Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 1156/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1156/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 14-03-2013 în dosarul nr. 5122/108/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1156
Ședința publică din 14 martie 2013
PREȘEDINTE: C. P.
JUDECĂTOR: M. G.
JUDECĂTOR: A.-M. N.
GREFIER: S. C.
S-a luat în examinare recursul recursul declarat de pârâta Administrația Finanțelor Publice A. împotriva sentinței civile nr. 3933/03.10.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamantul intimat I. D. C., având ca obiect contestație act administrativ și restituire taxă de poluare.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat Betegh Ladislau pentru reclamantul intimat I. D. C. (lipsă), nefiind prezentă pârâta recurentă.
Procedura de citare este îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentantul reclamantului intimat depune la dosar împuternicirea avocațială, chitanța privind achitarea onorariului de avocat și concluzii scrise.
Nefiind formulate alte cereri, instanța apreciază cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în recurs.
Avocat Betegh Ladislau, pentru reclamantul intimat I. D. C. solicită respingerea recursului pârâtei, cu cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, conform concluziilor scrise depuse azi la dosar.
CURTEA
În deliberare, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.3933/03.10.2012 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul A. a admis acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul I. D. C. cu domiciliul procesual ales în A., ., . cu pârâta Administrația Finanțelor Publice A., și în consecință:
A obligat pârâta să restituie reclamantului taxa de primă înmatriculare în cuantum de 3468 lei, cu dobânda legală aferentă, în materie fiscală, până la data restituirii efective;
A obligat pârâta să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de 689,3lei.
Instanța de fond a constatat că, prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată la data de 31.07.2012, reclamantul I. D. C. a chemat în judecată pârâta Administrația Finanțelor Publice A., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei de 3468 lei reprezentând taxă de primă înmatriculare achitată cu chitanța . nr._ din 19.07.2007, cu dobânda legală în materie fiscală aferentă sumei de 3468 lei determinată conform art. 124 alin. 2 și art. 120 alin. 7 Cod procedură fiscală, până la data restituirii efective; cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamantul arată că în cursul anului 2007 a achiziționat un autoturism din Germania second-hand, iar pentru a-l înmatricula a fost obligat să achite în contul bugetului de stat suma de 3468 lei achitată cu chitanța . nr._ din 19.07.2007,reprezentând taxă specială pentru autoturisme în temeiul art. 2141 și 2143 Cod fiscal. Consideră că taxa percepută este nelegală fiind contrară dispozițiilor art.90 din Tratatul privind Instituirea Comunității Europene CE întrucât discriminează autoturismele second-hand provenind din alte state membre ale Uniunii Europene.
Prin această taxă, afirmă reclamantul, este încălcat principiul nediscriminării între produsele naționale și produsele similare importate, din analiza aplicării taxei rezultând că aceasta este percepută numai pentru autoturismele înmatriculate în C.E. și neînmatriculate în România, în timp ce pentru autoturismele deja înmatriculate în România, la o nouă înmatriculare, taxa nu mai este percepută.
Prin cererea formulată la data de 27.06.2012 reclamantul a solicitat pârâtei Administrația Finanțelor Publice A., restituirea integrală a taxei speciale, însă a primit răspuns negativ, motiv pentru care a fost obligată să promoveze prezenta acțiune.
Se susține de către reclamant că în mod greșit organul fiscal a apreciat că adresa emisă nu reprezintă un act administrativ fiscal întrucât conținutul acesteia reprezintă o manifestare de voință a organului fiscal a autorității fiscale care nu s-a pronunțat asupra cererii formulate motiv pentru care devin incidente și dispozițiile art. 2 alin. 1 lit.h din Legea 554/2004.
Prin întâmpinare, pârâta AFP A., solicită respingerea acțiunii ca netemeinică și nelegală .
În motivare arată că începând cu data de 01. 07. 2007 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 50/2008 cu Norme metodologice de aplicare din 24. 06. 2008.
Conform dispozițiilor art. 11 din ordonanță, taxa rezultată ca diferență între suma achitată de contribuabil în perioadă 1 ianuarie 2007 – 30 iunie 2008, cu titlu de taxă specială pentru autoturisme și autovehicule, și cuantumul rezultat din aplicarea prevederilor privind taxa de poluare pentru autovehicule, se restituie pe baza procedurii stabilite în normele metodologice de aplicare a ordonanței de urgență.
Față de acțiunea reclamantului, respectiv că restituirea taxei achitate se face doar în baza unei cereri depusă, însoțită de actele prevăzute în norme și organul fiscal va proceda la restituire în termenul indicat de dispozițiile Codului de procedură fiscală, fără a fi nevoie de intervenția instanței de judecată, pârâta apreciază că acțiunea reclamantului a rămas fără obiect existând o procedură de restituire de care aceasta poate să uzeze.
Mai arată cu privire la partea de taxă a cărei restituire nu se face la cerere potrivit O.U.G. nr. 50/2008, din expunerea de motive a ordonanței, rezultă că în scopul asigurării protecției mediului prin realizarea unor programe și proiecte pentru îmbunătățirea calității aerului și pentru încadrarea în valorile limită prevăzute de legislația comunitară în acest domeniu, ținând cont de necesitatea adoptării de măsuri pentru a asigura respectarea normelor de drept comunitar aplicabile, inclusiv a jurisprudenței Curții de Justiție a Comunității Europene, a fost adoptată Ordonanța de Urgență nr. 50 /2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, astfel că diferența de taxă achitată de reclamant este legală și în conformitate cu normele comunitare ea neputând fi restituită nici la cerere nici în alt mod.
Din actele și lucrările dosarului, instanța reține că reclamantul a achitat în contul AFP A. suma de 3468 lei, cu titlu de taxă de primă înmatriculare, cu chitanța nr. TS3A nr._ din 19.07.2007 Cererea de restituire a taxei de primă înmatriculare nu a fost soluționată de către pârâta AFP A., până la data formulării prezentei acțiuni.
Referitor la susținerea pârâtei privind incidența în cauză a OUG nr 50/2008 cu începere de la 1 iulie 2008, instanța va înlătura ca neîntemeiată argumentația formulată de pârâtă apreciind că dispozițiile art 11 din OG nr. 50/2008 nu sunt aplicabile situației juridice din litigiul dedus judecății.
Dispozițiile art 214 1 – 2143 Cod fiscal au fost abrogate de la data de 1 iulie 2008, iar taxa de primă înmatriculare a fost încasată de către pârâtă în temeiul art 2141 – 2143 din Codul fiscal, în vigoare în perioada 1 ianuarie 2007-30 iunie 2008.
Instanța va da astfel eficiență prevederilor constituționale consacrate în art 15 alin. 2 din Constituția României privind principiul neretroactivității legii, reținând astfel că noua ordonanță de urgență nu se poate aplica situațiilor juridice născute anterior.
