Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 9833/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 9833/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 22-10-2013 în dosarul nr. 19/108/2013
ROMANIA
CURTEA DE APEL TIMISOARA Operator 2928
SECȚIA DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.9833
Ședința publică din 22 octombrie 2013
P.:R. O.
JUDECĂTOR:D. D.
JUDECATOR:R. P.
GREFIER:M. M.
S-a luat în examinare recursul formulat de reclamantul V. G. T. în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice A. împotriva sentinței civile nr.700/12.02.2013 pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._, având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Procedura completă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, nemaifiind alte cereri formulate, Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA
Asupra recursului de față, constată:
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul A. la data de 03.01.2013, reclamantul V. G. T. a chemat în judecată pârâta Administrația Finanțelor Publice A., solicitând obligarea pârâtei la restituirea taxei de poluare achitată în cuantum de 3405 lei, în motivare arătând că a fost obligat la achitarea unei taxe de poluare în cuantumul mai sus indicat, taxa fiind achitată în contul Administrației Finanțelor Publice A., ca o condiție prealabilă pentru înmatricularea în România a unui autoturism second-hand, marca Opel Astra, anterior înmatriculat într-un alt stat membru al Uniunii Europene.
Prin sentința civilă nr. 700/12.02.2013 pronunțată în dosar nr._, Tribunalul A. a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul V. G. T., împotriva pârâtei Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A., pentru restituire taxă specială pentru autovehicule la prima înmatriculare în România și dobânzi, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul A. a reținut că în fapt că reclamantul a achitat în contul Trezoreriei Municipiului A. suma de 5093 lei, cu titlu de taxă specială pentru autoturisme și autovehicule, cu chitanța . nr._/18.06.2007, iar suma de 1.688 lei i-a fost restituită la data de 29 august 2008.
Acțiunea este neîntemeiată pentru considerentele ce se vor evidenția în cele ce urmează.
Este de reamintit de către tribunal că potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.
Pe de altă parte, potrivit definiției dată de către legiuitor la art. 2 alin. 1 lit. a din aceeași lege, prin persoană vătămată se înțelege orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri; în sensul prezentei legi, fiind asimilate persoanei vătămate și grupul de persoane fizice, fără personalitate juridică, titular al unor drepturi subiective sau interese legitime private, precum și organismele sociale care invocă vătămarea prin actul administrativ atacat fie a unui interes legitim public, fie a drepturilor și intereselor legitime ale unor persoane fizice determinate.
Nu în ultimul rând, în conformitate cu prevederile exprese și neechivoce ale art. 2 alin. 2 din lege, se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.
Astfel fiind, și în sensul dispozițiilor legale susmenționate, se poate conchide că în cadrul acțiunii în contencios administrativ recunoașterea sau realizarea dreptului/interesului legitim vătămat sunt condiționate de existența unui act administrativ nelegal, tipic sau asimilat, sens în care s-a pronunțat în mod constant și Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal (spre exemplificare decizia nr. 850 din 9 februarie 2007, publicată în Jurisprudență 2007 I).
Or, în cauza de față, este lesne de observat, că reclamantul s-a adresat direct instanței de contencios administrativ pentru obligarea pârâtei la restituirea taxei pentru poluare în discuție, fără ca în prealabil să fi adresat o cerere în restituire acesteia și funcție de modul de soluționare a acesteia să poată invoca eventual vătămarea sa în dreptul/interesul legitim în sensul evidențiat în cererea introductivă de instanță.
În acest context nici existența Deciziei în interesul legii nr. 24/14.11.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu poate să întemeieze demersul judiciar inițiat direct la instanța de contencios administrativ, întrucât, deși este real că potrivit deciziei invocate procedura de contestare prevăzută la art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205 - 218 din Codul de procedură fiscală, nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. d) din același cod, decizie obligatorie, potrivit art. 330^7 alin. 4 din Codul de procedură civilă, prin hotărârea anteenunțată instanța supremă a lămurit problema controversată vizând admisibilitatea utilizării directe a acestei căi, sau după caz, parcurgerea obligatorie, în prealabil, a procedurii reglementate de art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205 - 218 din Codul de procedură fiscală, stabilind finalmente că acțiunea judiciară având ca obiect restituirea taxei de poluare nu poate fi condiționată de parcurgerea procedurii de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cele două proceduri fiind distinct reglementate de Codul de procedură fiscală.
