Litigiu cu Curtea de Conturi. Legea Nr.94/1992. Decizia nr. 9033/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA

Curtea de Apel TIMIŞOARA - Sentințe și decizii de contencios administrativ și fiscal / 2013

Decizia nr. 9033/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 30-09-2013 în dosarul nr. 1108/59/2011*

+ROMÂNIA

C. DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928

SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

DOSAR NR._ -01.02.2013

DECIZIA CIVILĂ NR.9033

Ședința publică din 30.09.2013

PREȘEDINTE: D. D.

JUDECĂTOR: R. P.

JUDECĂTOR: R. O.

GREFIER: M. S.

S-a luat în examinare recursul formulat de reclamanții . C. T. împotriva sentinței civile nr. 3361/19.10.2012, pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâtele intimate C. de C. a României și C. de C. T., având ca obiect litigiu privind C. de C..

Procedura de citare legal îndeplinită, dată fără citarea părților.

Mersul dezbaterilor și susținerile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 24.09.2013, care face parte integrantă din prezenta hotărâre și când pronunțarea a fost amânată pentru astăzi, când,

CURTEA

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Acțiunea reclamanților

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 20.07.2011, reclamanții . C. T. au chemat în judecată pârâții C. de C. a României și C. de C. a Județului T., solicitând anularea în tot a încheierii nr. 7/08.07.2011 prin care le-a fost respinsă contestația formulată împotriva punctelor 4, 9, 10, 14, 15, 16, 17, 19, 20 și 21 din partea constatativa a deciziei și a masurilor dispuse pentru acestea la nr. 9, 10, 14, 15, 16, 17, 19, 20, 21 și 22 din partea decizionala a deciziei contestate; anularea în parte a Deciziei nr.26/14.06.2011 emisa de C. de C. a Județului T., în sensul anularii punctelor 4, 9, 10, 13, 14, 15, 16, 17, 19, 20 și 21 din partea constatativa a deciziei și a masurilor dispuse pentru acestea la nr. 9, 10, 14, 15, 16, 17, 19, 20, 21 și 22 din partea decizionala; suspendarea executării masurilor dispuse la pct. 16, 17, 19, 20, 21 și 22 din Decizia nr. 26/14.06.2011 emisa de C. de C. a Județului T., pana la soluționarea irevocabila a prezentei acțiuni în contencios administrativ.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că prin Decizia nr. 26/14.06.2011 emisa de către C. de C. a Județului T. s-a constatat la pct. 19, 20 și 21 pretinsa nelegalitate a plații unor drepturi ale salariaților Primăriei C. T., drepturi aprobate prin Contractul Colectiv de munca și Acordul Colectiv de Munca (inclusiv actele adiționale), ambele convenții fiind înregistrate la Direcția de Mujica, Solidaritate Sociala și Familie a jud. T. sub nr. 40/25.01.2006. Atât C. de C. a Județului T., cat și Comisia de soluționare a contestațiilor au reținut ca, . în mod eronat în anul 2010 tuturor funcționarilor publici, personalului contractual din administrația publica locala, dar și în perioada 2008 - 2011 „indemnizația de dispozitiv" în cota procentuala de 25% aplicat la salariul de baza, respectiv la indemnizație în cazul aleșilor locali, fără să țină seama ca aceste drepturi au fost negociate aprobate și achitate salariaților, conform legilor în vigoare în perioada 2008 -2011, cât și în baza hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile. Aceste drepturi sunt cel prevăzute de art. 35 și 37 din ACM/CCM și la care se refera masurile de la punctele 19, 20 și 21 din partea decizionala a deciziei atacate.

Reclamanții au invocat necompetența funcțională a Curții de C. a României - C. de C. a jud. T. în ce privește stabilirea legalității ori nelegalității unor clauze din convențiile colective de muncă deoarece din prevederile legale în vigoare rezultă că numai instanța de judecată poate constata nulitatea unei clauze din convențiile colective de muncă; numai la cererea părții interesate, instanța de judecată poate constata nulitatea unei clauze cuprinse în convențiile colective de muncă; până la constatarea nulității, de către instanța de judecată competentă, clauzele cuprinse în convențiile colective de muncă se bucură de prezumția de legalitate. Pe cale de consecință, C. de C. a României și Camerele de C. județene nu pot ele însele constata ori stabili nelegalitatea niciunei clauze cuprinse în convențiile colective de muncă. Aceeași excepție este valabilă și pentru punctul 4 corelat cu punctul 16 decizional, care se refera la nestabilirea, neevidențierea, neurmărirea și neîncasarea veniturilor din chirie datorate de persoane fizice.