Prin urmare nici reclamantul care și-a înmatriculat autoturismul în această perioadă, achitând taxa specială corespunzătoare reglementărilor în vigoare nu poate fi obligat să achite o altă taxă în temeiul noii reglementări, care așa cum dispune în art. 14 aceasta va putea fi aplicată autoturismelor introduse în țară ulterior datei de 01 iulie 2008 tocmai pentru că aceasta nu poate retroactiva.
Instanța va reține și faptul că aplicarea dispozițiilor. art . 11 din OUG nr 50/2008 cade în competența exclusivă a organelor fiscale singurele care pot calcula și restitui diferențele dintre vechea taxă și noua taxă instituită prin OUG nr. 50/2008, achitate de contribuabil.
Întrucât taxa specială ce face obiectul acțiunii a fost încasată în baza legislației interne în vigoare anterior datei de 1 iulie 2008 și care a fost apreciată ca fiind contrară normelor comunitare, instanța reține că în cauza dedusă judecății sunt aplicabile în mod direct dispozițiile din dreptul comunitar care au prioritate față de dreptul național.
Reclamantul este îndreptățit la restituirea integrală a taxei încasate cu încălcarea dreptului comunitar.
Instanța apreciază că, esențial pentru rezolvarea problemelor de drept deduse judecății, este acceptarea aplicării în cauză a dispozițiilor art. 148 alin. 2 din Constituția României care statuează că prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne. Aliniatul 4 al aceluiași articol, prevede, că, între alte instituții, autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din alin. 2 menționat.
Potrivit art. 148 alin. 2 din Constituția României care statuează că prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne. Aliniatul 4 al aceluiași articol, prevede, că, între alte instituții, autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din alin. 2 menționat.
Analizând dispozițiile art. 90 paragraful 1 din Tratatul Comunității Europene, invocat de reclamant, instanța constată că acesta prevede că „nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare”.
În consecință, prevederile menționate din Tratat limitează libertatea statelor în materie fiscală de a restricționa libera circulație a mărfurilor prin interzicerea taxelor discriminatorii și protecționiste. Astfel, art. 90 (1) interzice discriminarea fiscală între produsele importate și cele provenind de pe piața internă și care sunt de natură similară. Esențialul acestei taxe interzise este că perceperea ei este determinată de traversarea graniței de către autoturismul supus taxei, dintr-o țară comunitară, în România.
Invocând jurisprudența Curții de justiție Europene, instanța reține că prin Decizia în cauza C./Enel (1964), CJE a stabilit că legea care se îndepărtează de Tratat – un izvor independent de drept – nu ar putea să ducă la anularea lui, dată fiind natura sa originală și specială, fără a-l lipsi de caracterul lui de lege comunitară și fără ca baza legală a Comunității însăși să fie pusă la îndoială.
Mai mult, aceeași decizie a definit relația dintre dreptul comunitar și dreptul național al statelor membre arătând că dreptul comunitar este o ordine juridică independentă care are prioritate de aplicare chiar și în fața dreptului național ulterior, or, în speță, taxa specială auto a fost introdusă în legislația internă prin Legea nr. 343/2006 privind Codul fiscal.
De asemenea, în cauza Simmenthal (1976) CJE a stabilit că judecătorul național este obligat să aplice normele comunitare, în mod direct, dacă acesta contravin normelor interne, fără a solicita sau aștepta eliminarea acestora pe cale administrativă sau a unei alte proceduri constituționale.
Tribunalul constată că acțiunea reclamantului este o acțiune în restituirea unor taxe achitate fără temei legal întemeiată pe art. 214 (3) și art. 117 Cod procedură fiscală, întrucât suma plătită de reclamant nu a fost datorată potrivit legislației comunitare.
Reclamantul a achitat taxa conformându-se dispozițiilor art. 2141 și 2143 Cod fiscal și unei calculații privind taxele speciale pentru autoturisme, stabilită de Ministerul Finanțelor și care este afișată în formă electronică, în mod public fiind irelevant aspectul că această plată a fost făcută voluntar în condițiile în care operațiunea de înmatriculare a autoturismului second-hand cumpărat dintr-un stat membru al UE, în România, este condiționată de plata acestei taxe.
A considera că reclamantul nu poate contesta încălcarea dreptului comunitar prin reglementarea și perceperea în acest mod a taxei speciale pentru autoturisme, în lipsa unui titlu de creanță cu suport material, ar echivala cu negarea dreptului reclamantului de a avea acces liber la justiție și ar contraveni art. 21 alin. 1 din Constituția României care statuează că orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor sale legitime, în timp ce nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.
Deoarece în România, stat comunitar de la 1 ianuarie 2007 care și-a asumat obligația de a respecta dispozițiile din tratatele originare ale comunității, dinainte de aderare, nu se percepe nici un fel de taxă pentru autoturismele produse și înmatriculate ori reînmatriculate în țara noastră, dar se percepe o astfel de taxă pentru autoturismele deja înmatriculate în celelalte state, instanța constată o diferență de tratament, cea ce introduce un regim juridic fiscal discriminatoriu pentru autovehiculele aduse în România din Comunitatea Europeană în scopul reînmatriculării lor în România, ceea ce contravine dispozițiilor art. 90(1) din Tratatul CEE. Aceste dispoziții care fac parte de la data de 1 ianuarie 2007 din ordinea interioară a României, se opun taxei speciale pentru primă înmatriculare pentru achizițiile intercomunitare de autoturisme neînmatriculate pe teritoriul național, astfel încălcându-se principiul libertății circulației mărfurilor.
Dreptul conferit de reglementarea comunitară de bază fiind încălcat prin aplicarea reglementărilor dreptului național instanța constată că suma plătită de reclamant nu a fost datorată, fiind încadrată ilegal în condițiile art. 2141 – 2143 Cod fiscal, se impune obligarea pârâtei la restituirea aceste taxe.
Cu privire la capătul de cerere privind actualizarea sumelor achitate cu rata dobânzii legale până la data plății efective, instanța constată că, în cazul sumelor restituite de la bugetul statului se datorează dobânzile legale aferente, până la data restituirii efective, prejudiciul cauzat reclamantului putând fi reparat integral numai în acest mod, astfel cum prevăd dispozițiile art. 1084 cod civil raportat la art. 1082 Cod civil.
Pentru aceste considerente, instanța a admis acțiunea reclamantului, în sensul că a obligat pârâta la restituirea sumei de 3468 lei, actualizată cu dobânda legală în materie fiscală determinată, conform art 124 alin. 2 și art. 120 alin. 7 Cod procedură fiscală, până la data restituirii efective;
În baza art. 274 Cod procedură civilă, instanța a obligat pârâta să-i plătească reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de 689,3 lei, reprezentând onorariu de avocat și taxele de timbru.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen, pârâta Administrația Finanțelor Publice a mun. A., care a fost motivat în drept cu disp.art.304 pct.9 C.pr.civ.
Recurenta a susținut excepția de inadmisibilitate a acțiunii reclamantei, sub un dublu aspect.
