Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 5804/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 5804/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 18-06-2013 în dosarul nr. 7919/108/2012
ROMÂ N I AOPERATOR 2928
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._ – 29.03.2013
DECIZIA CIVILĂ NR. 5804
Ședința publică din 18 iunie 2013
PREȘEDINTE: R. P.
JUDECĂTOR: M. I.
JUDECĂTOR: D. D.
GREFIER: M. L.
S-a luat în examinare recursul formulat de reclamanta B. S. împotriva sentinței civile nr. 5671/28.11.2012 pronunțată în dosar nr._ al Tribunalului A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice Sebiș, având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
La apelul nominal făcut în ședință publică de către grefier se constată lipsă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care, văzând lipsa părților și constatând că la dosar a fost promovată cerere de judecare în lipsă conform prevederilor art. 242 Cod procedură civilă, instanța reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului A. la data de 14.11.2012, reclamantul B. S. a chemat în judecată pârâta Administrația Finanțelor Publice Sebiș, solicitând obligarea pârâtei Administrația Finanțelor Publice Sebiș la restituirea taxei de poluare achitată în cuantum de 1774 lei, actualizată cu dobânda legală și penalități până la plata efectivă, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în motivare arătând că a fost obligată la achitarea unei taxe de poluare în cuantumul mai sus indicat, taxa fiind achitată în contul Administrației Finanțelor Publice Sebiș ca o condiție prealabilă pentru înmatricularea în România a unui autovehicul second-hand, marca Volkswagen, anterior înmatriculat într-un alt stat membru al Uniunii Europene.
Prin sentința civilă nr. 5671/28.11.2012 pronunțată în dosar nr._ Tribunalul A. a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta B. S. mpotriva pârâtei Administrația Finanțelor Publice Sebiș, pentru restituire taxă de poluare.
În motivare s-a reținut că prin acțiune, reclamanta a fost obligată la achitarea unei taxe de poluare în cuantum de 1774 lei, taxa fiind achitată în contul Administrației Finanțelor Publice Sebiș ca o condiție prealabilă pentru înmatricularea în România a unui autovehicul second-hand, anterior înmatriculat într-un alt stat membru al Uniunii Europene.
Este de reamintit de către tribunal că potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.
Pe de altă parte, potrivit definiției dată de către legiuitor la art. 2 alin. 1 lit. a din aceeași lege, prin persoană vătămată se înțelege orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri; în sensul prezentei legi, fiind asimilate persoanei vătămate și grupul de persoane fizice, fără personalitate juridică, titular al unor drepturi subiective sau interese legitime private, precum și organismele sociale care invocă vătămarea prin actul administrativ atacat fie a unui interes legitim public, fie a drepturilor și intereselor legitime ale unor persoane fizice determinate.
Nu în ultimul rând, în conformitate cu prevederile exprese și neechivoce ale art. 2 alin. 2 din lege, se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.
Astfel fiind, și în sensul dispozițiilor legale susmenționate, se poate conchide că în cadrul acțiunii în contencios administrativ recunoașterea sau realizarea dreptului/interesului legitim vătămat sunt condiționate de existența unui act administrativ nelegal, tipic sau asimilat, sens în care s-a pronunțat în mod constant și Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal (spre exemplificare decizia nr. 850 din 9 februarie 2007, publicată în Jurisprudență 2007 I).
Or, în cauza de față, este lesne de observat și de altfel și necontestat de către partea reclamantă, că aceasta s-a adresat direct instanței de contencios administrativ pentru obligarea pârâtei la restituirea taxei de poluare în discuție, fără ca în prealabil să fi adresat o cerere în restituire acesteia și funcție de modul de soluționare a acesteia să poată invoca eventual vătămarea sa în dreptul/interesul legitim în sensul evidențiat în cererea introductivă de instanță.
În acest context nici existența Deciziei în interesul legii nr. 24/14.11.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu poate să îi întemeieze demersul judiciar inițiat direct la instanța de contencios administrativ, întrucât, deși este real că potrivit deciziei invocate procedura de contestare prevăzută la art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205 - 218 din Codul de procedură fiscală, nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. d) din același cod, decizie obligatorie, potrivit art. 330^7 alin. 4 din Codul de procedură civilă, prin hotărârea anteenunțată instanța supremă a lămurit problema controversată vizând admisibilitatea utilizării directe a acestei căi, sau după caz, parcurgerea obligatorie, în prealabil, a procedurii reglementate de art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205 - 218 din Codul de procedură fiscală, stabilind finalmente că acțiunea judiciară având ca obiect restituirea taxei pe emisii poluante nu poate fi condiționată de parcurgerea procedurii de contestare a deciziei de calcul al taxei pe emisii poluante, cele două proceduri fiind distinct reglementate de Codul de procedură fiscală.