Cu privire la pct. 19, 20 și 21, reclamanții au menționat că aceste drepturi au fost legal acordate în baza clauzelor din Acordul și Contractul Colectiv de Munca încheiat la nivelul Primăriei C. T., iar drepturile care pot fi stabilite prin CCM nu se limitează numai la drepturile prevăzute de lege, căci acestea din urma au doar un caracter minimal, iar angajatorul, odată ce a încheiat/aprobat și alte drepturi în favoarea salariaților, trebuie sa le respecte și să le acorde. În cazul salariaților din instituțiile bugetare, daca legea a stabilit anumite drepturi - sub aspectul existentei ori a cuantumului acestora - acele drepturi nu mai sunt permise a fi negociate. Insa, daca legea nu a prevăzut un anumit drept și nici nu l-a interzis în mod expres, atunci acel drept poate fi negociat, poate fi inclus în contractele negociate de către salariații instituțiilor bugetare. Orice alta interpretare ar fi eronata, întrucât ar goli de conținut însuși dreptul la negociere colectiva, pe care art. 41 alin.5.din Constituție îl garantează tuturor salariaților, inclusiv celor bugetari. Masurile dispuse de C. de C. a jud. T. sunt nefondate, întrucât ele se refera la așa-zisa nelegalitate a unor drepturi speciale prevăzute în convențiile colective de munca încheiate la nivel de unitate, drepturi care nu încalcă nicio dispoziție legala, pe de o parte, la primele de vacanță prevăzute de lege la momentul acordării lor, fără sa existe vreun temei legal pentru neacordarea respectivului drept; iar pe de alta parte, se refera la sporul de dispozitiv acordat în baza unei sentințe judecătorești definitive și irevocabile, acest spor fiind cuprins ulterior și în actul adițional la CCM, respectiv ACM, fără sa existe vreun temei legal pentru neacordarea respectivului spor, includerea în salariul de baza, potrivit prevederilor legale în materie .

Drepturile la care se refera pct. 19 și pct. 20 din Decizia contestata, cu excepția primei de vacanta, nu reprezintă drepturi salariale și nici venituri asimilate salariilor (conform art. 55 alin. (4) Cod fiscal), ci reprezintă „cheltuieli materiale și servicii achitate de la capitolul 20 („cheltuieli materiale și servicii, subcapitolul 20.30.30. „alte bunuri materiale service") din bugetul local al C. T., așa cum, de altfel, se precizează, explicit, în Normele interne de punere în aplicare a CCM, respectiv ACM. Pe cale de consecința, întreaga argumentație a Camerei de C. a județului T., referitoare la așa-zisa încălcare a legislației salarizării aferente personalului bugetar, este nefundamentata, întrucât normele juridice care reglementează salarizarea, invocate de către C. de C. nu sunt aplicabile în domeniul cheltuielilor materiale, ci în domeniul cheltuielilor salariale.

Referitor la prima de vacanță, acest drept a fost acordat, fiind prevăzut atât de lege, cat și prin Sentința civila nr. 704/08.10.2007 a Tribunalului T., prin care erau obligați atât P. comunei T., cât și Consiliul Local T. la acordarea acestui drept, iar indemnizația de dispozitiv a fost acordată în baza prevederilor legale în vigoare, cât și a Deciziei civile nr. 705/08.10.2007 a Tribunalului T., prin care se obliga atât P. comunei T., cât și Consiliul Local T. la acordarea acestui drept. Din dispozitivul deciziei rezultă ca pârâții sunt obligați la acordarea respectivului drept către reclamanții membri de sindicat din data de 27.04.2004 și până la încetarea raporturilor de serviciu a acestora. Ajutoarele cu ocazia sărbătorilor Paștelui și a Crăciunului nu sunt prevăzute de vreo lege în ce privește acordarea și cuantumul, nefiind interzise de vreo lege, drept urmare, ele pot face obiectul negocierii, fiind stipulate astfel în Contractele/Acordurile colective de muncă.

Cu privire la pct.4 corelat cu pct.16 reclamanții au arătat că, contractele de închiriere se refera la imobile aflate în proprietatea privata a comunei sau cel mult în domeniul privat al statului, aceste contracte fiind încheiate de Consiliul Local al comunei T., conform Legii 215/2001 rep., iar veniturile din chirii sunt venituri extrabugetare, astfel ca nu puteau fi urmărite ca și impozitele și taxele fiscale de către personalul de specialitate din aparatul primăriei. Contractele de închiriere nu sunt titluri executorii pentru chiriile neîncasate, astfel ca nu intra în competența personalului de specialitate angajat în aparatul primăriei, iar, în cazul în care ar fi formulat acțiuni în instanța, tot nu ar fi putut recupera aceste sume, deoarece neachitarea chiriei se datorează faptului ca titularii contractelor de închiriere sunt cazuri sociale deosebite, persoane cu o situație financiara deosebit de precara, fără venituri și bunuri în proprietate urmăribile în condițiile O.G. nr. 92/2003 Cod procedura fiscala, persoane cu handicap, persoane cu dizabilități și alte categorii defavorizate pentru care autoritățile locale sunt obligate sa ia orice masuri oportune pentru asigurarea locuinței acestora. Mai mult decât atât aceste creanțe s-au prescris, astfel că în nicio modalitate nu se mai pot recupera aceste creanțe și nici majorările de întârziere calculate de C. de C. a jud. T., pentru aceste motive solicită anularea pct. 4 corelat cu pct. 16 din decizia contestata.

