Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 2690/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2690/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 23-04-2013 în dosarul nr. 6377/108/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ nr. 2690
Ședința publică din 23 Aprilie 2013
PREȘEDINTE: D. C.
JUDECĂTOR: C. R.
JUDECĂTOR: M. L.
GREFIER: O. IOȚCOVICI
S-a luat în examinare recursul formulat de pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A. împotriva sentinței civile nr. 4277/19.10.2012 pronunțată de Tribunalul A. - Secția de C. Administrativ și Fiscal în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant S. I., având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă avocat B. V. M. în reprezentarea reclamantului, lipsă fiind pârâta.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentanta reclamantului depune la dosar împuternicire avocațială, chitanța nr. 51/23.04.2013, ca urmare a achitării onorariului de avocat de către clientul său precum și concluzii scrise.
Nefiind formulate cereri și excepții de invocat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe recurs.
Reprezentanta reclamantului solicită respingerea recursului pentru motivele arătate în cuprinsul concluziilor scrise depuse la dosar, menținerea sentinței civile pronunțată de prima instanță, ca temeinică și legală și acordarea cheltuielilor de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față constată:
Prin sentința civilă nr. 4277/19.10.2012, Tribunalul A. – Secția de C. Administrativ și Fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantul S. I., împotriva pârâtei Administrația Finanțelor Publice a municipiului A..
În consecință, a obligat pe pârâtă să restituie reclamantului taxa pentru emisii poluante achitată în sumă de 2267 lei, sumă care să fie actualizată cu dobânda legală în materie fiscală, până la data restituirii efective a acesteia.
De asemenea, a disjuns cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă, împotriva Administrației Fondului pentru Mediu spre a fi judecată separat, sens în care a fixat termen de judecată la data de 4 decembrie 2012 pentru când s-a dispus citarea părților.
Totodată a obligat pe pârâtă să plătească reclamantului 39,3 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că prezenta cauză nu diferă, sub aspectele analizate de Curtea Europeană de Justiție, de cauza deferită instanței de contencios european.
Astfel, nu numai că taxa pe poluare stabilită și impusă reclamantului în anul 2010 a fost calculată potrivit aceleiași formule de calcul cu aceea instituită prin Ordonanța de Urgență nr. 50/2008 în varianta inițială – declarată de Curtea Europeană de Justiție ca fiind contrară art. 110 TFUE – dar și cuantumul acestei taxe este majorat în raport cu această reglementare.
De asemenea, ca și în Hotărârea T., s-a apreciat că se impune constatarea că vehiculul de ocazie importat de reclamant și caracterizat printr-un anumit grad de vechime și uzură este supus – în pofida aplicării unei reduceri ridicate a valorii taxei pentru a ține seama de deprecierea acestuia – unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală.
În această privință nu s-au administrat probe cu privire la valoarea autovehiculului, pentru a fi posibilă o comparare a nivelului taxei pe poluare cu valoarea integrală a autovehiculului.
Cu toate acesta, prin Hotărârea T. – deși Curtea Europeană de Justiție pare să fi avut în vedere cuantumul ridicat al taxei pe poluare – nu a fost stabilit un procentaj minim al taxei pe poluare și care să fi fost acceptat de Curtea Europeană de Justiție ca fiind nediscriminatoriu. Astfel, s-a exemplificat că, nu rezultă din Hotărârea T. că ar fi nediscriminatorie o taxă pe poluare care ar avea un cuantum de 10% sau 15% din valoarea de piață a autovehiculului supus acestei taxe, Curtea Europeană de Justiție reținând că întreaga reglementară a taxei pe poluare – astfel cum a fost instituită prin Ordonanța de Urgență nr. 50/2008 în varianta inițială – contravine art. 110 TFUE.
În concluzie, în condițiile impozitării discriminatorii a autovehiculelor, impozitare care favorizează autovehiculele second hand de pe piața internă, tribunalul a reținut caracterul întemeiat al acțiunii reclamantului și încălcarea art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
Consecința acestei constatări fiind în acord cu dispozitivul hotărârii Curții de Justiție a Comunităților Europene din 9 martie 1978, dată în cauza Administrazione delle finanze delloStato/Simmenthal, nr. C 106/77, în care s-a statuat că „judecătorul național însărcinat să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional.”
Față de această opinie explicită a Curții de Justiție a Comunităților Europene – a cărei jurisprudență este obligatorie pentru instanțele naționale în interpretarea dreptului comunitar – tribunalul a constatat că este competent să procedeze, în executarea obligației de a asigura realizarea efectului deplin al dreptului comunitar, la înlăturarea de la aplicare a oricărei dispoziții contrare a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional, prin urmare, față de caracterul discriminatoriu al reglementării taxei pe poluare aplicabile reclamantului, această reglementare urmează a fi înlăturată ca fiind în contradicție cu dispozițiile art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană.
Ca atare, având în vedere și prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ, instanța a admis acțiunea reclamantului și a obligat pârâta Administrația Finanțelor Publice a municipiului A. la restituirea sumei de 2267 lei reprezentând taxă pe poluare, către reclamant și a dobânzilor aferente conform art.124 din Codul de procedură fiscală.
În ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă, împotriva Administrației Fondului pentru Mediu, prima instanță a apreciat că se impune disjungerea ei spre a fi judecată separat, sens în care a fixat termen de judecată la data de 4 decembrie 2012 .
