberare, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1575 din 12 martie 2013, Tribunalul A. a respins excepția inadmisibilitatea acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile invocată de parata AFP A.; a admis acțiunea formulată de reclamantul P. M. contra pârâtei Administrația Finanțelor Publice A. pentru restituire taxa auto; a obligat pârâta Administrația Finanțelor Publice A. la restituirea sumei de 3.814 lei cu titlu de taxă de poluare și a dobânzilor aferente conform art.124 din Codul de procedură fiscală și, totodată, a obligat pârâta la plata sumei de 1.039,3 lei cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Prin decizia nr.24/2011 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție s-a statuat că în cazul cererilor promovate în baza art.117 alin.1 lit.d din OG nr.93/2003 nu este necesară procedura contestării titlului de creanță în condițiile art.205-218 din OG nr.93/2003. Or, tribunalul arată că în prezenta pricină cererea este întemeiată chiar pe dispozițiile art.117 alin.1 lit. d din OG nr.93/2003, soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin considerentele reținute menținându-și valabilitatea chiar dacă s-a avut în vedere OUG nr.50/2008 situația juridică însă fiind aceeași și sub imperiul Legii nr.9/2012 modificată prin OUG nr.1/2012.
Pe fond, tribunalul a apreciat că acțiunea reclamantului este întemeiată.
Constatând că instituirea taxei de poluare prin OUG. nr. 50/2008 s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (vechiul art. 90, modificat prin . Tratatului de la Lisabona), Tribunalul a considerat că acțiunea reclamantului este admisibilă, în condițiile în care taxa de poluare achitată de acesta este în contradicție cu legislația europeană în materie.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal Administrația Finanțelor Publice A. solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii introductive.
A susținut recurenta că în mod greșit s-a reținut neconformitatea reglementării interne cu dispozițiile art. 110 din Tratatul de Instituire a Uniunii Europene; reclamantul ar fi trebuit să producă probe din care să rezulte că taxele aplicate de statul român sunt superioare celor din statul din care reclamantul și-a achiziționat autoturismul; Legea nr. 9/2012 nu instituie criterii de percepere a taxei raportat la proveniența vehiculului, ci la destinația acestuia; prin . Legii nr. 9/2012 taxa a fost redusă în medie cu 25%, iar art. 12 din noul act normativ prevede posibilitatea restituirii diferenței dintre taxa calculată conform noilor prevederi și taxa plătită, această operațiune reprezentând o veritabilă operațiune de stingere a două obligații bugetare prin compensare; în mod greșit nu s-a constatat inadmisibilitatea acțiunii, față de nerespectarea de către reclamant a dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004 (art. 205 și 206 C.proc.fiscală) privind contestarea actelor fiscale.
Analizând hotărârea recurată prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate și a dispozițiilor legale incidente inclusiv art. 304 ind. 1 C.p.civ., Curtea reține următoarele:
Pronunțându-se în cauza Administrazionedellefinanzedello Stato/Simmenthal, nr. C 106/77, Curtea de Justiție a Comunității Europene (în prezent, Curtea de Justiție a Uniunii Europene – CJUE) a reținut că „judecătorul național însărcinat să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional.".
Contestând prelevarea taxei, reclamantul a invocat incompatibilitatea normei interne – Legea nr. 9/2012 - cu dispozițiile cuprinse la art. 110 (fost art. 90) din Tratatul de Instituire a Comunității Europene (TCE).
Dispozițiile art. 11 alin. 1 și art. 148 alin. 2 și alin. 4 din Constituția României instituie suprematia tratatelor constitutive ale Uniunii Europene față de dispozițiile contrare din legile interne; răspunzând întrebării preliminare adresate de Curtea de Apel Timișoara, prin Hotărârea CJUE dată în cauza nr. C‑573/10 (S. A. M.) s-a stabilit că „Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.”