Referitor la pct. 9 din Decizia nr. 26/14.06.2011 au arătat că nu s-a ținut cont insa de dispozițiile legale a OUG nr. 34/2009, prin care, potrivit art. 22, s-a suspendat de către Guvern ocuparea prin concurs sau examen a posturilor vacante din autoritățile și instituțiile publice, astfel ca obiecția asupra faptului ca nu a fost ocupat postul de auditor este netemeinica și nelegala, posturile fiind suspendate, cum de altfel nu s-a ținut cont nici de faptul ca în momentul de fata au fost demarate procedurile pentru obținerea avizului de ocupare a acestui post, insa condițiile de vechime, studii și experiența cerute de lege atrag imposibilitatea găsirii de candidați valizi, astfel ca neocuparea postului în cauza nu se datorează culpei conducerii comunei T..

Cu privire la pct. 10 în cadrul Primăriei comunei T. au fost întocmite de conducătorul unității fișele postului ce cuprind atribuții pentru fiecare post în parte, realizate și exercitate în condițiile legii. De asemenea, la nivelul entității, a fost organizat controlul intern prin activitatea de control financiar preventiv în toți anii, fiind redus astfel riscul de eroare, frauda, încălcare a legislației, precum și riscul de a nu putea detecta aceste probleme, stabilindu-se astfel și cadrul necesar pentru ca nicio persoana sau compartiment sa nu poată controla toate etapele importante ale unei operațiuni sau ale unui eveniment. În anul 2010 a fost aprobat prin Dispoziția Primarului, Regulamentul intern al instituției, norme interne care trebuiesc respectate atât de funcționarii publici, cât și de personalul contractual. Acest regulament este dublat și de Codul de conduita etica al funcționarilor publici care este reglementat prin lege, în speța Legea nr. 7/2004 republicata, norme general obligatorii pentru funcționari, astfel ca nu mai era necesara elaborarea altor norme suplimentare.

Cu privire la pct. 14, corelat cu măsura 15 din Decizia nr. 26/14.06.2011, solicita instanței sa-l anuleze, deoarece la Contractul de lucrări cu S. C. Tostcaf S.R.L., constituirea garanției s-a făcut prin scrisoare bancara, fapt reținut de comisie. Cat privește contractul cu S. C. Kutter S.R.L, constituirea garanției s-a realizat prin rețineri succesive la factura, contractul fiind finalizat în timpul auditării, astfel ca nu se mai impunea sa se decidă măsura 15.1. Procesul - verbal de recepție a fost încheiat la data de 28.05.2011, iar C. de C. a jud. T., deși a invocat dispozițiile art. 90, alin. 3 din H.G. nr. 925/2006 pentru aprobarea normelor de aplicare a O.U.G. nr. 34/2006, a omis sa interpreteze și art. 92, alin. 2 din H.G. nr. 925/2006. În calitatea de autoritate contractanta, atâta timp cât nu a ridicat pretenții cu privire la calitatea lucrării, era obligată să restituie garanția în termen de 14 zile de la data recepționării lucrării, astfel ca la data la care s-a soluționat contestația, nu mai persistau condițiile reținute de auditor.

Referitor la pct. 15, corelat cu măsura 14 din Decizia nr. 26/14.06.2011, solicită instanței sa-l anuleze, deoarece cat privește derularea și interpretarea clauzelor contractuale, C. de C. a jud. T., nefiind parte în contract, nu are dreptul sa intervină în cadrul contractului în cauza, deoarece un contract între pârti este esențialmente un act consensual încheiat prin voința pârtilor și poate fi modificat tot prin voința părților.

Cu privire la pct. 16, corelat cu măsura 22 din Decizia nr. 26 din 14.06.2011, solicita instanței sa-l anuleze, deoarece în mod greșit este vorba de un contract de achiziție publica, respectiv prestare de servicii, care intra sub incidența dispozițiilor O.U.G. nr. 34/2006 și a H.G. nr. 925/2006 și conform clauzelor contractuale. Lucrările pentru suprafața de 336 mp au fost efectuate ulterior, deoarece în iarna anului 2010, când s-au desfășurat lucrările inițiale, condițiile climatice nefavorabile au împiedicat efectuarea calitativa a lucrării în totalitate, astfel ca s-a așteptat de comun acord, o perioada favorabila în vederea finalizării restului de lucrare rămas. Diferența de 336 mp, pe care nu s-au efectuat lucrări de către executant, a fost remediata ulterior de către executant, în acest sens încheindu-se procesul-verbal de recepție nr.2038 din 30.05.2011, proces - verbal prin care se constata efectuarea de lucrări în completare pe suprafața rămasă de 336 mp, acoperind astfel totalitatea plaților efectuate.