Pe această linie de idei, s-a reținut în detaliu și pe deplin lămuritor de către Înalta Curte că a susține că nu există acces la procedura restituirii, reglementată de art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală (și, implicit, Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1.899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal), decât după epuizarea procedurii reglementate de art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205 - 218 din Codul de procedură fiscală înseamnă practic a înlătura din ordinea juridică prima dispoziție legală indicată.
Într-adevăr, existența art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală nu ar mai avea nicio justificare logică dacă restituirea sumelor nelegal plătite nu s-ar putea obține decât atacând direct decizia de calcul al taxei de poluare. Or, potrivit regulii de interpretare "actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat", un text de lege trebuie interpretat în sensul în care ar produce efecte, iar nu în sensul în care n-ar produce niciunul, iar trimiterea la prevederile art. 117 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură fiscală, pe care procurorul general o realizează în cuprinsul memoriului de recurs în interesul legii, nu face decât să întărească argumentația expusă, câtă vreme acesta nu este decât un alt caz distinct (dintre cele 8 reglementate de legiuitor) în care se restituie sumele încasate și în al doilea rând, nu trebuie ignorate obiectul și finalitatea celor două proceduri care vizează, pe de o parte, anularea deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecința înlăturării acesteia din realitatea juridică, iar, pe de altă parte, cenzurarea refuzului nejustificat de soluționare a cererii de restituire a taxei de poluare și obligarea la restituirea sumei încasate cu acest titlu.
S-a mai stabilit fără niciun dubiu de către Înalta Curte că procedura prealabilă reglementată de dispozițiile legale amintite anterior este obligatorie numai în cazul primei categorii de acțiuni, în timp ce, pentru a doua, ea nu mai are un astfel de caracter în baza art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare și de altfel soluția admisibilității unor asemenea acțiuni se impune mai ales prin prisma jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care recunoaște contribuabilului dreptul de a solicita rambursarea unei taxe plătite cu încălcarea dreptului european, independent de orice contestare a actului administrativ prin care această taxă a fost stabilită.
Relevantă în această privință este jurisprudența Metallgesellshaft și Hoechst, în care s-a conchis în sensul că "este contrar dreptului european ca o instanță națională să respingă sau să admită doar în parte o cerere ... pentru rambursarea sau repararea prejudiciului financiar suferit ca o consecință a plății impozitului pe profit ... pentru simplul motiv că acestea nu au solicitat autorității fiscale beneficiul regimului fiscal ... și că nu s-au folosit de remediile juridice aflate la dispoziția lor pentru a contesta refuzurile autorităților fiscale, prin invocarea priorității și efectului direct al dreptului comunitar, în condițiile în care legislația națională refuza ... beneficiul regimului fiscal".
În fine, această soluție s-a impus și prin prisma Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, respectiv a art. 13, potrivit căruia statele trebuie să asigure un recurs efectiv, prin care o persoană să se poată plânge de încălcarea drepturilor sale, or, parcurgerea procedurii administrative de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecința previzibilă a respingerii contestației, fie ca tardiv formulată, fie ca nefondată, nu poate constitui un remediu național efectiv în sensul Convenției, ci, dimpotrivă, reprezintă un obstacol în calea recuperării prejudiciului cauzat particularilor prin aplicarea unor norme naționale incompatibile cu dreptul european, obstacol interpus chiar de autoritățile fiscale naționale aflate în culpă.
S-a concluzionat în cele din urmă de către Înalta Curte în sensul că de lege lata, singura posibilitate pe care o au contribuabilii este conferită de dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală.
Or, astfel fiind, este neîndoielnic că procedura specială instituită prin normele de procedură fiscală enunțate mai înainte trebuie urmată în deplină concordanță cu normele de drept corespunzătoare în care sens este de observat că potrivit textului procedural amintit se restituie, la cerere, debitorului sumele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale.
Nu este lipsit de importanță a se aminti de către tribunal și împrejurarea că interpretarea judiciară a dispozițiilor legale aplicabile trebuie realizată gramatical, după sensul cuvintelor folosite de către legiuitor și modul cum sunt ele așezate și legate în frază, teleologic, căutându-se să se descopere scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea normelor juridice de care s-au prevalat părțile, tocmai pentru a discerne, în raport cu acest scop, semnificația ce trebuie atribuită textelor și care să fie cât mai apropiată de intenția presupusă a legiuitorului, dar și sistematic, metodă care să țină seama de locul normei juridice ce trebuie interpretată în contextul legii sau în contextul întregii legislații conexe, și nu în ultimul rând logic, context în care trebuie să se țină seama și de regulile specifice de interpretare exprimate, în doctrină, prin formulări precum aceea că excepțiile sunt de strictă interpretare – „exceptio est strictissimae interpretationis” sau că unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem – „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemos”.