Pe această linie de idei, s-a reținut în detaliu și pe deplin lămuritor de către Înalta Curte că a susține că nu există acces la procedura restituirii, reglementată de art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală (și, implicit, Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1.899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal), decât după epuizarea procedurii reglementate de art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205 - 218 din Codul de procedură fiscală înseamnă practic a înlătura din ordinea juridică prima dispoziție legală indicată.
Într-adevăr, existența art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală nu ar mai avea nicio justificare logică dacă restituirea sumelor nelegal plătite nu s-ar putea obține decât atacând direct decizia de calcul al taxei pe emisii poluante. Or, potrivit regulii de interpretare "actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat", un text de lege trebuie interpretat în sensul în care ar produce efecte, iar nu în sensul în care n-ar produce niciunul, iar trimiterea la prevederile art. 117 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură fiscală, pe care procurorul general o realizează în cuprinsul memoriului de recurs în interesul legii, nu face decât să întărească argumentația expusă, câtă vreme acesta nu este decât un alt caz distinct (dintre cele 8 reglementate de legiuitor) în care se restituie sumele încasate și în al doilea rând, nu trebuie ignorate obiectul și finalitatea celor două proceduri care vizează, pe de o parte, anularea deciziei de calcul al taxei pe emisii poluante, cu consecința înlăturării acesteia din realitatea juridică, iar, pe de altă parte, cenzurarea refuzului nejustificat de soluționare a cererii de restituire a taxei pe emisii poluante și obligarea la restituirea sumei încasate cu acest titlu.
S-a mai stabilit fără niciun dubiu de către Înalta Curte că procedura prealabilă reglementată de dispozițiile legale amintite anterior este obligatorie numai în cazul primei categorii de acțiuni, în timp ce, pentru a doua, ea nu mai are un astfel de caracter în baza art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare și de altfel soluția admisibilității unor asemenea acțiuni se impune mai ales prin prisma jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care recunoaște contribuabilului dreptul de a solicita rambursarea unei taxe plătite cu încălcarea dreptului european, independent de orice contestare a actului administrativ prin care această taxă a fost stabilită.
Relevantă în această privință este jurisprudența Metallgesellshaft și Hoechst, în care s-a conchis în sensul că "este contrar dreptului european ca o instanță națională să respingă sau să admită doar în parte o cerere ... pentru rambursarea sau repararea prejudiciului financiar suferit ca o consecință a plății impozitului pe profit ... pentru simplul motiv că acestea nu au solicitat autorității fiscale beneficiul regimului fiscal ... și că nu s-au folosit de remediile juridice aflate la dispoziția lor pentru a contesta refuzurile autorităților fiscale, prin invocarea priorității și efectului direct al dreptului comunitar, în condițiile în care legislația națională refuza ... beneficiul regimului fiscal".
În fine, această soluție s-a impus și prin prisma Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, respectiv a art. 13, potrivit căruia statele trebuie să asigure un recurs efectiv, prin care o persoană să se poată plânge de încălcarea drepturilor sale, or, parcurgerea procedurii administrative de contestare a deciziei de calcul a taxei pe emisii poluante, cu consecința previzibilă a respingerii contestației, fie ca tardiv formulată, fie ca nefondată, nu poate constitui un remediu național efectiv în sensul Convenției, ci, dimpotrivă, reprezintă un obstacol în calea recuperării prejudiciului cauzat particularilor prin aplicarea unor norme naționale incompatibile cu dreptul european, obstacol interpus chiar de autoritățile fiscale naționale aflate în culpă.
S-a concluzionat în cele din urmă de către Înalta Curte în sensul că de lege lata, singura posibilitate pe care o au contribuabilii este conferită de dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală.
Or, astfel fiind, este neîndoielnic că procedura specială instituită prin normele de procedură fiscală enunțate mai înainte trebuie urmată în deplină concordanță cu normele de drept corespunzătoare în care sens este de observat că potrivit textului procedural amintit se restituie, la cerere, debitorului sumele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale.