Referitor la pct. 17, corelat cu măsura 17 din Decizia nr. 26/14.06.2011 solicita instanței sa-l anuleze, deoarece prin Anexa nr. 3 la Procesul Verbal de Control nr._/25.06.2010 întocmit de către inspectorii de munca din cadrul ITM T. și din conținutul acestuia rezulta ca masurile menționate de închidere a dosarelor și, după caz, aplicarea art. 21 din Legea nr. 416/2001 au fost propuse sau, după caz, prezentate sub forma unor recomandări, nicidecum sub forma unor dispoziții/sarcini imperative și obligatorii, lăsându-se astfel la latitudinea autorității locale modul de îndeplinire a respectivelor măsuri. În plus, P. comunei T. nu are competenta legală a de a emite titluri executorii pentru recuperarea respectivelor sume, întrucât Legea nr. 416/2001 s-a modificat prin Legea nr. 276/2010 care prevede că recuperarea sumelor plătite necuvenit cu titlu de ajutor social se face de către agenția teritoriala, prin decizie a directorului, care se comunica debitorului în termen de 15 zile de la emitere.

Reclamanții au arătat cu privire la cererea privind suspendarea executării masurilor dispuse la pct. 16, 17, 19, 20, 21 și 22 din Decizia nr. 26/14.06.2011 emisa de C. de C. a Județului T. că temeiul juridic este art. 15 din Legea nr.554/2004, fiind întrunite motivele prevăzute în art. 14, în sensul că există un caz bine justificat, iar, prin suspendarea efectelor actului administrativ atacat, s-ar preveni o pagubă iminentă în patrimonial tuturor cetățenilor asistați din . refera masurile deciziei atacate, cât și asupra tuturor angajaților Primăriei C. T. (13 salariați).

Pârâta C. de C. a României a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată, arătând că la Primăria comunei T., în perioada 02.05._11, s-a efectuat auditul financiar asupra contului anual de execuție și a bilanțului contabil încheiat la 31.12.2010. În urma desfășurării controlului au fost constatate abateri de la legalitate și regularitate care au fost consemnate în Procesul-verbal de constatare nr.2040 din 31.05.2011, încheiat la Primăria comunei T.. Pentru valorificarea procesului verbal de constatare, C. de C. T. a emis Decizia nr.26/14.06.2011, prin care a stabilit măsuri de remediere a deficiențelor, la pct. 9, 10, 14, 15, 16, 17, 19, 20, 21 și 22 stabilind următoarele: 9.Organizarea/exercitarea - activității de audit - conform normelor legale. 10. Elaborarea sistemelor de control managerial ale instituției și a programelor de dezvoltare ale acestuia, inclusiv a procedurilor formalizate pe activități și categorii de operațiuni, ținând cont de particularitățile cadrului legal, organizațional, de personal, de finanțare și de alte elemente specifice, precum și de standardele prevăzute de O.M.F.P. nr. 946/2005. 14. Urmărirea realizării prin încasare efectivă a venitului suplimentar pretins, reprezentând contravaloarea penalităților datorate de executant. 15.Verificarea periodică a calității lucrărilor de reparații executate, în perioada de garanție a acestora, cât și valorificarea constatărilor rezultate (după caz), potrivit prevederilor menționate în cuprinsul contractelor de lucrări încheiate. 16.Stabilirea întinderii prejudiciului format (pagubă și beneficii nerealizate) pentru paguba estimată de 507,84 lei, chirii neîncasate și 1.025,06 penalități de întârziere, obligații pentru care termenul de încasare s-a prescris, și dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia. 17.Stabilirea întinderii prejudiciului, (pagubă și beneficii nerealizate (dobânzi) calculate până la data încasării integrale), pentru paguba estimată în cuantum de 25.293 lei, rezultată din acordarea unor sume de bani reprezentând ajutor social, unor persoane care nu îndeplineau condițiile de acordare, și dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia. 19. Stabilirea întinderii prejudiciului, (pagubă și beneficii nerealizate (dobânzi) calculate până la data încasării integrale), pentru paguba estimată de 271.363 lei, rezultată din acordarea în anii 2008, 2009, 2010 și primele patru luni ale anului 2011, a unor drepturi pentru menținerea sănătății și securității în muncă, funcționarilor publici și persoanelor cu funcții de demnitate publică, precum și luarea măsurilor pentru recuperarea acestuia. 20.Stabilirea întinderii prejudiciului, (pagubă și beneficii nerealizate (dobânzi) calculate până la data încasării integrale), pentru paguba estimată de 210.739 lei, rezultată din acordarea în anii 2008, 2009, 2010 și primele patru luni ale anului 2011, a unor drepturi speciale reprezentând prime și cadouri personalului contractual, funcționarilor publici și persoanelor cu funcții de demnitate publică, precum și luarea măsurilor pentru recuperarea acestuia. 21.Stabilirea întinderii prejudiciului, (pagubă și beneficii nerealizate (dobânzi) calculate până la data încasării integrale), pentru paguba estimată de 85.004 lei, rezultată din acordarea în anii 2008, 2009, 2010 și primele patru luni din anul 2011 a sporului de dispozitiv persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică, iar în cazul funcționarilor publici și personalului contractual al entității din acordarea sporului în anul 2010 și primele patru luni din anul 2011, personalului bugetar, precum și luarea măsurilor pentru recuperarea acestuia. 22.Stabilirea întinderii prejudiciului, (pagubă și beneficii nerealizate (dobânzi) calculate până la data încasării integrale), pentru paguba estimată de 7.368,48 lei, rezultată din plata lucrărilor neefectuate pe suprafața de 336 mp, precum și luarea măsurilor pentru recuperarea acestuia.