Astfel fiind, se impune cu necesitate concluzia ignorată de către reclamant a necesității formulării prealabile a cererii în restituire adresată instituției financiare care a încasat taxa pentru poluare și în raport de a cărei soluționare urmează eventual să se aprecieze de către instanța de contencios administrativ privitor la existența refuzului nejustificat care să poată întemeia demersul judiciar inițiat în fața sa.
Or, în cauză, nu s-a făcut o dovadă concludentă de către reclamant privind formularea unei cereri de restituire către pârâtă, fiind vădit că scriptul depus la filele 9 și 10 dosar nu îndeplinește cerința susmenționată întrucât, deși are dată certă înscrisă, nu poartă nici o semnătură care să emane de la parte.
Pe cale de consecință, pentru toate considerentele expuse mai sus, văzând și prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004 și faptul că nu se pune problema cheltuielilor de judecată, instanța a respins acțiunea reclamantului.
Împotriva sentinței civile nr. 700/12.02.2013 pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._, în termen legal a formulat recurs reclamantul V. G. T. solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței atacate și în consecință, admiterea acțiunii introductive astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, constând în taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat.
În motivare se arată că în data de 18,06,2007 reclamantul a achitat suma de 5093 lei cu titlu de taxa de prima înmatriculare insa in data de 29,08,2008 conform deciziei restituire nr. 631 i-a fost restituita suma de 1688 lei, desi autoturismul a fost înmatriculat pentru prima data . UE, conform adeverinței atașata la dosarul cauzei.
Conform OUG 195/2002 pentru utilizarea autoturismului pe teritoriul României, autoturismul trebuia înmatriculat în țara noastră. Pentru a finaliza procedura înmatriculării reclamantul a fost obligat să plătească taxa de prima înmatriculare pentru autoturisme.
Cu toate că a achitat respectiva taxă la acel moment, dat fiind că procedura administrativă îi impunea acest lucru pentru înmatricularea autoturismului, consideră că aceasta a fost stabilită în mod nelegal și prezintă caracter discriminatoriu.
Prin urmare, reclamantul arată că a înregistrat pe rolul Tribunalului A. o acțiune în contencios administrativ care face obiectul prezentului dosar, în contradictoriu cu AFP A., prin care a solicitat obligarea pârâtei la restituirea către reclamant a taxei de prima înmatriculare în sumă de 3405 și obligarea pârâtei la plata către reclamant a dobânzii fiscale, în temeiul art. 124 coroborat cu art. 120 alin. 7 din C.pr.fisc. calculată din ziua următoare plății taxei - 18,06,2007, până la data stingerii efective a obligației de restituire a taxei.
Acțiunea i-a fost respinsă la primul termen de judecată din data de 12.02.2013 pe motiv că reclamantul nu a parcurs procedura prealabilă de a solicita restituirea taxei de poluare către AFP A., aspect invocat de către prima instanță din oficiu.
Având în vedere faptul că reclamantul a parcurs procedura prealabilă, precum și faptul că prima instanță a invocat din oficiu în mod nelegal excepția lipsei procedurii prealabile, că i s-a încălcat grav dreptul la apărare, neacordându-i-se posibilitatea să-și spună punctul de vedere asupra excepției neparcurgerii procedurii prealabile, precum și faptul că acțiunea s-a respins pe fondul cauzei și nu pe excepție, reclamantul recurent solicită a se constata că sentința atacată este nelegală.
Reclamantul recurent arată că a parcurs procedura prealabilă.
Pentru a înlătura orice posibilitate de existență a unor deficiențe procedurale, reclamantul a adresat intimatei AFP A. o cerere de restituire care are exact același obiect ca și acțiunea introductivă care face obiectul acestui dosar.
Pentru a confirma cele de mai sus, reclamantul a anexat refuzul AFP eliberat la data de 09.01.2013 insa din eroare a omis atașarea acestuia la dosarul cauzei pana la termenul din 12.02.2013 întrucât a observat la dosar o cerere de amânare a cauzei din partea paratei, astfel ca nu s-a prezentat la termenul stabilit considerând ca cauza se va amâna.