Primul aspect se refera la împrejurarea în care instanța de fond a constatat ca insasi obligația de plata a taxei, de natura legala si condiționarea inmatricularii de dovada plații acesteia, echivalează cu existenta unui act administrativ de obligare la plata, care nu are suport material, ci doar o baza legala.
Or, in condițiile in care nu exista un „suport material", adică existenta materiala a unui act administrativ, acțiunea reclamantului, asa cum a fost formulata, apare ca fiind inadmisibila.
Cele doua adrese emise de parata nu întrunesc elementele unui act administrativ fiscal, cum de altfel a stabilit și prima instanță sau, astfel cum este definit la art. 41 din cod procedura fiscala, potrivit cu care „ în înțelesul prezentului cod, actul administrativ fiscal este actul emis de organul fiscal competent în aplicarea legislației privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor și obligațiilor fiscale."
Revenind la natura adreselor emise de subscrisa, subliniem că aceste adrese pot fi cel mult asimilate ca documente (înscrisuri) emise în regim de asistență contribuabili, așa cum este prevăzut în Ordonanța nr. 767/2000 pentru aprobarea instrucțiunilor cuprinzând procedura de asistare a contribuabililor în domeniul fiscal. Natura juridică a acestor adrese este un răspuns de informare, dar fără să producă efecte juridice din partea organului fiscal și care nu îmbracă natura unui act administrativ fiscal (art. 43 alin 3 din Codul de Procedură Fiscală. Spre exemplificare și pentru a combate motivarea instanței referitoare la „calculațiile privind taxele speciale pentru autoturisme, stabilită de Ministerul Finanțelor și care este afișată, în formă electronică, în mod public", arătăm că, și în situația în care un contribuabil solicită organului fiscal, în conformitate cu dispozițiile pct. 1 din Ordonanța nr. 418/2007 privind procedura de calcul a taxei speciale, să i se calculeze cuantumul taxei speciale, documentul emis prin care i se calculează acest cuantum al taxei, este tot un răspuns de informare, emis în regim de asistență contribuabili, așa cum este prevăzut în Ordonanța nr. 767/2000, dar fără să producă efecte juridice din partea organului fiscal și care nu îmbracă natura unui act administrativ fiscal (art. 43 alin 3 din Codul de Procedură Fiscală.)
Al doilea aspect al inadmisibilitatii, are in vedere natura litigiului.
Potrivit art. 2 pct. 1 lit f din Legea nr. 554/2004, "contencios administrativ" reprezintă activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim. Articolul de lege are doua teze. Teza 1 se refera la "emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ", iar teza a ll-a se refera la "nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere". Nici una din cele doua condiții ale articolului de lege menționat nu este îndeplinita. Art 2 pct 1 lit f trebuie interpretat prin raportare la art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554, potrivit cu care "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri..."
In sinteză, daca nu exista act administrativ in speța, sau daca petentâei i s-a răspuns printr-un simplu răspuns la petiție, in termenul legal, nu se poate vorbi de contencios administrativ.
A doua excepție de ordine publica pe care o invocam este cea privind lipsa calității procesuale pasive a Administrației Finanțelor Publice A., rugandu-va sa o admiteti, tinand cont de următoarele argumente.
Raportul juridic de drept administrativ se leagă in mod valabil intre autoritatea publica emitenta a actului administrativ si persoana vătămata prin acel act. In speță, nu se contesta nici un act administrativ, ci se contesta legalitatea stabilirii unei taxe printr-un act normativ. Practic, taxa contestata a fost institutita de statul roman, nu de parata, in speța putând avea calitate procesuala pasiva persoana care a fundamentat implementarea taxei speciale in legislația naționala (codul fiscal, art. 214 ind. 1 si urm), respectiv Statul R.. în materie fiscala, adică de taxe, impozite si alte contribuții la bugetul general consolidat, Statul R. este reprezentat in instanța de Agenția Naționala de Administrare Fiscala, potrivit HG nr. 495/2007.
Instanța a reținut că "obligația de plata a taxei are o baza legală", așadar emitentul acelei "baze legale" nu este Administrația Finanțelor Publice A., pentru a putea sta in judecata in nume propriu.
In motivarea acțiunii, reclamantul a arătat ca exista incompatibilitate intre reglementarea naționala si cea comunitara. Prin urmare, reclamantul a considerat ca este discriminat prin legislația interna, motivat de faptul ca autoturismele second hand provenind din alte state membre ale Uniunii Europene sunt taxate diferit.
Așadar, instanța de fond a motivat hotărârea raportandu-se la nelegalitatea stabilirii prin legea interna a taxei speciale, care ar incalca art. 90 din Tratatul de Aderare a României la Uniunea Europeana, fara sa-si exercite rolul activ, in stabilirea calității procesuale a persoanei chemate in judecata ca parat.
Instanța nu a avut in vedere faptul ca Administrația Finanțelor Publice A. nu a elaborat actul normativ prin care s-a stabilit taxa speciala, pentru a putea fi parte in proces.
Instanța a considerat ca încălcarea art. 90 din Tratat a fost demonstrata prin faptul ca a fost instituita taxa speciala, insa nu a avut in vedere faptul ca parata doar a incasat respectiva taxa potrivit legislației in vigoare.( cum in mod corect a stabilit Tribunalul Gorj prin sentința nr.2789/01.10.2007 pronunțata in dosarul_ ).
Prima instanță a încălcat limitele generale de competentă ale unei instanțe de judecată, depășind si atribuțiile puterii judecătorești,(art. 304 punctul 4 din Codul de Procedură Civilă)
Potrivit art. 126 alin. 2 din Constituția României, „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.". Astfel, nicio lege în vigoare NU permite unei instanțe judecătorești de drept comun să se pronunțe asupra compatibilității unor prevederi legale ale dreptului intern cu constituția și cu tratatele internaționale.
Așa cum am arătat și prin întâmpinarea depusă, această atribuție revine EXCLUSIV Parlamentului și, eventual, Curții Constituționale, singurele instituții în măsură să aprecieze dacă legislația referitoare la taxa de primă înmatriculare contravine Constituției sau reglementărilor Uniunii Europene și să adopte hotărâri în consecință.
în acest fel, referitor la inițiativa legislativă a autorităților competente, dispozițiile art. 21 alin. 3 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative, reglementează modul de propunere de modificare si completare a actelor normative interne ale căror dispoziții nu sunt concordante cu cele ale actelor internaționale la care România este parte sau nu asigură compatibilitatea cu dreptul comunitar.
De altfel partea finală a art. 148 alin 2 din Constituție prevede expres că prioritatea reglementărilor comunitare asupra dreptului intern se realizează „cu respectarea prevederilor actului de aderare", tratat care instituie obligația statului român - deci a organului competent, Parlamentul - de armonizare a legislației interne cu cea europeană.