Nu este lipsit de importanță a se aminti de către tribunal și împrejurarea că interpretarea judiciară a dispozițiilor legale aplicabile trebuie realizată gramatical, după sensul cuvintelor folosite de către legiuitor și modul cum sunt ele așezate și legate în frază, teleologic, căutându-se să se descopere scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea normelor juridice de care s-au prevalat părțile, tocmai pentru a discerne, în raport cu acest scop, semnificația ce trebuie atribuită textelor și care să fie cât mai apropiată de intenția presupusă a legiuitorului, dar și sistematic, metodă care să țină seama de locul normei juridice ce trebuie interpretată în contextul legii sau în contextul întregii legislații conexe, și nu în ultimul rând logic, context în care trebuie să se țină seama și de regulile specifice de interpretare exprimate, în doctrină, prin formulări precum aceea că excepțiile sunt de strictă interpretare – „exceptio est strictissimae interpretationis” sau că unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem – „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemos”.
Astfel fiind, se impune cu necesitate concluzia ignorată de către reclamantă, a necesității formulării prealabile a cererii în restituire adresată instituției financiare care a încasat taxa de poluare și în raport de a cărei soluționare urmează eventual să se aprecieze de către instanța de contencios administrativ privitor la existența refuzului nejustificat care să poată întemeia demersul judiciar inițiat în fața sa.
Or, în cauza de față, reclamanta nu este în măsură să depună la dosar refuzul nejustificat al organului fiscal, întrucât cererea sa adresată organului fiscal la data de 12.11.2012 privind restituirea taxei de poluare nu a fost soluționată până la data pronunțării hotărârii.
Pe cale de consecință, pentru toate considerentele expuse mai sus, văzând și prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004 și faptul că nu se pune problema cheltuielilor de judecată, instanța a respins acțiunea reclamantei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta B. S., solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței pronunțate de către Tribunalul A., in sensul admiterii recursului.
În motivare se arată că în data de 14.11.2012, a sesizat instanța de judecata cu acțiunea având ca obiect restituire taxa poluare, sens in care a primit termen de judecata la data de 28.11.2012.
La termenul de judecata din data de 28.11.2012, instanța i-a pus in vedere ca nu s-a adresat cu cerere de restituire la organul fiscal, in raport de răspunsul acesteia urmând a sesiza instanța de judecata.
Se mai arată că a depus cerere de restituire către organul fiscal( AFP Sebis), primind răspunsul la cererea adresata in ziua următoare pronunțării sentinței.
Astfel, apreciază ca fiind greșit actul dedus judecații, prima instanța având posibilitatea suspendării cauzei in temeiul dispozițiilor. art. 155 ind.l pana la depunerea refuzului nejustificat, in condițiile in care a doua zi a primit răspunsul de la organul fiscal.
Consideră excesiva soluția primei instanțe, in condițiile in care avea posibilitatea de a acorda un al doilea termen de judecata pentru a depune refuzul nejustificat, instanța refuzând un al doilea termen de judecata precum si suspendarea pana la depunerea refuzului, apreciind ca se impune respingerea acțiunii, si lipsirea clientului de un drept pe care îl au toți ce-i care apelează la demersul judiciar, cu atât mai mult cu cât nici pârâta nu a invocat prin întâmpinare, lipsa refuzului nejustificat la primul și unicul termen de judecata.
Totodată solicită a se avea în vedere si practica instanțelor de judecata, în cauze având același obiect, care în m-ai toate cazurile acorda reclamanților un al doilea termen de judecata pentru a se complini eventuale lipsuri ori pentru a depune acte in completare, in aceasta situație instanța de judecata neținând cont de solicitarea reclamantei de a acorda un al doilea termen de judecată.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate de către recurent cât și în conformitate cu dispozițiile art.3041 Cod procedură civilă, Curtea constată următoarele:
În prezenta cauză, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei AFP Sebiș la restituirea taxei pentru emisiile poluante în cuantum de 1774 lei, cu dobânda fiscală aferentă, taxă plătită la data de 20.10.2010, taxa fiind impusă reclamantei cu prilejul înmatriculării în România, a unui autovehicul marca Volkswagen, înmatriculat anterior în Germania.
Curtea constată că în mod eronat a reținut prima instanță împrejurarea că reclamanta nu a formulat cerere de restituire a taxei achitate, câtă vreme la data de 12.11.2012 aceasta a depus la sediul pârâtei Administrația Finanțelor Publice Sebiș o cerere de restituire a taxei înregistrată sub nr._.