Împotriva măsurilor dispuse la pct. 9, 10, 14, 15, 16, 17, 19, 20, 21 și 22 din decizia menționată anterior, entitatea verificată a formulat contestație respinsă prin încheierea nr.7/08.07.2011.

În ceea ce privește suspendarea executării măsurilor dispuse Ia pct. 16, 17, 19, 20, 21 și 22 din Decizia nr.26/2011 emisă de C. de C. T., până la soluționarea irevocabilă a cauzei, pârâta a arătat că se impune respingerea cererii de suspendare ca neîntemeiată deoarece în cuprinsul Deciziei nr.26/2011 au fost dispuse măsuri prin care se urmărește înlăturarea unor abateri de la legalitate și regularitate de către entitatea verificată, care nu pot fundamenta o acțiune de suspendare, iar prin motivarea acțiunii, reclamanta nu face dovada întrunirii condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Cu privire la necompetența funcțională a Curții de C., a depășirii atribuțiilor conferite de lege, a considerat că aceasta reprezintă o înțelegere greșită și trunchiată a prevederilor constituționale și legale care reglementează statutul, organizarea și funcționarea Curții de C., deoarece în activitatea de control efectuată, potrivit competențelor stabilite de Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de C., republicată, auditorii publici externi au competența de a verifica modul de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public. Prin resurse financiare ale sectorului public se înțeleg toate resursele financiare ale unităților administrative-teritoriale, indiferent de modul de constituire, de la bugetul de stat ori din venituri proprii.

În ceea ce privește abaterile de la legalitate și regularitate care au determinat producerea de prejudicii bugetului entității verificate, a arătat că principala problemă juridică pusă în speța de față este aceea a acordării de drepturi salariate de către o autoritate publică în afara cadrului legal. De esența regimului juridic al drepturilor salariate ale personalului bugetar este faptul că ele se stabilesc exclusiv prin lege. Este atributul legiuitorului să stabilească atât categoria de drepturi salariate, partea fixă și partea variabilă a salariului, cât și cuantumul acestuia. Așa se explică faptul că toate reglementările care vizează statutul funcționarului public sau al personalului contractual (Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, Legea nr.53/2004, Codul Muncii, cu modificările și completările ulterioare, Legea nr. 130/1996 privind Contractul Colectiv de Muncă, republicată cu modificările și completările ulterioare), prevăd pe de o parte natura legală a drepturilor salariate, iar pe de altă parte interdicția ca prin contracte/acorduri de muncă să se stabilească drepturi de natură salariată care sunt atributul legiuitorului. Așa se face că Guvernul a luat în discuție necesitatea adoptării unei legi privind sistemul unitar de salarizare pentru salariații din instituțiile bugetare, asupra căreia și-a asumat răspunderea și care a fost promulgată. De altfel aceste lucruri au fost tranșate și de C. Constituțională în mai multe rânduri {Deciziile nr.818, 819, 820 din 2008 și Decizia nr.838 din 2009), în ceea ce privește atributul exclusiv al legiuitorului de a adopta reglementări privind stabilirea drepturilor salariate.

Astfel, funcționari publicii, personalul contractual din aparatul de specialitate al primarului și aleșii locali au beneficiat de drepturi speciale prevăzute în Contractul Colectiv de Muncă și Acordul Colectiv de Muncă, drepturi care nu sunt prevăzute în actele normative care reglementează salarizarea în sectorul bugetar. Nu există temei legal în ceea ce privește acordarea unor sume de bani pentru acoperirea unei părți din cheltuielile cu hrana care pot fi utilizate potrivit destinațiilor prevăzute de lege, întrucât conform prevederilor Legii nr. 142/1998, salariații din sectorul bugetar pot primi o alocație individuală de hrană numai sub forma tichetelor de masă. Prevederile Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, care reglementează dreptul la asistență medicală, proteze și medicamente, la capitolul referitor la asigurările sociale de sănătate, au ca obiectiv asigurarea protecției asiguraților în mod universal, echitabil și nediscriminatoriu din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate și nu acoperirea unei părți din cheltuielile cu medicamentele. Nu există temei legal nici pentru acordarea drepturilor speciale aleșilor locali, întrucât pentru persoanele care ocupă funcții de demnitate publică alese și numite, indemnizațiile prevăzute în anexele O.G. nr. 10/2008 reprezintă unica formă de remunerare a activității corespunzătoare funcției, așa cum se prevede în art. 3 alin (4) din actul normativ menționat. Sporul de dispozitiv este acordat în mod nelegal deoarece este un spor specific acordat personalului din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională, justificat de caracterul permanent al activității desfășurate de acest tip de personal fiind în continuu la dispoziția angajatorului (Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Administrației și Internelor, Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe, Serviciul de Protecție și Pază, Serviciul de Telecomunicații Speciale, Ministerul Justiției). Acordarea acestui spor este în compensarea restrângerii unor drepturi de care se bucură alte tipuri de personal din sistemul bugetar, dintre care menționăm cu titlu de exemplu: ore suplimentare, dreptul la grevă.