In ce privește fondul cauzei, admițând că la data pronunțării, OUG nr. 50/2008, cap. VI lit. A) alin. 1-17, deși era publicată în Monitorul Oficial, ea nu era în vigoare, hotărârea instanței este netemeinica si nelegala, astfel:
Regimul taxei speciale pentru autoturisme, care a intrat în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2007, a înlocuit în fapt regimul accizelor prevăzut în Codul fiscal pentru autoturismele și automobilele de teren, inclusiv cele rulate din import, regim care s-a aplicat până la data de 31 decembrie 2006.
în condițiile desființării frontierelor vamale cu statele membre ale Uniunii Europene, metodologia de calcul a accizelor devenea inaplicabilă, fapt ce a condus la reașezarea acestei metodologii.
Odată cu reașezarea metodologiei de calcul s-a avut în vedere și eliminarea reglementărilor privind înmatricularea autoturismelor potrivit cărora până la 31 decembrie 2006 nu se înmatriculau în România autoturismele a căror vechime depășea 8 ani și care aveau o normă de poluare inferioară normei EURO 3. în această situație a fost necesar a se întreprinde unele măsuri pentru evitarea introducerii în România a unui număr exagerat de mare de autoturisme vechi cu grad ridicat de poluare . Neluarea unor măsuri corespunzătoare în acest sens, ar fi avut drept consecință transformarea în deșeuri a autovehiculelor second-hand la scurt timp de la introducerea acestora în România, tara noastră urmând să suporte costurile aferente reciclărilor, în locul țărilor de unde au fost achiziționate autovehiculele respective.
Potrivit art. I-33 din Legea nr. 157/2005 pentru ratificarea Tratatului dintre Regatul Belgiei, Republica Cehă, Regatul Danemarcei, Republica Federală Germania, Republica Estonia, Republica Elenă, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Irlanda, Republica Italiană, Republica Cipru, Republica Letonia, Republica Lituania, M. Ducat al Luxemburgului, Republica Ungară, Republica Malta, Regatul Țărilor de Jos, Republica Austria, Republica Polonă, Republica Portugheză, Republica Slovenia, Republica Slovacă, Republica Finlanda, Regatul Suediei, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (state membre ale Uniunii Europene) și Republica Bulgaria și România privind aderarea Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană, semnat de România la Luxemburg la 25 aprilie 2005: „ Legea-cadru europeană este un act legislativ care obligă orice stat membru destinatar în ceea ce privește rezultatul care trebuie obținut, lăsând în același timp autorităților naționale competența în ceea ce privește alegerea formei și a mijloacelor."
Totodată, precizează faptul că alin. 2) al art. 148 din Constituția României instituie supremația tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
Din analiza dispozițiilor legale mai sus invocate rezultă faptul că legile cadru sunt obligatorii pentru statele membre în privința rezultatului, însă autoritățile naționale au competența de a alege forma și mijloacele prin care dispozițiile legilor cadru devin obligatorii pentru fiecare stat membru în parte.
In concluzie, instanța de fond a aplicat greșit legea. (art. 304 pct. 9 cod procedura civila)
Cu privire la prevederile art. 90 (1) din Tratatul Comunităților Europene precizăm:
- Consideram faptul că dispozițiile art. 90 din Tratatul Comunității Europene nu sunt incidente în cauză, întrucât taxa de primă înmatriculare urmează a fi plătită de toți proprietarii unor autoturisme sau autovehicule, indiferent de proveniența acestora, la momentul primei înmatriculări în România.
Astfel, pentru un autoturism fabricat în România care nu a fost înmatriculat o perioadă de 8 ani, se va plăti aceeași taxă de înmatriculare ca și în cazul unui produs din oricare alt stat comunitar, cu condiția existenței acelorași specificații tehnice.
Prin urmare, dispozițiile art. 90 alin. (1) din Tratatul Comunităților Europene are în vedere introducerea unor limitări ale drepturilor statelor de a introduce pentru produse comunitare impozite mai mari decât pentru produsele interne.
Față de cele menționate mai sus, consideram că dispozițiile comunitare reținute în hotărârea Tribunalului A. ca fiind încălcate prin prevederile Codului Fiscal nu sunt incidente în speța prezentată, întrucât legislația noastră prevede plata în cazul în care suntem în prezența acelorași specificații tehnice, a unei taxe de primă înmatriculare în România în același cuantum indiferent dacă se aplică la autoturismele/autovehiculele din producția internă sau din cele produse în spațiul comunitar.
Totodată, fată de cele reținute de Tribunalul A., cum că suntem în prezența unui regim fiscal discriminatoriu, apreciem că argumentele instanței nu pot fi reținute întrucât regimul fiscal este același pentru toate persoanele care înmatriculează autoturisme/autovehicule în România .Argumentele de principiu reținute în motivarea hotărârii pronunțate de Tribunalul A. sunt neîntemeiate, întrucât legislația europeană nu interzice instituirea taxei, ci doar prevede ca nivelul acesteia să nu fie mai mare decât al taxelor care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare.
Prin urmare, Tribunalul A. ar fi fost obligat să stabilească prin mijloace procedurale specifice dacă taxa achitată în concret de reclamanta este sau nu mai mare decât nivelul taxelor achitate direct sau indirect pentru produsele interne similare, iar în acest context trebuie menționat și faptul că nici Comisia Europeană nu este împotriva perceperii unei taxe cu ocazia primei înmatriculări a autoturismelor, ci doar a modului de determinare a taxei. De asemenea, precizăm că principiul "poluatorul plătește", pe care se bazează și instituirea taxei speciale pentru autovehicule, este un principiu acceptat la nivelul Uniunii Europene. Precizăm de asemenea că 16 state membre ale Uniunii Europene practică o taxă care se percepe cu ocazia înmatriculării autovehiculelor (între care Ungaria, G., Danemarca, Spania, Belgia, Olanda Cipru). Mai mult, se are în vedere armonizarea la nivel comunitar a regimului fiscal al taxei de înmatriculare, în prezent, fiind în discuție la nivelul Comisiei Europene, un proiect de directivă în acest sens, proiect care, după aprobare, va deveni obligatoriu de aplicat pentru toate statele membre.
Prin urmare, existența unei taxe de primă înmatriculare nu este contrară dispozițiilor comunitare, nefiind deci motive temeinice pentru a dispune restituirea sumei reprezentând taxa de înmatriculare.
De altfel, a institui obligativitatea plății taxei de primă înmatriculare numai în cazul importului de autoturisme/autovehicule ar putea fi considerat la rândul său un regim fiscal discriminatoriu între persoanele care importă bunuri și cele care aduc în țară bunuri din spațiul comunitar.
Față de cele menționate mai sus, indica faptul că obligația generică de armonizare a legislației interne cu cea europeană, instituită prin art. 148 alin. 2) din Constituție, și cea specială, prevăzută de art. 90 paragraful I din Tratatul Comunității Europene, revin exclusiv Parlamentului, nu și instanțelor judecătorești. De altfel, partea finală a art. 148 alin. 2) din Constituție prevede expres ca prioritatea reglementărilor comunitare asupra dreptului intern se realizează „ cu respectarea prevederilor actului de aderare", tratat care instituie obligația statului român - deci a organului competent, Parlamentul - de armonizare a legislației interne cu cea europeană.