Reclamantul recurent susține că decizia atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii - art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
Astfel, prima instanță a invocat ilegal din oficiu excepția lipsei procedurii prealabile -art. 109 alin. 3 C.pr.civ..
Pentru că privește o cerință pentru declanșarea procedurii judiciare, deci pentru sesizarea instanței, excepția lipsei procedurii prealabile este o excepție de fond. Ea se adaugă celorlalte condiții de exercițiu ale acțiunii, ca o condiție specială, suplimentară. Aceasta poate fi invocată, însă, conform art. 109 alin. 3 C.pr.civ., doar de către pârât prin întâmpinare. Or, pârâtul deși a depus întâmpinare nu a invocat excepția lipsei procedurii prealabile, conform reținerii primei instanțe. Pentru acest motiv prima instanță nu putea din oficiu să invoce excepția lipsei procedurii prealabile și să respingă acțiunea la primul termen de judecată, după modificările aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 202/2010.
Prima instanță a dat o soluție de respingere eronată și vis-a-vis de efectul pe care îl putea produce excepția lipsei procedurii prealabile, dacă se confirma și dacă era invocată legal. Astfel, în cazul în care acțiunea a fost formulată înainte de soluționarea plângerii prealabile ar putea fi respinsă ca prematură, pentru că nu s-a născut încă dreptul la acțiune. Dacă însă, autoritatea publică emitentă nu a fost sesizată, lipsește o condiție de exercițiu a acțiunii și atunci soluția care se impune este de respingere a acțiunii ca inadmisibilă.
Or, prima instanță nu a procedat în niciuna dintre aceste modalități.
De asemenea, reclamantul recurent arată că prima instanță în mod nelegal a omis să-i comunice întâmpinarea depusă, care conține punctul de vedere al părții adverse, încălcându-i dreptul Ia un proces echitabil - art. 6 din CEDO.
Deși, așa cum se reține în sentința atacată, intimata a depus întâmpinare la primul termen de judecată, prima instanță nu a considerat necesar a-i comunica acest act procedural pentru a-i acorda posibilitatea de a lua la cunoștință de apărările părții adverse și pentru a putea formula un punct de vedere referitor la acestea.
Din perspectiva dreptului la un proces echitabil, astfel cum este reglementat de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în materie de cereri scrise, pentru asigurarea unui tratament egal între părți, toate cererile trebuie comunicate părților din litigiu, pentru ca acestea să-și poată exercita, în mod efectiv, dreptul la apărare în legătură cu aspectele relevate în cuprinsul acestora.
Cum Convenția Europeană a Drepturilor Omului se aplică prioritar față de dreptul intern, în caz de conflict între acestea, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, instanța trebuia să procedeze la amânarea cauzei pentru ca reclamantul să ia cunoștință de întâmpinarea depusă.
Se mai susține că prima instanță a încălcat dispozițiile Deciziei nr. 24/2011 a ÎCCJ.
Prin Decizia ICCJ nr. 24 din 14 noiembrie 2011 (Decizia 24/2011) privind examinarea recursurilor in interesul legii declarate de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel lași si Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj, ÎCCJ a dispus la punctul 2 că: Procedura de contestare prevăzuta la art. 7 din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 50/2008, aprobata prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205-218 din Codul de procedura fiscala, nu se aplica in cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art. 117 alin. (1) Ut. d) din același cod.
Or, contrar reținerilor primei instanțe cererea reclamantului a fost întemeiată tocmai pe art. 117 alin. 1 lit. d din C.pr.fisc, caz în care, conform deciziei citate nu este necesară parcurgerea procedurii prealabile.
Având în vedere cele prezentate mai sus, reclamantul recurent solicită admiterea recursului și, în consecință, modificarea sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii introductive.
În drept, invocă dispozițiile art. 299 și urm. C.pr.civ., art. 304 pct. și 9 din același act normativ, precum și celelalte dispoziții legale menționate supra.
Examinând recursul de față, prin raportare la motivele de recurs invocate precum și sub toate aspectele invocate de art. 3041 Cod procedură civilă, văzând și înscrisurile depuse la dosar, Curtea constată următoarele:
Curtea constată că reclamantul în cursul anului 2007 a achiziționat un autoturism marca Opel dintr-un stat membru U.E. Înmatriculat pentru prima dată în Germania la 01.06.2003, iar pentru a-l înmatricula a achitat în contul bugetului de stat suma de 5093 lei, conform chitanței nr. TS3A nr._ din 18.06.2007, reprezentând taxă specială pentru autoturisme în temeiul art. 2141 și 2143 Cod fiscal.
