Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 1409/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1409/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 21-03-2013 în dosarul nr. 1728/115/2012
România
Curtea de Apel Timișoara
Secția de contencios administrativ și fiscal cod operator 2928
Dosar nr._
Decizia civilă nr. 1409
Ședința publică din 21 martie 2013
Instanța constituită din:
Președinte: M. A. B.
Judecător: M. C.
Judecător: I. J.
Grefier: D. R.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de către pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice C. S., prin Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabilii Mijlocii, împotriva sentinței civile nr. 1035 pronunțată la 19 septembrie 2012 de către Tribunalul C. S. în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamanta . O. și chemata în garanție intimată Administrația F. pentru Mediu, având ca obiect restituire taxă de poluare.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura completă.
Părțile au solicitat judecarea cauzei și în lipsa lor la dezbateri.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care instanța constată că prin Serviciul registratură, la 18 martie 2013, reclamanta intimată a depus întâmpinare la care a anexat împuternicire de reprezentare juridică.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care instanța, constatând că nu mai sunt alte cereri sau probe de administrat și că s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă la dezbateri, consideră cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
Instanța
Deliberând asupra recursului de față a constatat următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul C. S. la 3 aprilie 2012 sub nr._, precizată ulterior, reclamanta . a chemat în judecată pe pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală, DGFP C. S., Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabilii Mijlocii solicitând instanței ca, prin hotărârea judecătorească pe care o va pronunța, să dispună anularea deciziei de calcul a taxei de poluare pentru autovehicule nr. 9488/30 iulie 2010, în cuantum de 4156 lei, iar în baza art. 117 alin. 1 litera d cod procedură fiscală să oblige pârâta la restituirea sumei de 4156 lei, sumă încasată nelegal; să oblige pârâta la plata dobânzilor conform codului de procedură fiscală, precum și a tuturor actelor normative în materie fiscală, cu cheltuieli de judecată.
La termenul de judecată din 19 septembrie 2012, reclamanta a renunțat la judecată față de Agenția Națională de Administrare Fiscală.
Prin întâmpinare, pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice C. S., prin administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabilii Mijlocii a invocat excepția neîndeplinirii procedurii prealabile administrative și a tardivității formulării procedurii prealabile administrative, față de faptul că reclamanta a depus contestație la organul fiscal în data de 1 martie 2012, cu toate că decizia de calcul a taxei pe poluare și plata taxei pe poluare contestată a fost emisă la 30 iulie 2010.
Totodată a chemat în garanție Administrația F. pentru Mediu.
Prin sentința civilă nr. 1035 pronunțată la 19 septembrie 2012, instanța a luat act de renunțarea la judecată față de Agenția Națională de Administrare fiscală, a respins excepția neîndeplinirii procedurii prealabile administrative și a tardivității formulării procedurii prealabile administrative, a admis acțiunea, a anulat decizia de calcul a taxei de poluare nr. 9488/30 iulie 2010, a obligat pârâta să restituie reclamantei suma de 4156 lei, reprezentând taxa de poluare și dobânda aferentă acesteia, calculată din ziua următoare expirării termenului de 45 de zile de la data de 1 martie 2012 până la data plății efective a taxei pe poluare, a admis cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu, a obligat chemata în garanție să restituie pârâtei suma de 4156 lei, achitată cu titlu de taxă de poluare, cât și dobânda legală aferentă, calculată conform art. 124 cod procedură fiscală, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 43,50 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că excepția neîndeplinirii procedurii prealabile și a tardivității formulării procedurii prealabile sunt neîntemeiate.
Prima instanță a făcut referire la hotărârea pronunțată de CJUE în afacerea Metallgesellschaft și Hoechst din analiza căreia rezultă că restituirea taxelor prelevate cu încălcarea dreptului european nu poate fi condiționată de contestarea reglementării la momentul efectuării plății, mai ales atunci când practica administrativă era în sensul respingerii contestațiilor contribuabililor, ceea ce înseamnă că autoritățile fiscale naționale nu pot invoca culpa contribuabililor, care nu au apelat la un remediu național ineficient, în condițiile în care aceste autorități sunt culpabile pentru aplicarea unor reguli naționale incompatibile cu dreptul european.