În ce privește neorganizarea compartimentului de audit public intern a arătat că la nivelul Primăriei T. s-a constatat faptul că nu s-a organizat și exercitat activitatea de audit public intern, cu privire la formarea și utilizarea fondurilor publice, precum și la administrarea patrimoniului public, conform prevederilor legale. Legea nr. 672/2002, privind auditul public intern, la art. 9, lit. a) prevede: „conducătorul instituției publice sau, în cazul altor entități publice, organul de conducere colectivă are obligația instituirii cadrului organizatoric și funcțional necesar desfășurării activității de audit public intern ". În ceea ce privește O.G. nr. 34/2009 (actualizată) cu privire la rectificarea bugetară pe anul 2009 și reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, care prevede la art. 22 alin.1 suspendarea ocupării posturilor vacante, trebuie avut în vedere faptul că la alin. 2 se prezintă și excepțiile de la prevederile alin. 1, astfel că ordonatorul de credite putea să instituie cadrul organizatoric și funcțional în vederea desfășurării activității de audit public intern, așa cum este stipulat în Lega 672/2002.

În privința nerespectării și neimplementării standardelor de management /control intern, a arătat că la nivelul Primăriei T. se costată faptul că ordonatorul principal de credite nu a instituit o funcție de evaluare a controlului intern și nu a elaborat politici, planuri și programe de derulare a acestor acțiuni, în conformitate cu prevederile O.M.F.P. 946/2005. Astfel, nu s-a procedat la separarea atribuțiilor și responsabilităților în vederea reducerii riscului de eroare, fraudă, încălcare a legislației și riscului de a nu putea detecta aceste probleme, precum și realizării condițiilor ca nici o persoană sau compartiment să nu poată controla toate etapele importante ale unei operațiuni sau ale unui eveniment.

În privința nerespectării clauzelor contractuale referitoare la realizarea de către executant a lucrărilor de reparații capitale la termen, a menționat că între Primăria T. și firma ., s-a încheiat un contract de lucrări, având ca obiect principal extinderea alimentării cu apă în localitate. Termenul maxim de finalizare al lucrării a fost prevăzut a fi data de 31.12.2010. La pct. 13.1, sancțiuni pentru neîndeplinirea culpabilă a obligațiilor din contract, se precizează faptul că, în cazul în care, din vina sa exclusivă, executantul nu reușește să-și îndeplinească obligațiile asumate prin contract, atunci achizitorul este îndreptățit de a deduce din prețul contractului ca penalități o sumă echivalentă cu 1% din prețul contractului pe zi de întârziere. Din datele și documentele financiar contabile ale entității verificate a rezultat faptul că, achizitorul a efectuat în anul 2010 plăți în favoarea executantului în sumă totală de 842.287,87 lei, respectând astfel toate obligațiile ce decurgeau din executarea contractului.

Însă, se constată faptul că, la finele anului 2010, executantul nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale privind execuția și finalizarea lucrărilor menționate la termen, care potrivit pct. 17.2 (1) din contract, la finalizarea lucrărilor avea obligația de a notifica în scris achizitorul că sunt îndeplinite condițiile de recepție, solicitând acestuia convocarea comisiei de recepție. Potrivit situației de lucrări a rezultat un rest de lucrări nerealizat în valoare de 10.230,69 lei. Rezultă pe cale de consecință nerespectarea de către executant a clauzelor contractuale privind execuția la termen și de calitate a lucrărilor care fac obiectul contractului de execuție lucrări nr. 3081 din 16.08.2010, pe de o parte, și nepretinderea de către beneficiar a penalităților de la executant pentru nerespectarea pct. 13 din contract referitor la sancțiuni - „neîndeplinirea culpabila a obligațiilor ". În atare situație, având în vedere faptul că executarea acestui contract a implicat cheltuirea banului public, întreprinderea de măsuri care să asigure urmărirea realizării prin încasare efectivă a venitului suplimentar pretins, reprezentând contravaloarea penalităților datorate de executant, este o măsură legală.

În privința neasigurării riscului calității lucrărilor de reparații efectuate, cauzată de neconstituirea garanțiilor de bună execuție a contractelor, a arătat că în anul 2010, Primăria T. a efectuat diverse lucrări de reparații capitale potrivit contractelor de lucrări încheiate. Pe parcursul decontării facturilor de lucrări emise de executanți, instituția auditată a omis să constituie garanția de bună execuție, contrar prevederilor clauzelor contractuale menționate în cuprinsul fiecărui contract de lucrări încheiat, în valoare de 135.182 lei. Potrivit prevederilor art.89, 90, 91 din Hotărârea de Guvern nr. 925/19.07.2006 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractelor de achiziție publica din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publica, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, garanția de buna execuție a contractului se constituie de către contractant în scopul asigurării autorității contractante de îndeplinirea cantitativa, calitativa și în perioada convenita a contractului.