Astfel fiind, Curtea constată că recursul reclamantei este întemeiat, context în care, rejudecând cauza va modifica sentința atacată.
Pe fondul cauzei, Curtea constată că reclamanta a invocat dispozițiile art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și a arătat, în esență, că taxa de poluare achitată contravine acestor dispoziții din dreptul european, care prevalează asupra dreptului național și impun înlăturarea reglementării din Ordonanța de Urgență nr. 50/2008, care instituie o taxă internă discriminatorie deoarece creează o discriminare între autoturismele second hand înmatriculate deja într-un stat membru al Uniunii Europene și care se înmatriculează în România după 01.07.2008 și autoturismele second hand înmatriculate deja în România.
Pentru expunerea conținutului Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008, astfel cum a fost modificată prin Ordonanțele de Urgență nr. 208/2008, 218/2008, 7/2009 și 117/2009, Curtea face trimitere la considerentele Hotărârii pronunțate de Curtea Europeană de Justiție la data de 7 iulie 2011 în cauza C‑263/10 (I. N. împotriva Direcției Generale a Finanțelor Publice Gorj, Administrației Finanțelor Publice Târgu Cărbunești și Administrației Fondului pentru Mediu) (indicată în continuare ca ”Hotărârea N.”) – hotărâre al cărei dispozitiv a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene ., nr. 269/10.09.2011.
Astfel, Curtea Europeană de Justiție a expus reglementarea respectivă în paragrafele 6-14 din hotărârea N..
De asemenea, reglementarea inițială a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008 a fost expusă în considerentele nr. 6-18 ale Hotărârii pronunțate de Curtea Europeană de Justiție la data de 7.04.2011 în cauza C-402/09 (T.), având ca obiect cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 234 CE de Tribunalul Sibiu (România) (indicată în continuare ca ”Hotărârea T.”).
În acest context, Curtea observă că în prezenta cauză sunt incidente dispozițiile Legii nr. 9/2012, privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, cu efecte similare dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2008, în varianta ulterioară datei de 31.12.2010, respectiv reglementarea în varianta stabilită conform O.U.G. nr. 117/2009 și nr. 118/2010.
Totodată, Curtea de Apel Timișoara a expus în numeroase hotărâri (de exemplu în deciziile pronunțate la data de 29.08.2012 în dosarele nr._ ,_ ,_ ,_ ,_ ,_ ,_ ,_ ,_ ,_ ,_ și_:
- conținutul art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene - TFUE (fostul art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, renumerotat prin Tratatul de la Lisabona începând cu data de 1.12.2009);
- conținutul Hotărârii Curții Europene de Justiție (Curtea de Justiție a Uniunii Europene) din 7.04.2011 dată în cauza C-402/09 (T.);
- conținutul Hotărârii Curții Europene de Justiție pronunțată la data de 7 iulie 2011 în cauza C-263/10 (I. N.);
- obligativitatea respectării dreptului comunitar (european) și prioritatea acestuia față de reglementările interne, conform art. 148 alin. 2 și 4 din Constituția României
- competența instanțelor naționale de a evalua conformitatea legislației române cu dispozițiile din dreptul comunitar, în conformitate cu dispozitivul hotărârii Curții de Justiție a Comunităților Europene din 9 martie 1978, dată în cauza Administrazione delle finanze delloStato/Simmenthal, nr. C 106/77, în care s-a statuat că „judecătorul național însărcinat să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional.”
- faptul că prin Decizia nr. 24/14.11.2011 – decizie pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, obligatorie conform art. 3307 alin. 4 Cod de Procedură Civilă – publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1 din 3 ianuarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că:
„1.Acțiunea având ca obiect obligarea Instituției Prefectului prin serviciul de specialitate, la înmatricularea autovehiculelor second-hand achiziționate dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, fără plata taxei de poluare prevăzută de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.50/2008 și fără parcurgerea procedurii de contestare a obligației fiscale prevăzută de art.7 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.50/2008 este admisibilă.
2. Procedura de contestare prevăzută de art.7 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.50/2008 raportat la art.205-218 din Codul de procedură fiscală nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art.117 alin.1 lit. d din același cod”.
Curtea subliniază că reclamanta a formulat o cerere de restituire a taxei de poluare, cerere întemeiată pe dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. d) Cod de Procedură Fiscală – text potrivit căruia „se restituie, la cerere, debitorului următoarele sume: (...) d) cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale;” – invocând încălcarea art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene prin impunerea taxei respective.