A apreciat că singura posibilitate pe care o au contribuabilii este aceea întemeiată pe dispozițiile art. 148 alin. 1 și 4 din Constituție și art. 117 litera d din Codul de procedură fiscală, respectiv să solicite restituirea taxei de poluare constatate a fi contrară prevederilor art. 110 TFUE.
A mai reținut că adresa nr. 2231/13 martie 2012 nu constituie un act administrativ în sensul art. 41 din OG nr. 92/2003 și nu se poate imputa reclamantei faptul că nu a formulat acțiune în contencios administrativ împotriva unui act administrativ ce constituie răspuns la plângerea prealabilă.
Prima instanță a făcut referire și la decizia nr. 24/2011 pronunțată de ICCJ în interesul legii și care este obligatorie pentru instanțe.
Sub aspectul fondului a reținut că reclamanta a cumpărat dintr-un stat membru UE un autoturism marca Mercedes Benz, pentru care a fost obligată să achite suma de 4156 lei, în baza deciziei de calcul al taxei de poluare pentru autovehicule nr. 9488/30 iulie 2010, conform ordinului de plată nr. 460.
Taxa de poluare a fost calculată în baza deciziei nr. 9488/30 iulie 2010 împotriva căreia reclamantul a formulat plângere la organul emitent, considerând că taxa de poluare i-a fost percepută eronat, prin aplicarea greșită a legii, fiind în contradicție cu prevederile art. 110 din TFUE.
Prin răspunsul nr. 2231/13 martie 2012, pârâta a respins contestația reclamantului.
Prima instanță a reținut că reglementarea taxei de poluare pentru autovehicule a fost instituită începând cu 1 iulie 2008 prin OUG nr. 50/2008, iar prin hotărârea din 7 aprilie 2011 pronunțată de CJUE în cauza C-402/09 s-a pronunțat în sensul că taxa de poluare reglementată prin OUG nr. 50/2008 este contrară dreptului Uniunii, respectiv art. 110 din TFUE.
Întrucât dreptul comunitar prevalează asupra legii interne, prima instanță a dat prioritate dispozițiilor comunitare și a admis acțiunea.
Cererea de chemare în garanție a fost admisă cu motivarea că potrivit art. 1 alin. 1 din OUG nr. 50/2008, taxa de poluare nu se face venit la bugetul de stat, ci constituie venit la bugetul F. pentru Mediu care se gestionează de Administrația F. pentru Mediu.
In termen legal, la 5 octombrie 2012, împotriva sentinței civile menționate mai sus, a declarat recurs pârâta DGFP C. S., prin Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabilii Mijlocii, recurs înregistrat la Curtea de Apel Timișoara sub nr._ din 6 februarie 2013.
Reiterează excepția neîndeplinirii procedurii prealabile, deoarece atât art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 și art. 205 cod procedură fiscală impun parcurgerea procedurii prealabile .
Reclamantului i-a fost comunicată decizia de calcul a taxei de poluare, însă acesta nu a formulat contestație împotriva deciziei de calcul a taxei de poluare, astfel că acțiunea este inadmisibilă.
Sub aspectul fondului arată că soluția instanței de fond este nelegală și netemeinică, deoarece chiar din expunerea de motive a OUG nr. 50/2008 rezultă că adoptarea ordonanței a avut printre alte motivații și necesitatea respectării legislației europene.
Prin aprobarea OUG nr. 50/2008 privind taxa de poluare, România s-a aliniat tendinței internaționale de a fundamenta politica mediului pe principiul „poluatorul plătește” și așa cum rezultă din expunerea de motive, adoptarea taxei s-a făcut în scopul asigurării protecției mediului prin realizarea unor programe și proiecte ținând cont de necesitatea adoptării de măsuri pentru a asigura respectarea normelor de drept comunitar aplicabile, inclusiv a jurisprudenței CJUE.
Mai arată că anterior adoptării acestui act au avut loc o . negocieri și analize între reprezentanții Guvernului României și Comisia Europeană, pe acest domeniu, fapt dictat de necesitatea adaptării legislației la cerințele comunitare, știut fiind faptul că România a fost supusă procedurii de infrigement, tocmai din cauza cuantumului taxei speciale auto reglementată de art. 2141 cod fiscal.
Consideră că taxa de poluare reglementată de OUG nr. 50/2008 este temeinică și legală, în conformitate cu dreptul comunitar, ea nefiind contestată de Comisia Europeană sau alt organism comunitar.