Totodată, trebuie reținut și faptul că dispozițiile art. 90 paragraful I din Tratatul Comunității Europene nu sunt incidente întrucât, pe de o parte nu suntem în prezența unor „ impozite interne mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare", iar pe de altă parte nu ne aflăm în prezența unui regim fiscal discriminator, întrucât obligația plății taxei de primă înmatriculare există pentru toate autoturismele/autovehiculele, indiferent de țara de proveniență a acestora, nefiind deci în prezența unei îngrădiri a liberi circulații a mărfurilor, principiu statuat în Tratatul Comunității Europene.
Tot pe fondul cauzei, solicităm Onoratei Instanțe de recurs, să constate că la momentul promovării prezentului recurs, este în vigoare OUG nr. 50/2008, cu Norme Metodologice de aplicare stabilite prin HG, OUG nr. 50/2008 fiind publicată anterior pronunțării hotărârii atacate.
în aceste condiții, rugăm Onorata Curte, ca având în vedere aceste modificări legislative, agreate de Uniunea Europeană, să dispună în consecință.
Arăta, în condițiile legislative prezente, considerăm acțiunea reclamantului ca fiind parțial fără obiect.
Astfel, începând cu data de 01.07.2007 a intrat în vigoare OUG nr. 50/2008, cu Norme Metodologice de aplicare stabilite prin HG.
Potrivit dispozițiilor art. 11 din OUG nr. 50/2008 „Taxa rezultată ca diferență între suma achitată de contribuabil în perioada 1 ianuarie 2007-30 iunie 2008, cu titlu de taxă specială pentru autoturisme și autovehicule, și cuantumul rezultat din aplicarea prezentelor prevederi privind taxa pe poluare pentru autovehicule se restituie pe baza procedurii stabilite în normele metodologice de aplicare a prezentei ordonanțe de urgență."
Conform Normelor Metodologice la care face referire OUG nr. 50/2008, cap. VI lit. A) alin. 1-17, Restituirea sumelor reprezentând diferențe de taxe plătite A. Restituirea sumelor rezultate ca diferență între taxa specială pentru autoturisme și autovehicule și taxa pe poluare pentru autovehicule
Atunci când taxa specială pentru autoturisme și autovehicule plătită în perioada Hanuarie 2007- 30 iunie 2008, potrivit prevederilor art. 2141-2143 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, este mai mare decât taxa pe poluare rezultată din aplicarea prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr.50/2008, calculată în lei la cursul de schimb valutar aplicabil la momentul înmatriculării autovehiculului în România, contribuabilul poate solicita restituirea sumelor reprezentând diferența de taxă plătită.
Nota privind restituirea/rambursarea unor sume - M.F.P. - A.N.A.F. cod 14.13.41.99/a se întocmește și în cazul restituirii integrale a diferenței dintre cele două taxe, atunci când nu se constată în sarcina contribuabilului obligații fiscale restante.
Cele 3 exemplare ale Notei privind compensarea obligațiilor fiscale și/sau ale Notei privind restituirea/rambursarea unor sume, după caz, se transmit la unitatea trezoreriei statului la care este arondat organul fiscal competent, în scopul efectuării operațiunilor de compensare/restituire.
Restituirea sumelor reprezentând diferența de taxă plătită se face de către organul fiscal competent, de la bugetul de stat, din contul de venituri bugetare în care a fost încasată suma în contul bancar indicat de către solicitant prin cererea sa de restituire.
Pentru contribuabilii persoane fizice care nu au indicat, prin cererea de restituire, contul bancar în care doresc restituirea, aceasta poate fi efectuată, în numerar, la ghișeul unității trezoreriei statului, în baza Notei privind restituirea/rambursarea unor sume.
După efectuarea compensării și/sau a restituirii, după caz, unitatea trezoreriei statului păstrează un exemplar al Notei de compensare și/sau al Notei de restituire și le transmite pe celelalte 2 organului fiscal competent, în termen de 3 zile, în vederea înregistrării în evidența analitică pe plătitori a contribuabililor.
După primirea documentelor, organul fiscal competent va păstra un exemplar al Notei de compensare și/sau al Notei de restituire și îl va transmite pe celălalt contribuabilului, în termen de 7 zile.
Restituirea sumelor reprezentând diferența de taxă plătită se face de la bugetul de stat.
Pentru cererile de restituire depuse la organele fiscale înainte de data intrării în vigoare a prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, termenul legal de soluționare începe să curgă de la data de 1 iulie 2008, cu condiția ca cererea să fie însoțită de documentele prevăzute la pct. 6 alin. (4)."
Rezultă, așadar, faptul că pentru a obține restituirea unei părți din taxa plătită pentru prima înmatriculare a autoturismului la care face referire reclamanta trebuie doar să depună o cerere însoțită de actele dispuse de prevederile normative, iar organul fiscal va proceda la restituire în termenul indicat de dispozițiile C.pr.fiscală, fără a fi nevoie de intervenția instanței de judecată, aceasta, bineînțeles, dacă există diferențe de restituit între veche taxă reglementată de C.Fiscal și cea de poluare introdusă de OUG nr. 50/2008.
Din acest punct de vedere și pentru această parte din suma, acțiunea reclamantului este fără obiect, existând o procedură de restituire de care acesta poate să uzeze și în urma căreia va primii suma ce i se cuvine, drept pentru care, pe fond, solicităm reținerea cauzei pentru judecare si în consecință respingerea ei.
Cu privire la partea de taxă a cărei restituire nu se face la cerere potrivit OUG nr. 50/2008, solicităm respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Astfel, așa cum se arată în expunerea de motive a OUG 50/2008 „în scopul asigurării protecției mediului prin realizarea unor programe și proiecte pentru îmbunătățirea calității aerului și pentru încadrarea în valorile limită prevăzute de legislația comunitară în acest domeniu, ținând cont de necesitatea adoptării de măsuri pentru a asigura respectarea normelor de drept comunitar aplicabile, inclusiv a iurisprudentei Curții de Justiție a Comunităților Europene, având în vedere faptul că aceste măsuri trebuie adoptate în regim de urgență, pentru evitarea oricăror consecințe juridice negative ale situației actuale, în considerarea faptului că aceste elemente vizează interesul public și constituie situații de urgență și extraordinare, a căror reglementare nu poate fi amânată, în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituția României, republicată, Guvernul României adoptă prezenta ordonanță de urgență.(...)"
Chiar din această expunere de motive, rezultă că adoptarea OUG 50/2008 a avut, printre alte motivații și necesitatea respectării legislației europene.
Anterior adoptării acestui act, au avut loc o . negocieri și analize între reprezentanții Guvernului României și Comisia Europeană, pe acest domeniu, fapt dictat de necesitatea adaptării legislației la cerințele comunitare, știut fiind faptul că România a fost supusă procedurii de infringement, tocmai din cauza cuantumului taxei speciale auto reglementată de art. 2141 C.fiscal.