Curtea constată că în mod eronat prima instanță a respins acțiunea reclamantului pe considerentul că acesta nu a îndeplinit procedura prealabilă și nu a formulat o cerere de restituire către instituția financiară care a încasat taxa de poluare.
Astfel, Curtea constată că din adresa nr._/AD/09.01.2013 rezultă că reclamantul a înregistrat la A.F.P. A. sub nr._/19.12.2011 o cerere prin care solicită restituirea sumei de 3.405 lei, rămasă la bugetul de stat, ca diferență între suma de 5.093 lei achitată reclamantului la data de 18.06.2007 cu titlu de taxă specială pentru autoturisme și suma de 1.688 lei conform deciziei de restituire nr.631/29.08.2008.
Pe fond, Curtea constată că, art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană este aplicabil în privința taxei speciale de primă înmatriculare plătită de reclamantă și contestată în prezenta cauză.
În privința consecințelor aplicării art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, în prezenta cauză, instanța amintește principiile emise de Curtea de Justiție a Comunităților Europene în interpretarea acestui articol.
Astfel, în Hotărârea Curții de Justiție a Comunităților Europene din 5 decembrie 2006 – dată în cauzele reunite C-290/05 și C-333/05, Ákos Nádasdi c. Vam-és Penzugyörseg Észak-Alföldi Regionalis Parancsnoksága, respectiv I. Németh c. Vam-és Penzügyörség Del-Alfoldi Regionális Parancsnoksága – Curtea Europeană de Justiție a arătat următoarele:
„Așa cum Curtea a statuat deja, în sistemul Tratatului instituind Comunitatea Europeană art. 90 suplimentează dispozițiile referitoare la abolirea taxelor vamale și a măsurilor cu efect echivalent. Scopul acestuia este acela de a asigura libera circulație a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență, prin eliminarea oricăror forme de protecție care pot rezulta din aplicarea unor impozite interne care discriminează produsele provenite din alte state membre (cauzele reunite C-393/04 și C-41/05, Air Liquide Industries Belgium, Culegere 2006 p.I-0000, par.55 și jurisprudența acolo citată).
În ceea ce privesc autoturismele second-hand importate, Curtea a apreciat de asemenea că art. 90 caută să asigure completa neutralitatea impozitării interne sub raportul concurenței între produsele care se află deja pe piața națională și produsele importate (cauza C-387/01,Weigel, Culegere 2004, p.I-4981, par. 66 și jurisprudența acolo citată).
Conform unei jurisprudențe bine stabilite, art. 90 par. 1 este încălcat atunci când taxa aplicată produselor importate și taxa aplicată produselor naționale similare sunt calculate diferit pe baza unor criterii care conduc, chiar dacă numai în anumite cazuri, la un nivel al taxei mai mare în cazul produselor importate (a se vedea cauza Weigel, par. 67, precum și jurisprudența acolo citată). Totuși, chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile pentru existența unei asemenea discriminări, impozitarea poate fi discriminatorie în mod indirect, datorită efectelor pe care le produce.
Cât privește criteriile care pot fi folosite pentru determinarea unei taxe, în stadiul său actual, dreptul comunitar nu restrânge libertatea fiecărui stat membru de a construi un sistem fiscal care face diferențieri între anumite produse, chiar dacă este vorba de produse similare în sensul art. 90 par. 1 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană pe baza unor criterii obiective, cum ar fi proveniența materiilor prime folosite sau procesul de producție aplicat. Totuși, o asemenea diferențiere este compatibilă cu dreptul comunitar numai dacă urmărește obiective care sunt ele însele compatibile cu cerințele Tratatului și ale legislației comunitare secundare și dacă regulile în cauză sunt de natură să evite orice formă de discriminare, directă sau indirectă, îndreptată împotriva importurilor din alte state membre sau orice altă formă de protecție a produselor naționale concurente (cauza Outokumpu, par. 30).
În contextul sistemului taxelor de înmatriculare, criterii precum tipul motorului, capacitatea cilindrică și clasificarea fundamentată pe motive de protecție a mediului reprezintă criterii obiective. Prin urmare ele pot fi folosite într-un asemenea sistem. Pe de altă parte, nici nu există vreo cerință ca valoarea taxei să fie legată de prețul autoturismului.
Totuși, o taxă de înmatriculare nu trebuie să împovăreze produsele provenind din alte state membre mai mult decât produsele naționale similare.