Curtea mai observă, în privința prescripției dreptului de a solicita restituirea taxelor „plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale;” că, potrivit art. 135 Cod de Procedură Fiscală, „dreptul contribuabililor de a cere compensarea sau restituirea creanțelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere dreptul la compensare sau restituire”.
Cu privire la fondul litigiului, Curtea remarcă, în primul rând, că reclamanta a invocat dispozițiile art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene ca temei al cererii domniei sale.
În ceea ce privește temeinicia cererii, instanța reține că, în speță, reclamanta nu pune în discuție o discriminare directă permisă de dispozițiile OUG nr. 50/2008, căci din punct de vedere formal, regimul de impozitare instituit prin OUG nr. 50/2008 nu face vreo deosebire nici între autovehicule în funcție de proveniența lor, nici între proprietarii acestor vehicule, în funcție de cetățenia sau naționalitatea lor. Fiind datorată independent de cetățenia sau naționalitatea proprietarului vehiculului menționat, de statul membru în care acest vehicul a fost produs și de împrejurarea dacă este vorba despre un vehicul cumpărat pe piața națională sau importat, taxa în discuție nu stabilește un tratament diferențiat pe baza criteriilor menționate, astfel încât nu poate fi considerată direct discriminatorie, după cum, de altfel, a constatat și Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin hotărârea din 7.04.2011, dată în cauza C-402/09, T., publicată la 28.05.2011 în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, pct. 36.
Dimpotrivă, se constată că reclamanta se prevalează de caracterul indirect discriminatoriu al taxei instituie prin OUG nr. 50/2008, susținând că aceasta descurajează importul de autovehicule de ocazie din statele membre ale Uniunii Europene, sens în care ar fi relevantă, totuși, o comparație între autovehiculele similare, cu caracteristici identice, înmatriculate pe teritoriul României anterior intrării în vigoare a menționatului act normativ și cele importate ulterior.
În acest sens, prin hotărârea din 7.04.2011, dată în cauza C-402/09, T., deja citată, pct. 58-59, analizând neutralitatea taxei pe poluare instituite prin OUG nr. 50/2008, în varianta sa inițială, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că „reglementarea menționată are ca efect faptul că vehiculele de ocazie importate și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri ridicate a valorii taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală”, că, „în aceste condiții, OUG nr. 50/2008 are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre”, respectiv, că „deși statele membre păstrează, în materie fiscală, competențe extinse care le permit să adopte o mare varietate de măsuri, acestea trebuie totuși să respecte interdicția prevăzută la articolul 110 TFUE”, iar la pct. 53 a precizat că „Astfel, articolul 110 TFUE ar fi golit de sensul și de obiectivul său dacă statelor membre le ar fi permis să instituie noi taxe care au ca obiect sau ca efect descurajarea vânzării de produse importate în favoarea vânzării de produse similare disponibile pe piața națională și introduse pe această piață înainte de . taxelor menționate. O astfel de situație ar permite statelor membre să eludeze, prin instituirea unor impozite interne al căror regim este stabilit astfel încât să aibă efectul descris mai sus, interdicțiile prevăzute la articolele 28 TFUE, 30 TFUE și 34 TFUE”.
În aceeași hotărâre, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut, analizând neutralitatea taxei instituite prin OUG nr. 50/2008, în varianta inițială, în privința vehiculelor de ocazie importate și a vehiculelor de ocazie similare înmatriculate pe teritoriul național anterior instituirii taxei menționate, că „articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.
Aceste considerente se impun și în ceea ce privește regimul de taxare prevăzut de OUG nr. 50/2008, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 208/2008, OUG nr. 218/2008, OUG nr. 7/2009 și, respectiv, OUG nr. 117/2009. Variantele ordonanței care o succed pe cea analizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea din 7.04.2011, dată în cauza C-402/09, T., mai sus citată, păstrează formula de calcul a taxei pe poluare și majorează cuantumul acesteia. Prin urmare, toate versiunile de modificare a OUG nr. 50/2008 mențin același regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr-o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală. În acest sens s-a concluzionat în cauza N., C-263/10, la pct. 27.
În consecință, Curtea reține că recursul autorității pârâte nu este întemeiat.