Cu privire la neîncasarea veniturilor din chirie pârâta a arătat că în contractele de închiriere și concesiune nu au fost prevăzute clauze referitoare la facturarea chiriei sau concesiunii, în contabilitate nu sunt înregistrate contravalori ale chiriei sau concesiunii. Cu privire la acordarea nelegală a ajutoarelor reclamantul nu a luat măsurile de recuperare a sumelor nelegal acordate în termenul de prescripție. În ce privește nerespectarea prevederilor legale privind angajarea, lichidarea, ordonanțarea și plata cheltuielilor de capital care au condus la crearea de pagube s-a menționat că între Primăria T. și S.C. Kutter International România S.R.L., s-a încheiat contractul de lucrări nr. 4003/19.10.2010, potrivit căruia, executantul se obligă, să finalizeze, și să remedieze orice defecte ale lucrării întreținere periodică straturi bituminoase subțiri (șlam) pe străzile interioare din ..c. 25 (drum comunal). Din cuprinsul Procesul-verbal la terminarea lucrărilor nr. 1837/20.05.2011, însușit și de către executantul lucrărilor, rezultă că „lucrările au fost efectuate pe o suprafață totală de 11.664 mp". În anul 2010, primăria a achitat integral către executant prețul contractului, în sumă totală de 263.210,25 lei. În baza prevederilor contractuale, executantul avea obligația să execute lucrările pe o suprafață de 12.000 mp. (art.2/act adițional nr. 1/2010). Așadar, primăria a efectuat în anul 2010 plăți suplimentare de 7.368,48 lei - fără temei legal, în favoarea executantului, iar această sumă corespunde suprafeței de 336 mp, pe care nu s-au efectuat lucrări de către executant.

În drept, a invocat art. 115 și următoarele din Codul de procedură civilă, Legea nr.94/1992, pct. 174-229 din Hotărârea plenului Curții de C. nr.130/2010, art.5 alin.(l) lit. a) din Legea 273/2006 privind finanțele publice locale, art.1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2009 privind unele măsuri în domeniul salarizării personalului din sectorul bugetar aprobată prin Legea nr. 145 din 5 mai 2009, art. 12, alin. (1) din Legea nr. 130/1996 privind Contractul colectiv de muncă, republicată, art. 25 din Hotărârea Guvernului nr. 833/2007 privind normele de organizare și funcționare a comisiilor paritare și încheierea acordurilor colective.

În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri.

II. Declinarea de competență la Tribunalul T.:

Prin sentința civilă nr.563/12.12.2011 C. de Apel Timișoara a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului T. – secția de contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului T. la data de 09.01.2012.

Prin încheierea de ședință din 14.09.2012 instanța s-a pronunțat asupra cererii de suspendare a executării măsurilor dispuse Ia pct. 16, 17, 19, 20, 21 și 22 din Decizia nr.26/2011 emisă de C. de C. T. în sensul respingerii cererii pentru motivele consemnate în încheiere.

III. Hotărârea Tribunalului T.:

Prin sentința civilă nr. 3361/19.10.2012, pronunțată în dosar nr._, Tribunalul T. a respins acțiunea formulată de reclamanții . și P. C. T., în contradictoriu cu pârâții C. de C. a României și C. de C. a jud. T.. Fără cheltuieli de judecată.

Examinând fondul cauzei, pe baza probatoriului administrat, tribunalul a reținut următoarele:

În urma controlului ce a avut loc asupra activității desfășurată de instituția reclamantă, C. de C. a județului T. a constatat o . abateri ce au fost consemnate în cuprinsul Procesului-verbal de constatare nr.2040 din 31.05.2011, încheiat la Primăria comunei T., act ce a stat la baza emiterii Deciziei nr. 26/14.06.2011.

Împotriva deciziei sus-menționate, mai exact a măsurilor dispuse la pct. 9, 10, 14, 15, 16, 17, 19, 20, 21 și 22 reclamanta a formulat contestație, aceasta fiind respinsă de pârâta C. de C. a României, prin Încheierea nr. 7/08.07.2011.