În baza prevederilor art.274 din codul de procedură civilă a obligat pe pârâtă, ca fiind căzută în pretenții să plătească reclamantului 39,3 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A., solicitând modificarea ei cu consecința respingerii acțiunii reclamantului S. I..
Recursul său a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 ind. 1 Cod procedură civilă iar în fapt pe aceea că interpretarea de către tribunal a textelor de lege pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea este greșită și că s-a omis observarea faptului că prin aprobarea OUG nr. 50/2008 România s-a aliniat la exigențele UE, taxa pe poluare plătită în temeiul ei neputând fi considerată a avea un caracter discriminatoriu indirect.
Prin concluziile scrise și verbale formulate în cauză, intimatul reclamant a solicitat respingerea recursului pârâtei și menținerea ca temeinică și legală a sentinței civile recurate, cu acordarea cheltuielilor de judecată.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu, potrivit art. 304 ind. 1 Cod procedură civilă, sub toate temeiurile de nulitate și pe baza tuturor probelor de la dosar se constată că recursul declarat în cauză este nefondat.
Rezultă astfel că ceea ce critică, în esență, instituția pârâtă este modalitatea de interpretare a dispozițiilor instituite prin O.U.G. nr. 50/2008 (modificate și completate pe parcursul anilor prin diverse acte normative) – pe baza cărora s-a stabilit în sarcina reclamantului S. I. obligația de plată a taxei pe poluare – în raport cu dreptul comunitar în materie, apreciindu-se că prin admiterea acțiunii reclamantului și prin obligarea instituției pârâte la restituirea acestei taxe, însoțită de obligațiile fiscale și judiciare aferente, s-ar fi încălcat normele specifice ale dreptului comunitar.
Curtea constată – contrar susținerilor din recurs – că soluția pronunțată de Tribunalul A. este atât legală (corespunzând unei interpretări constituționale conforme a normelor de drept comunitar în raport cu normele de drept material intern) cât și temeinică (solicitările concrete ale reclamantului având acoperire în actele ce dovedesc plata taxei pe poluare a cărei restituire s-a cerut).
Intenția declarată a legiuitorului român la momentul adoptării actului normativ pentru impunerea plății taxei în discuție a fost aceea de a descuraja aducerea în țară a unor autoturisme vechi, generatoare de poluare.
Potrivit acestui act, taxa pe poluare se plătește cu ocazia primei înmatriculări în România, de către persoana fizică sau persoana juridică care face înmatricularea, pentru autovehiculele importate/aduse din state comunitare sau din alte state.
Instanța constată că, potrivit art. 90 par. 1 din Tratatul Constitutiv al U.E. (TUE) niciun stat membru nu aplică direct sau indirect produselor altor state membre impozite interne de orice natură, mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare.
Conform Hotărârii din 2004 a CJUE pronunțată în cauza Weigel, obiectivul reglementării comunitare este asigurarea liberei circulații a mărfurilor între statele comunitare în condiții normale de concurență, prin eliminarea oricărei forme de protecție care decurge din aplicarea de impozite interne discriminatorii față de produsele provenind din alte state membre.
Prin urmare, dispozițiile art. 90 par. 1 din TUE interzice discriminarea fiscală între produse importate și cele similare autohtone, pentru acestea România nepercepând nicio taxă.
Din această cauză, pentru rezolvarea conflictului de legi și stabilirea corectă a temeiului juridic care să permită o soluție justă în materie, se constată că, în conformitate cu Constituția României, sunt aplicabile dispozițiile dreptului comunitar anterior menționate, care au prioritate în raport cu dreptul intern.
Întrucât de la data de 1.01.2007, România este stat membru al U.E., conform art. 148 al.2 din Constituția României, ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale U.E. precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legislația internă, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
Potrivit alineatului 4 al aceluiași articol, Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului 2.
Într-o atare situație, stabilirea și perceperea unei taxe pe poluare prin actul normativ intern doar pentru autoturismele aduse/importate în România și care au fost pentru prima dată înmatriculate într-un stat comunitar reprezintă o diferență de tratament din punct de vedere al regimului fiscal și o formă de discriminare indirectă a proprietarilor acestora ceea ce, în mod evident, este de natură să ignore dispozițiile TUE și să încalce principiul liberei circulații a mărfurilor, aspect deja recunoscut în jurisprudența CJUE (ca de exemplu, în cauza T. – C 402/2009 sau N. – C 263/2010).
Concluzionând, rezultă că prin admiterea acțiunii reclamantului și prin obligarea instituției pârâte la restituirea taxei pe poluare plătită de acesta precum și la plata drepturilor fiscale accesorii, Tribunalul A. a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, motiv pentru care va respinge ca nefondat recursul instituției pârâte.
Fiind în culpă procesuală, în baza art. 274 Cod procedură civilă, și potrivit solicitărilor din concluziile verbale precum și din concluziile scrise, recurenta va fi obligată să plătească intimatului reclamant S. I. suma de 600 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat, conform chitanței depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A. împotriva sentinței civile nr. 4277/19.10.2012 pronunțată de Tribunalul A. - Secția de C. Administrativ și Fiscal în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant S. I..
Obligă recurenta să plătească intimatului S. I. suma de 600 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 23 Aprilie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
D. CALAICLAUDIA R. M. L.
Grefier,
O. IOȚCOVICI
Red.D.C./24.04.2013
Tehnored.O.I./2 ex/08.05.2013
Instanță fond: Tribunalul A.– jud. C. Șianțiu
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 3000/2013.... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 3686/2013.... → |
|---|