Cu referire la incidența în speță a prevederilor O.U.G. nr.50/2008 Curtea reține următoarele:
Conform dispozițiilor art.11 din acest act normativ taxa rezultată ca diferență între suma achitată de contribuabil în perioada 1 ianuarie 2007 – 30 iunie 2008, cu titlu de taxă specială pentru autoturisme și autovehicule, și cuantumul rezultat din aplicarea prezentelor prevederi privind taxa pe poluare pentru autovehicule se restituie pe baza procedurii stabilite în normele metodologice de aplicare a prezentei ordonanțe de urgență. Aceste norme au fost aprobate prin H.G. nr.686/2008.
Curtea reține că taxa specială ce face obiectul prezentei cauze a fost încasată în baza legislației fiscale interne în vigoare anterior datei de 1 iulie 2008 și care a fost apreciată ca fiind contrară normelor comunitare. Într-o atare ipoteză, se aplică principiul conform căruia când un stat membru a impus sau aprobat o taxă contrară dreptului comunitar este obligat să restituie taxa percepută prin încălcarea acestuia.
Din această perspectivă reclamantul are dreptul la restituirea integrală a taxei speciale încasată în temeiul unor dispoziții legale contrare normelor comunitare.
În astfel de situații Curte de Justiție a decis că statele membre trebuie să asigure rambursarea taxelor colectate cu încălcarea prevederilor art.90 din Tratat, cu respectarea principiilor ce guvernează autonomia procedurală și îmbogățirea fără justă cauză. Totodată, a mai decis că în astfel de cauze pot fi plătite și daune pentru daunele suferite (a se vedea: C.J.C.E., cazul nr.68/79 Hans J. I/S contre Ministere danois des impots . cauza conexată nr. C.290/05 și C.333/05 Akos Nadasdi și I. N. parag.61-70).
Din această perspectivă, nu se poate reține justificat că Statul Român are un temei legal de reținere a unei părți din taxa încasată ilegal anterior datei de 01.07.2008 pe care s-a compenseze în parte cu o altă taxă ce urmează a fi percepută în temeiul unui alt act normativ adoptat ulterior raportului juridic de drept material fiscal în baza căruia s-a încasat nelegal taxa specială.
Curtea mai reține, în context, că noua taxă instituită de O.U.G. nr.50/2008 este stabilită pe alte principii decât taxa specială anterioară are alt mod de calcul și altă destinație.
Nu în ultim rând, Curtea reține că restituirea doar a diferenței între taxa specială încasată anterior pe baza unei norme legale abrogată la 1 iulie 2008 și taxa de poluare ce urmează a se percepe în temeiul actului normativ aplicabil după această dată pune problema aplicării noului act normativ și pentru trecut, respectiv taxa specială încasată ilegal s-ar valida prin aplicarea retroactivă a unui alt act normativ inactiv la data nașterii și consumării raportului juridic de drept material fiscal, ceea ce evident contravine principiului neretroactivității legii consacrat de art.15 alin.1 din Constituție.
Din această perspectivă, aplicarea O.U.G. nr.50/2008 nu poate paraliza demersul reclamantului.
Față de considerentele mai sus reținute, Curtea urmează să admită recursul de față, va modifica sentința atacată în sensul că va admite acțiunea reclamantului și va obliga pârâta la restituirea către reclamant a sumei de 3.405 RON cu titlu de taxă de poluare, precum și a dobânzii legale aferente calculate de la data plății până la restituirea efectivă a acesteia.
Raportat la prevederile art.274 C.pr.civ., Curtea va obliga pârâta la plata către reclamant a sumei de 20,30 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de reclamantul V. G. T. în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice A. împotriva sentinței civile nr.700/12.02.2013 pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._ .
Modifică sentința atacată, în sensul că admite acțiunea reclamantului și obligă pârâta la restituirea către reclamant a sumei de 3.405 RON cu titlu de taxă de poluare, precum și a dobânzii legale aferente calculate de la data plății până la restituirea efectivă a acesteia.
Obligă pârâta la plata către reclamant a sumei de 20,30 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 22.10.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECATOR,
R. O. D. D. R. P.
GREFIER,
M. M.
Red.:D.D./29.10.2013
Tehnored./M.M./ 2 ex./15.11.2013
Inst.fond:Tribunalul A.:jud.C. Șianțiu
| ← Pretentii. Decizia nr. 1399/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 2295/2013.... → |
|---|