În acest context, consideră că taxa de poluare nu poate fi restituită nici la cerere, nici în alt mod, fiind întrunite toate condițiile funcționalității și legalității ei.
A decide astfel ar însemna ca tocmai prin hotărârea pronunțată, instanța să încalce normele comunitare, această taxă existând în mod legal în alte 16 state comunitare (Germania, Italia, Franța etc) chiar dacă mai mult, ar însemna o îngrădire a politicii fiscale a statelor comunitare, însuși art. 1 alin. 2 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale stabilind „dreptul statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor”.
Subliniază că întreaga practică jurisprudențială comunitară este în acest sens, tocmai existența taxei de poluare în alte state comunitare de tradiție (în unele, în cuantum cel puțin dublu față de România) indicând fără dubiu, legalitatea și mai ales, necesitatea existenței acesteia pentru un stat membru UE.
In consecință a solicitat în principal modificarea sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii reclamantului.
Recursul este întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 cod procedură civilă.
Prin concluziile scrise depuse la dosar, reclamanta a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, arătând că în mod corect a reținut prima instanță că prevederile OUG nr. 50/2008 contravin prevederilor art. 110 TFUE.
Analizând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 3041 cod procedură civilă, instanța a apreciat recursul neîntemeiat, cu următoarea motivare:
In mod corect a respins prima instanță excepția invocată de către pârâta recurentă.
Cu privire la consecințele nerespectării procedurii contestării deciziei de calcul a taxei de poluare, instanța de recurs reamintește decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 24/14 noiembrie 2011, potrivit căreia „procedura de contestare prevăzută de art. 7 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 50/2008 raportat la art. 205-218 din codul de procedură fiscală nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art. 117 alin. 1 litera d din același cod”.
Având în vedere caracterul obligatoriu al acestei hotărâri a instanței supreme, instanța de recurs constată că nerespectarea de către reclamant a cerinței de formulare a contestației împotriva deciziei de calcul a taxei de poluare nu poate conduce la sancționarea acestuia prin pierderea dreptului la restituirea taxei în litigiu.
Întrucât reclamantul a formulat o cerere de restituire a taxei de poluare, indiferent de respectarea sau nu a termenului legal prevăzut de art. 207 cod procedură fiscală, instanța de recurs constată că, în condițiile în care Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că nu sunt aplicabile aceste reglementări, nu sunt întemeiate excepțiile procesuale invocate de pârâtă pe considerentul nerespectării acestei proceduri, așa cum a reținut în mod corect și prima instanță.
Sub aspectul fondului, instanța de recurs reține că în discuție nu este pusă o discriminare directă permisă de dispozițiile OUG nr. 50/2008, căci din punct de vedere formal, regimul de impozitare instituit prin OUG nr. 50/2008 nu face vreo deosebire nici între autovehicule în funcție de proveniența lor, nici între proprietarii acestor vehicule, în funcție de cetățenia sau naționalitatea lor. Fiind datorată independent de cetățenia sau naționalitatea proprietarului vehiculului menționat, de statul membru în care acest vehicul a fost produs și de împrejurarea dacă este vorba despre un vehicul cumpărat pe piața națională sau importat, taxa în discuție nu stabilește un tratament diferențiat pe baza criteriilor menționate, astfel încât nu poate fi considerată direct discriminatorie, după cum, de altfel, a constatat și Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin hotărârea din 7 aprilie 2011, dată în cauza C-402/09, T., publicată la 28 mai 2011 în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, pct. 36.
Prin hotărârea din 7 aprilie 2011, dată în cauza C-402/09, T., pct. 58-59, analizând neutralitatea taxei de poluare instituite prin OUG nr. 50/2008, în varianta sa inițială, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că „reglementarea menționată are ca efect faptul că vehiculele de ocazie importate și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri ridicate a valorii taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30% din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în nici un fel grevate de o astfel de sarcină fiscală”, că, „în aceste condiții, OUG nr. 50/2008 are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre”, respectiv, că „deși statele membre păstrează, în materie fiscală, competențe extinse care le permit să adopte o mare varietate de măsuri, acestea trebuie totuși să respecte interdicția prevăzută la articolul 110 TFUE”, iar la pct. 53 a precizat că „Astfel, articolul 110 TFUE ar fi golit de sensul și de obiectivul său dacă statelor membre le-ar fi permis să instituie noi taxe care au ca obiect sau ca efect descurajarea vânzării de produse importate în favoarea vânzării de produse similare disponibile pe piața națională și introduse pe această piață înainte de . textelor menționate. O astfel de situație ar permite statelor membre să eludeze, prin instituirea unor impozite interne al căror regim este stabilit astfel încât să aibă efectul descris mai sus, interdicțiile prevăzute la articolele 28 TFUE, 30 TFUE și 34 TFUE”.