în urma acestor discuții si analize s-a ajuns la un acord între părți, acord concretizat tocmai în apariția OUG nr. 50/2008.
Așadar, rezultă fără dubiu faptul că, așa cum este reglementată de OUG nr. 50/2008, taxa de poluare este temeinică și legală, în conformitate cu normele de drept comunitar, această taxă nefiind contestată de Comisia Europeană sau alt organism comunitar.
Îndeplinind aceste condiții, este evident că diferența de taxă achitată de reclamant este temeinică, legală și în conformitate cu normele comunitare, ea neputând fii restituită nici la cerere, nici în alt mod, fiind întrunite toate condițiile funcționalității și legalității ei, drept pentru care solicităm ca cererea reclamantului să fie respinsă ca neîntemeiată.
A decide altfel, ar însemna ca tocmai prin hotărârea pronunțată instanța să încalce normele comunitare, această taxă existând în mod legal în alte 16 state comunitare (Germania, Italia, Franța, etc.), chiar mai mult, ar însemna o îngrădire a politicii fiscale a statelor comunitare, însuși art. 1 alin. 2 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale stabilind:
"Orice persoana fizica sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decît pentru cauza de utilitate publica și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor."
întreaga practică jurisprudențială comunitară este în acest sens, tocmai existența taxei de poluare în alte state comunitare de tradiție din care am exemplificat mai înainte (în unele, în cuantum cel puțin dublu față de România!) indicând fără dubiu, legalitate și, mai ales, necesitatea existenței acesteia pentru un stat membru UE.
Mai mult, precizează că în Infograma nr. 5899/26.06.2008 transmisă de Reprezentanța Permanentă a României pe lângă UE de la Bruxelles, se arată că expertul D.G. TAXUD a menționat că prevederile proiectului de Norme Metodologice privind taxa pe poluare pentru autovehicule, transmis Comisiei Europene la data de 25.06.2008 (formă care, de altfel, a și fost aprobată tocmai în acest mod de Guvernul României) sunt conforme cu criteriile europene.
Totodată, în aceiași Infograma se menționează faptul că procedura de infrigement împotriva României va fi închisă doar după adoptarea de Parlamantul României a OUG nr. 50/2008.
Curtea, analizând recursul pârâtei Administrația Finanțelor Publice A., din perspectiva motivelor de fapt și de drept invocate, cu aplicarea disp.art.299 și urm. C.pr.civ. rap.la art.304/1 și art.304 pct.9 C.pr.civ., va constata că acesta este neîntemeiat.
Astfel, cât privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Finanțelor Publice A., invocată, Curtea reține că aceasta nu poate fi susținută, întrucât raportul juridic dedus judecății relevă o legătură directă între reclamantă și pârâta recurentă, care a încasat taxa de poluare în cauză.
Recurenta nu se află în raport juridic cu Administrația Fondului de Mediu București.
Faptul că, suma percepută a fost virată unui terț de către pârâta recurentă dădea posibilitatea acesteia să cheme în garanție Administrația Fondului de Mediu București, cerere care nu a fost formulată în cauză. Mai mult, taxa percepută în prezenta cauză are ca temei vechea taxă de înmatriculare, context în care Administrația Fondului de Mediu București nu poate avea calitatea procesuală pasivă în astfel de procese, suma reprezentată de taxă intrând în conturile Administrației Finanțelor Publice locale.
Dar, și în ipoteza actuală, Administrația Fondului de Mediu București poate avea calitatea de copârâtă în astfel de litigii sau, eventual, de chemată în garanție, nici una dintre ipoteze nefiind de natură să înlăture, însă, calitatea procesuală pasivă a Administrației Finanțelor Publice, motiv pentru care, Curtea respinge excepția ridicată de recurenta Administrația Finanțelor Publice A..
În ceea ce privește insdmisibilitatea acțiunii reclamantei, prin aceea că nu s-a urmat procedura prealabilă administrativă, Curtea constată că hotărârea instanței de fond este în spiritul deciziei nr. 24/14.11.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că acțiunile de domeniul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008 sunt admisibile, procedura prealabilă de contestare prevăzută de art. 7 din ordonanță, cu referire la Codul de procedură fiscală nefiind aplicabilă cererilor de restituire a taxei de poluare.
În esență, Curtea constată că, scopul imediat urmărit de reclamant este restituirea taxei, poziția procesuală a reclamantei fiind indiscutabilă în acest sens.
Pe de altă parte, impunerea urmării procedurii reclamate de recurentă, în condițiile în care aceasta susține legitimitatea încasării unei astfel de taxe în temeiul noii legi, Legea nr. 9/2012, apreciind că această lege este conformă cu art. 110 din TFUE, deși tocmai norma care lua în considerare modul de interpretare a art. 110 din TFUE de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a fost suspendată de la aplicare (nefiind, deci în vigoare la data judecății prezentei cauze) este de natură a sublinia formalismul susținerii, care reiese, cu prisosință, și din practica constantă a Administrației finanțelor locale de a respinge cererile de restituire a taxelor percepute, nu numai în baza Legii nr. 9/2012, dar și a celor încasate în baza Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 50/2008, deși efectele indirecte discriminatorii ale acestei ordonanțe par a fi recunoscute din felul în care sunt redactate motivele de recurs și modul de susținere a validității Legii nr. 9/2012.
Este motivul pentru care judecătorul național este abilitat să cenzureze pertinența dispozițiilor legale evocate în raport de starea de fapt și poziția părților față de reglementările la care se supune litigiul.
Astfel, tot sub aspectul excepției inadmisibilității acțiunii reclamantului, Curtea reține că, în prezenta cauză, asemenea celorlalte cauze aflate pe rolul instanțelor de fond, reclamanții urmăresc exclusiv restituirea sumelor percepute de stat, cu titlu de taxă de poluare, în baza Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008, iar nu ajustarea acestor sume din perspectiva modului de calcul, organului emitent etc.
Ca o dovadă în acest sens, reclamantul în cauză s-a adresat pârâtei recurente cu o cerere de restituire a sumei achitată cu titlu de taxă de poluare. Pârâta recurentă a respins cererea, ca neîntemeiată, iar Înalta Curte de Casație de Justiție București, prin Decizia nr. 24/2011 statuează, în mod obligatoriu, că procedura prealabilă prevăzută de art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 nu se aplică în cazul litigiilor în care se solicită restituirea taxei de poluare.
Prin urmare, Curtea constată că tribunalul a dezlegat această problemă de drept în spiritul legii, context în care se impune a se menționa că, instanțele au constatat că Statul nu s-a angajat să restituie administrativ asemenea taxe, problema fiind, încă, în discuție în spațiul public, iar cetățenii justițiabili care au inițiat menționata procedură prealabilă administrativă au întâmpinat un refuz de rezolvare, în sensul că li s-au respins astfel de cereri, consolidându-se, chiar, o practică a autorităților administrative în acest sens.