Prin reglementarea internă contestată, în forma în vigoare la data calculării taxei de către autoritatea fiscală competentă, leguitorul român a reglementat o obligație fiscală impusă numai asupra autovehiculelor second-hand provenite din afara spațiului național (dar achiziționate dintr-un stat membru al Uniunii Europene) și care trebuie a fi înmatriculate în România pentru prima dată; că, această obligație nu subzistă și asupra autovehiculelor second-hand interne aflate la prima înmatriculare; în consecință, există elementul discriminatoriu între autovehiculele second-hand de pe piața internă și cele din spațiul comunitar, discriminare care vizează, la nivel intern, impunerea unei obligatii fiscale oneroase unui cetățean român care achiziționează un autovehicul second-hand dintr-un stat membru al Uniunii Europene pe care intenționează să-l înmatriculeze pentru prima dată în România și impunerea unei obligații fiscale infime tot unui cetățean român care achiziționează un autovehicul second-hand de pe piața internă pe care intenționează să-l înmatriculeze pentru prima dată în România, la nivel european rezultând o diminuare a vânzărilor de autovehicule second-hand către cetățenii români, aceștia fiind constrânși să se îndrepte spre piața internă datorită valorii exacerbate a taxei ce urmează a fi plătită la înmatriculare, efectul indirect constând în generarea unui prejudiciu vânzătorilor de autovehicule din spațiul comunitar datorită favorizării pieții interne; în aceste condiții, stabilirea obligației fiscale de legiuitorul român împietează în mod consistent asupra importurilor, favorizându-se piața internă, piață care, în conditii normale, se bucură de egalitate de șanse în raport cu piețele de desfacere ale Uniunii Europene.
Prelevând o taxă contrară dispozițiilor din fostul art. 90 TCE, actualul art. 110, statul român este obligat la restituirea taxei, întrucât, astfel cum a statuat CJUE (Hotărârea Curții din data de 6 iulie 1995, dată în cauza C-62/93 - BP Soupergaz Anonimos Etairia Geniki Emporiki-Viomichaniki kai Antiprossopeion împotriva Statului elen), contribuabilii au dreptul la rambursarea impozitelor și taxelor prelevate de un stat membru cu încălcarea dreptului european, rațiunea fiind aceea că un stat membru nu poate profita, iar contribuabilul nu poate suferi o pierdere, ca urmare a aplicării unei dispoziții fiscale naționale incompatibile cu dreptul european; regulile privind rambursarea sumelor prelevate cu încălcarea dreptului comunitar sunt într-adevăr regulile naționale, însă norma internă trebuie să respecte principiul echivalenței – ceea ce înseamnă că pentru cererile de rambursare bazate pe încălcarea dreptului european nu pot fi instituite condiții mai puțin favorabile decât pentru cererile similare bazate pe încălcarea dreptului național, și principiul efectivității – regulile naționale nu trebuie să facă excesiv de dificil sau practic imposibil exercițiul drepturilor conferite de dreptul european; autoritățile fiscale naționale nu pot invoca culpa contribuabililor care nu au apelat la un remediu național ineficient în condițiile în care ele însele sunt culpabile pentru aplicarea unor reguli naționale incompatibile cu dreptul european.
Prin urmare, în condițiile prelevării unei taxe incompatibile cu dreptul european, nu subzistă în sarcina contribuabilului obligația prevăzută de legea internă - de a finaliza, prealabil sesizării instanței, procedura administrativă de contestare a deciziei de calcula taxei, fiind de notorietate refuzul autorităților de a restitui taxa invocând compatibilitatea normei interne – astfel cum de altfel s-a susținut și prin cererea de recurs, demersul administrativ fiind astfel, previzibil, ineficient.
Constatând în consecință că Sentința civilă nr. 1575/12.03.2013, pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._ este temeinică și legală sub aspectul criticilor formulate, în temeiul art. 312 C.proc.civ. rap. art. 304 pct. 9, 304 ind. 1 C.proc.civ. urmează a fi respins recursul declarat, fiind menținută în tot hotărârea atacată,
Văzând și dispozițiile art. 274 C.proc.civ.,
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul promovat de pârâta recurentă Administrația Finanțelor Publice A., împotriva sentinței civile nr. 1575/12.03.2013, pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._, în contradictoriu cu reclamantul intimat P. M..
Obligă recurenta la 600 lei cheltuieli de judecată în recurs – onorariu avocat către reclamantul intimat.
Irevocabilă.
Pronunțată in ședință publică azi, 10.10.2013.
PREȘEDINTE pentru JUDECĂTOR JUDECĂTOR
R. C. M. I. Ș. E. P.
aflată în concediu fără plată
semnează VICEPREȘEDINTE
E. N.
GREFIER
D. C.
RED/ M.I./29.10.2013
TEHNORED/D.C./ 29.10.2013 – 2 exemplare
Primă instanță:Tribunalul A.
Judecător – I. D.
| ← Completare/lămurire dispozitiv. Decizia nr. 2822/2013. Curtea... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 3226/2013.... → |
|---|