În aceeași hotărâre, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut, analizând neutralitatea taxei instituite prin OUG nr. 50/2008, în varianta inițială, în privința vehiculelor de ocazie importate și a vehiculelor de ocazie similare înmatriculate pe teritoriul național anterior instituirii taxei menționate, că „articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă de poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie, având aceeași vechime și uzură de pe piața națională”.
Aceste considerente se impun și în ceea ce privește regimul de taxare prevăzut de OUG nr. 50/2008, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 208/2008, OUG nr. 218/2008, OUG nr. 7/2009 și, respectiv, OUG nr. 117/2009. Variantele ordonanței care o succed pe cea analizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea din 7 aprilie 2011, dată în cauza C-402/09, T., păstrează formula de calcul a taxei de poluare și majorează cuantumul acesteia. Prin urmare, toate versiunile de modificare a OUG nr. 50/2008 mențin același regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr-o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în nici un fel grevate de o asemenea sarcină fiscală. In acest sens s-a concluzionat în cauza N., C-263/10, nepublicată în Repertoriu, la pct. 27.
Astfel fiind, trebuie concluzionat că și în speța de față, în care reclamantul a achitat taxa pe poluare în temeiul OUG nr. 50/2008 în vigoare cu începere din 1 ianuarie 2010, se impune interpretarea dată legislației Uniunii Europene prin hotărârea din 7 aprilie 2011, dată în cauza C-402/09, T., menționată mai sus.
Ca atare, datorită efectelor concrete pe care le produce, taxa are caracter indirect discriminatoriu, fiind contrară dispozițiilor din fostul art. 90 TCE, actualul art. 110 TFUE.
De asemenea, taxa instituită de OUG nr. 50/2008 contravine și principiului „poluatorul plătește”, deși a fost calificată de legiuitor drept o taxă de mediu, în preambulul acestui act normativ.
În acest sens, s-a statuat în aceeași hotărâre adoptată la 7 aprilie 2011 în cauza C-402/09, T. împotriva României, mai sus citată, că „obiectivul protecției mediului menționat de guvernul român, care se materializează în faptul, pe de o parte, de a împiedica, prin aplicarea unei taxe disuasive, circulația în România a unor vehicule deosebit de poluante, precum cele care corespund normelor Euro 1 și Euro 2 și care au o capacitate cilindrică mare și, pe de altă parte, de a folosi veniturile generate de această taxă pentru finanțarea unor proiecte de mediu, ar putea fi realizat mai complet și mai coerent aplicând taxa de poluare oricărui vehicul de acest tip care a fost pus în circulație în România. O astfel de taxare a cărei punere în aplicare în cadrul unei taxe anuale rutiere este perfect posibilă, nu ar favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate și ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plătește”. Interpretarea legislației Europene, astfel realizată este aplicabilă în cauză, conducând la concluzia, susținută de către reclamantă, că taxa percepută de la aceasta, în temeiul dispozițiilor OUG nr. 50/2008 contravine art. 110 TFUE.
Prin urmare, apare ca temeinică soluția primei instanțe de admitere a acțiunii reclamantului și de obligare a pârâtei la restituirea sumei percepute de la reclamant cu titlu de taxă de poluare.
Față de cele de mai sus, în baza art. 312 alin. 1 cod procedură civilă, va respinge recursul pârâtei ca neîntemeiat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de către pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice C. S., prin Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabilii Mijlocii, împotriva sentinței civile nr. 1035 pronunțată la 19 septembrie 2012 de către Tribunalul C. S. în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamanta . O. și chemata în garanție intimată Administrația F. pentru Mediu.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, 21 martie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
M. A. B. M. C. I. J.
Grefier,
D. R.
Red. MB/dact. MB
2 ex./8.05.2013
Primă instanță:
L. T. – Tribunalul Caraț S.
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 684/2013.... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 7421/2013.... → |
|---|