În acest context, judecătorul este dator să observe dispozițiile art. 129, art. 130 Cod procedură civilă și să curme orice formă de abuz în legătură cu respectarea drepturilor deduse judecății, inclusiv în legătură cu tendințele de tergiversare, înregistrate din partea instituțiilor statului, cât privește satisfacerea (efectivă) a acestor drepturi, prin înlăturarea grabnică a încălcărilor constatate de instanțele naționale sau europene.
În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea reține că recurenta susține compatibilitatea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008 cu dreptul european, în raport cu art. 110 din TFUE.
Impedimentul de analiză a argumentelor expuse în motivele de recurs derivă din faptul pronunțării unor hotărâri în procedura reglementată de art. 267 din TFUE de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin care a fost lămurit înțelesul art. 110 din Tratat, incident în cauza de față, la care se adaugă: prioritatea normelor europene față de cele interne, contrare sau incompatibile cu dreptul Uniunii Europene; efectul direct al normelor europene în fața instanțelor naționale, obligația de interpretare a dreptului intern conform dreptului european, obligația reparării prejudiciilor cauzate persoanelor prin încălcarea normelor europene, ca urmare a emiterii unor norme contrare sau incompatibile cu dreptul european.
În acest cadru, Curtea evocă Hotărârea din 7 aprilie 2011 a Curții de Justiție a Uniunii Europene în Cauza T. contra Satului Român, prin care s-a statuat că, art. 110 din TFUE (fost art. 90 CE) trebuie interpretat în sensul că "se opune ca un stat membru să instituie o taxă de poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără, însă, a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de piața națională".
Din această perspectivă, judecătorul național a constatat incompatibilitatea dispozițiilor cuprinse în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008 cu norma europeană menționată, dat fiind că, taxa prevăzută de norma internă română nu este impusă și vehiculelor similare puse în vânzare pe piața națională, cu ocazia înmatriculării / reînmatriculării lor, constatare care obligă la admiterea acțiunii și restituirea sumei încasate cu titlu taxă de poluare către reclamanți, conform principiului arătat mai sus.
Cât privește dispozițiile Legii nr. 9/2012, Curtea observă că Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 17 din 10 ianuarie 2012, a abrogat Ordonanța de urgență nr. 50/2008, iar conform art. 12 alin. (1) din noul act normativ „în cazul în care taxa pe poluare pentru autovehicule achitată de către contribuabili începând cu 1 iulie 2008 până la data intrării în vigoare a prezentei legi, potrivit prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, cu modificările și completările ulterioare, este mai mare decât taxa rezultată din aplicarea prezentelor prevederi privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, calculată în lei la cursul de schimb valutar aplicabil la momentul înmatriculării în România, se pot restitui sumele reprezentând diferența de taxă plătită, numai către titularul obligației de plată, pe baza procedurii stabilite prin normele metodologice de aplicare a prezentei legi. Calculul diferenței de restituit se face pe baza formulei de calcul din prezenta lege, în care se utilizează elementele avute în vedere la momentul înmatriculării autovehiculului în România”.
Curtea constată că norma în discuție tinde la înlocuirea retroactivă a reglementării taxei de poluare cu cea cuprinsă în norma legală, prin ajustarea vechii taxe de poluare la nivelul noii taxe, în vigoare din luna ianuarie 2012, aspect care face ca, în anumite cazuri, dreptul contribuabilului la restituirea integrală a taxei, percepute în baza unui act normativ neconform cu dreptul Uniunii Europene, să fie limitat, ceea ce echivalează cu nesocotirea efectelor hotărârii interpretative a Curții de Justiție a Uniunii Europene în Cauza T. contra României.
Sub acest aspect recurenta este în eroare, atunci când afirmă că hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene s-a referit la Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 50/2008, iar nu la Legea nr. 9/2012, căci Curtea s-a referit, potrivit limitelor sale de competență, la interpretarea art. 110 din TFUE, iar nu la interpretarea legii interne românești.
Judecătorul național este cel abilitat să verifice conformitatea legilor interne cu art. 110 din TFUE, astfel cum acesta este interpretat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, interpretare obligatorie pentru toate Statele membre.
Pe de altă parte, instanța de recurs constată că, deși Legea nr. 9/2012 și-a propus să înlăture efectele discriminatorii indirecte produse de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 50/2008 -, prin aceea că taxa prevăzută de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 50/2008 nu era impusă și vehiculelor similare, puse în vânzare pe piața națională, cu ocazia înmatriculării/reînmatriculării lor -, extinzând obligația de plată a taxei pentru emisiile poluante și în cazul autovehiculelor înstrăinate pe piața națională, tocmai această normă cuprinsă în Legea nr. 9/2012, face obiectul Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 1/2012, fiind în prezent suspendată de la aplicare.
Pe cale de consecință, efectele discriminatorii indirecte menționate, continuă să fie prezente, inclusiv în cazul de speță, astfel că judecătorul fondului în mod corect a reținut incompatibilitatea dintre legea internă în vigoare și dispozițiile art. 110 din TFUE, căci nu există nicio diferență, sub aspectul efectelor discriminatorii indirecte analizate, între Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 50/2008 și normele cuprinse în Legea nr. 9/2012, în vigoare la momentul soluționării prezentei cauze, aspect sub care Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 1/2012 de suspendare a unor norme din cuprinsul Legii nr. 9/2012, evident că produce efecte juridice, independent de caracterul temporar al suspendării (01.01.2013), statul neavând nici o legitimitate în a ignora hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene, în continuare.
Prin urmare, Curtea consideră că această reglementare nu poate aduce atingere constatării Curții Europene de Justiție referitoare la contrarietatea dintre Ordonanța de Urgență nr. 50/2008 și art. 110 Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, contrarietate în vigoare la momentul plății taxei de poluare de către reclamant.
Totodată, caracterul retroactiv al acestei reglementări împiedică aplicarea acestor dispoziții unor raporturi juridice născute anterior intrării ei în vigoare, în condițiile în care la momentul plății taxei de poluare de către reclamant, această taxă nu se aplica autovehiculelor de ocazie de pe piața internă, grevând exclusiv autovehiculele de ocazie înmatriculate pentru prima dată în România în perioada respectivă.
Curtea observă că Legea nr. 9/2012 nu înlătură sub nici o formă – pentru trecut – această discriminare existentă la momentul plății taxei de poluare din litigiu, în condițiile în care nu impune noua taxă și autovehiculelor deja înmatriculate în România și care au făcut obiectul unor vânzări sau transcrieri a dreptului de proprietate în perioada în care a fost în vigoare Ordonanța de urgență Guvernului nr. 50/2008.
Prin urmare, Curtea consideră că dispozițiile art. 12 din Legea nr. 9/2012 nu înlătură dreptul reclamantului de a obține restituirea integrală a taxei de poluare în litigiu ca fiind o taxă contrară art.110 TFUE.