În ceea ce privește jurisprudența Curții Europene de Justiție invocată în recurs, Curtea subliniază că referirile la hotărârile Curții Europene de Justiție din cauzele Nunes Tadeu, Gomes Valente, Nádasdi și Németh, Brzezinski nu pot fi luate în considerare fără a ține seama de modificările aduse în jurisprudența Curții Europene de Justiție prin hotărârile T. și N. – ultimele pronunțate în materia taxelor auto discriminatorii.
Astfel, în cauza T. Curtea Europeană de Justiție a procedat la o analiză a măsurii în doi pași, sau din două perspective: deprecierea vehiculului și valoarea taxei.
Într-o primă fază (pct. 38-47), Curtea aplică testul comparației cu valoarea reziduală a taxei încorporate în vehiculul național similar. Produsul național similar cu care se face comparația îl reprezintă vehiculele de ocazie importate anterior importului efectuat de dl. T., dar înmatriculate tot în perioada de aplicare a OUG 50/2008 versiunea inițială, adică 1.07-14.12.2008 și deci supuse aceluiași regim de taxare. Această analiză era cea previzibilă, în considerarea jurisprudenței anterioare în materie. Rezultatul acestei analize este că, în sine, din punct de vedere al criteriilor pe care este bazat, menite să stabilească deprecierea, regimul de impozitare instituit prin OUG 50/2008 este legal din perspectiva art. 110 TFUE.
Curtea nu se oprește însă aici, ci trece la o a doua fază (pct. 48-61), în care produsul național similar cu care continuă comparația îl reprezintă vehiculele de ocazie importate anterior importului efectuat de domnul T. și înmatriculate înainte de aplicarea OUG 50/2008 versiunea inițială, adică înainte de 1.07.2008, deci nesupuse taxei instituite de aceasta.
Or, această analiză reprezintă o relativă noutate. În mod evident testul nu mai poate fi cel al comparației cu valoarea reziduală. Curtea a aplicat criteriul efectului descurajant al taxei asupra importurilor. Rezultatul acestei analize este că taxa aplicată reclamantei pentru tipul de vehicul din speță este indirect discriminatorie și deci nelegală din perspectiva art. 110 TFUE, și la fel este în cazul oricăror altor categorii de vehicule dacă prin valoarea sa descurajează importurile fără a descuraja și cumpărarea de vehicule naționale similare.
D. fiind acest nou criteriu de evaluare a caracterului discriminatoriu al reglementărilor în litigiu, Curtea constată că argumentele pârâtelor vizează exclusiv analiza instanței europene referitoare la primul criteriu – testul comparației cu valoarea reziduală a taxei încorporate în vehiculul național similar. Așadar, noul criteriu reținut de Curtea Europeană de Justiție în hotărârile T. și N. își păstrează actualitatea, iar argumentele pârâtelor nu pot fi luate în considerare în această privință, întrucât nu înlătură consecința caracterului discriminatoriu al taxei de poluare din perspectiva comparației cu regimul taxelor aplicate autovehiculelor second hand înmatriculate deja în România la momentul introducerii taxei în litigiu, autovehicule ce au fost scutite integral de la plata acestei taxe.
În consecință, Curtea reține că recursul reclamantei este întemeiat.
În consecință, Curtea va modifica sentința atacată, va admite acțiunea reclamantei și va obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1774 lei reprezentând taxă de poluare, precum și a dobânzilor legale aferente acestei sume, de la data efectuării plății până la data restituirii efective a sumei.
Curtea va lua act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de reclamanta B. S. împotriva sentinței civile nr. 5671/28.11.2012 pronunțată în dosar nr._ al Tribunalului A., în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice Sebiș.
Modifică sentința recurată în sensul că admite acțiunea reclamantei și obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1774 lei reprezentând taxă de poluare, precum și a dobânzilor legale aferente acestei sume, de la data efectuării plății până la data restituirii efective a sumei.
Ia act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 18 iunie 2013.
PREȘEDINTE Pentru JUDECĂTORJUDECĂTOR
R. P. M. ISTRATEDIANA D.
Aflat în CO, semnează
Vicepreședinte F. D.
GREFIER
M. L.
Red.DD – 09.07.2013
Tehnored LM – 10.07.2013
2 expl
Prima instanță – Tribunalul A.
Judecător – E. I.
| ← Pretentii. Decizia nr. 2020/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Litigiu cu Curtea de Conturi. Legea Nr.94/1992. Decizia nr.... → |
|---|