Cu privire la acordarea dobânzilor legale aferente sumei plătite cu titlul de taxă de poluare, Curtea subliniază că acordarea dobânzilor legale este guvernată, în materia raporturilor fiscale, de dispozițiile speciale din Codul de Procedură Fiscală, iar nu de dispozițiile dreptului comun în materie, astfel cum impune art. 1 alin. 1 Cod de Procedură Fiscală, conform căruia „prezentul cod reglementează drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat și bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal”, precum și dispozițiile art. 2 alin. 2 Cod de Procedură Fiscală, potrivit cărora „prezentul cod constituie procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat”.
Așadar, Curtea reține că materia privind dobânzile datorate în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget este reglementată de art. 124 Cod de Procedură Fiscală, iar nu de dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 9/2000 – care a fost abrogată prin art. 11 din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 607 din 29 august 2011 – sau de dispozițiile art. 1084 din vechiul Cod civil.
În ceea ce privește termenul de la care sunt datorate aceste sume, Curtea reține că, potrivit art. 124 alin. 1 Cod de Procedură Fiscală, „pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2) sau la art. 70, după caz. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor”.
Curtea observă că art. 124 alin. 1 Cod de Procedură Fiscală a fost modificat prin Ordonanța Guvernului nr. 2/2012, în sensul că „pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2) și (21) sau la art. 70, după caz, până la data stingerii prin oricare dintre modalitățile prevăzute de lege. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor”, ca urmare a introducerii art. 117 alin. (21), fără consecințe în privința situației din speță.
Potrivit art. 70 alin. 1 Cod de Procedură Fiscală, „cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluționează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare”.
Conform art. 117 alin. 2 Cod de Procedură Fiscală „prin excepție de la prevederile alin. (1), sumele de restituit reprezentând diferențe de impozite rezultate din regularizarea anuală a impozitului pe venit datorat de persoanele fizice se restituie din oficiu de organele fiscale competente, în termen de cel mult 60 de zile de la data comunicării deciziei de impunere”.
Având în vedere că 117 alin. 2 reglementează situația restituirii diferențelor de impozite rezultate din regularizarea anuală a impozitului pe venit datorat de persoanele fizice, Curtea reține că în cazul restituirii taxei de poluare este aplicabil textul art. 70 alin. 1 Cod de Procedură Fiscală.
Coroborând dispozițiile art. 124 alin. 1 cu dispozițiile art. 70 alin. 1 Cod de Procedură Fiscală, Curtea constată că dobânzile legale datorate de autoritățile fiscale în prezenta cauză se impun a fi calculate din ziua următoare expirării termenului de 45 de zile de la înregistrarea în evidența acestor autorități a cererii de restituire a taxei, nefiind întemeiate criticile pârâtelor referitoare la inaplicabilitatea reglementării respective.
Din acest punct de vedere, este lipsit de relevanță faptul că organele fiscale nu au calculat dobânzi în cazul neplății taxei de poluare, întrucât regimul dobânzilor datorate de organele fiscale este cel stabilit de art. 124 Cod de Procedură Fiscală și nu este condiționat de o eventuală calculare a unor dobânzi în cazul neplății taxei de poluare.
În consecință, Curtea reține temeinicia obligării pârâtei la plata dobânzilor legale prevăzute de art. 124 Cod de Procedură Fiscală, calculate din ziua următoare expirării termenului de 45 de zile de la înregistrarea în evidența pârâtei a cererii de restituire a taxei.
Curtea mai subliniază că regimul juridic al dobânzilor, penalităților de întârziere și al majorări de întârziere a fost modificat prin O.U.G. nr. 39/2010, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 278 din 28 aprilie 2010, aprobată cu modificări prin Legea nr. 46/2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 245 din 7 aprilie 2011. Astfel, prin O.U.G. nr. 39/2010 au fost introduse din nou în legislația fiscală română penalitățile de întârziere, datorate cumulat cu dobânzile, în cazul unor întârzieri semnificative la plata creanțelor fiscale. Prin această modificare legislativă a operat și o modificare de terminologie, în sensul că anterior Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 39/2010, în cazul întârzierii la plata creanțelor fiscale se datorau majorări de întârziere, iar în cazul restituirii de la buget a unor sume de bani către contribuabilul se datorau dobânzi. După . O.U.G. nr. 39/2010, în cazul întârzierii la plata creanțelor fiscale se datorează dobânzi – la fel ca și în cazul restituirii de la bugetul de stat cu depășirea termenului legal a unor sume de bani către contribuabilul – iar majorări de întârziere se calculează în cazul întârzierii plății unor obligații fiscale la bugetele locale.
Curtea atrage însă atenția că se impune respectarea principiului neretroactivității legii în materia calculării dobânzilor datorate reclamantei, în sensul că acestea se impun a fi calculate în raport cu legea în vigoare în perioada pentru care se calculează accesoriile respective, ceea ce însemnă că modificările operate prin O.U.G. nr. 39/2010, prin Legea nr. 46/2011 și prin Ordonanța Guvernului nr. 2/2012 se impun a fi avute în vedere succesiv la calculul dobânzilor datorate reclamantului.
Cât privește critica, relativă la plata cheltuielilor de judecată de către Administrația Finanțelor Publice A., Curtea va reține că hotărârea este legală în raport cu împrejurarea că Administrația Finanțelor Publice are calitatea de pârâtă în cauză, fiind în raporturi juridice directe cu reclamanta în cauză. Pe de altă parte, prejudiciile produse ca urmare a aprecierii unor norme interne incompatibile cu dreptul european, în măsura în care există o pronunțarea a Curții de Justiție a Uniunii Europene în cadrul procedurii întrebării preliminare, de admiterea a sesizării, se impun a fi reparate de stat de îndată, pe cale administrativă, fără a impune celui astfel prejudiciat să apeleze la procedura contencioasă judiciară, generatoare de alte cheltuieli, suplimentare.
Sub acest aspect, Curtea a reținut că în cadrul unei astfel de proceduri administrative, pârâta în cauză se impunea „a se desocoti” cu chemata în garanție, ambele instituții fiind instituții de stat. În speța de față nu a fost urmat acest demers.
Pentru toate aceste considerente, Curtea, în temeiul prev. art.312 C.pr.civ. rap.la art.304/1 si art.304 pct.9 C.pr.civ., va respinge ca neîntemeiat recursul declarat de pârâta Administrația Finanțelor Publice A. împotriva sentinței civile nr. 3933/03.10.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._
În temeiul prev. art. 274 C.pr.civ., va oblige recurenta să plătească intimatului suma de 200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge recursul declarat de pârâta Administrația Finanțelor Publice A. împotriva sentinței civile nr. 3933/03.10.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._ .
Obligă pârâta-recurentă să plătească reclamantului intimat I. D. C. suma de 200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, în recurs.
IREVOCABILA.
Pronunțată în ședința publică din 14 martie 2013.
P., JUDECATOR, JUDECATOR,
C. P. M. G. A.-M. N.
GREFIER,
S. C.
Red. C. P. – 26.03.2013
Tehnored. C. P./S.C. – 2 ex./26.03.2013
Tribunalul A., Judecător: E. I.
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 5210/2013.... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 11/2013.... → |
|---|