Reclamanta contestă prin prezenta acțiune măsurile dispuse la punctele 9, 10, 14, 15, 16, 17, 19, 20, 21 și 22 din Decizia nr.26/14.06.2011 ce prevăd: 9.Organizarea/exercitarea - activității de audit - conform normelor legale. 10.Elaborarea sistemelor de control managerial ale instituției și a programelor de dezvoltare ale acestuia, inclusiv a procedurilor formalizate pe activități și categorii de operațiuni, ținând cont de particularitățile cadrului legal, organizațional, de personal, de finanțare și de alte elemente specifice, precum și de standardele prevăzute de O.M.F.P. nr. 946/2005. 14.Urmărirea realizării prin încasare efectivă a venitului suplimentar pretins, reprezentând contravaloarea penalităților datorate de executant. 15.Verificarea periodică a calității lucrărilor de reparații executate, în perioada de garanție a acestora, cât și valorificarea constatărilor rezultate (după caz), potrivit prevederilor menționate în cuprinsul contractelor de lucrări încheiate. 16.Stabilirea întinderii prejudiciului format (pagubă și beneficii nerealizate) pentru paguba estimată de 507,84 lei, chirii neîncasate și 1.025,06 penalități de întârziere, obligații pentru care termenul de încasare s-a prescris, și dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia. 17.Stabilirea întinderii prejudiciului, (pagubă și beneficii nerealizate (dobânzi) calculate până la data încasării integrale), pentru paguba estimată în cuantum de 25.293 lei, rezultată din acordarea unor sume de bani reprezentând ajutor social, unor persoane care nu îndeplineau condițiile de acordare, și dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia. 19. Stabilirea întinderii prejudiciului, (pagubă și beneficii nerealizate (dobânzi) calculate până la data încasării integrale), pentru paguba estimată de 271.363 lei, rezultată din acordarea în anii 2008, 2009, 2010 și primele patru luni ale anului 2011, a unor drepturi pentru menținerea sănătății și securității în muncă, funcționarilor publici și persoanelor cu funcții de demnitate publică, precum și luarea măsurilor pentru recuperarea acestuia. 20.Stabilirea întinderii prejudiciului, (pagubă și beneficii nerealizate (dobânzi) calculate până la data încasării integrale), pentru paguba estimată de 210.739 lei, rezultată din acordarea în anii 2008, 2009, 2010 și primele patru luni ale anului 2011, a unor drepturi speciale reprezentând prime și cadouri personalului contractual, funcționarilor publici și persoanelor cu funcții de demnitate publică, precum și luarea măsurilor pentru recuperarea acestuia. 21.Stabilirea întinderii prejudiciului, (pagubă și beneficii nerealizate (dobânzi) calculate până la data încasării integrale), pentru paguba estimată de 85.004 lei, rezultată din acordarea în anii 2008, 2009, 2010 și primele patru luni din anul 2011 a sporului de dispozitiv persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică, iar în cazul funcționarilor publici și personalului contractual al entității din acordarea sporului în anul 2010 și primele patru luni din anul 2011, personalului bugetar, precum și luarea măsurilor pentru recuperarea acestuia. 22.Stabilirea întinderii prejudiciului, (pagubă și beneficii nerealizate (dobânzi) calculate până la data încasării integrale), pentru paguba estimată de 7.368,48 lei, rezultată din plata lucrărilor neefectuate pe suprafața de 336 mp, precum și luarea măsurilor pentru recuperarea acestuia.

Cu privire la necompetența funcțională a Curții de C. a României de a stabili legalitatea ori nelegalitatea unor clauze din convențiile colective de muncă invocată de reclamanți tribunalul a reținut că potrivit art. 1 din Legea nr.94/1992, C. de C. exercită controlul asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public, iar în competența de control a Curții de C. intră și verificarea modului de formare și utilizare a resurselor bugetelor unităților administrativ-teritoriale. În urma controlului de audit financiar efectuat la Primăria comunei Fibiș inspectorii de audit extern au constatat anumite abateri și nereguli, fiind emisă decizia nr. 58 din 07.11.2011 prin care s-au stabilit și măsurile pe care trebuie să la aducă la îndeplinire entitatea verificată.

Așa cum se poate constata, prin decizia contestată, C. de C. a României prin C. de C. a județului T., nu s-a pronunțat asupra nelegalității sau nulității prevederilor din contractele, respectiv acordurile colective de muncă, ci a apreciat că în mod nelegal au fost plătite anumite drepturi salariaților și funcționarilor publici din cadrul Primăriei. Or, asupra legalității sau temeiniciei celor constatate de inspectorii de audit, este chemată să se pronunțe instanța de judecată prin analizarea pe fond a acestei cereri, motiv pentru care tribunalul a constatat că pârâta nu și-a depășit atribuțiile prevăzute de lege în efectuarea controlului.

Analizând legalitatea și temeinicia măsurilor dispuse de instituția pârâtă – contestate de reclamantă - instanța a reținut următoarele:

În ce privește măsurile dispuse la pct.19 și 20, potrivit prevederilor H.G. nr. 833/2007 și ale Legii 130/1996, instituțiile publice pot încheia, în condițiile legii, acorduri colective de muncă cu sindicatele reprezentative ale funcționarilor publici sau cu reprezentanții funcționarilor publice, respectiv contracte colective de muncă, în cazul personalului contractual, dar nu pot fi negociate clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispozițiile legale.

De asemenea, potrivit Deciziei nr. 768/18.09.2007 a Curții Constituționale, „contractele colective de muncă încheiate pentru salariații instituțiilor publice, au un regim juridic special, determinat de situația deosebită a părților acestor contracte. Astfel, cheltuielile necesare pentru funcționarea instituțiilor publice, inclusiv drepturile salariale ale salariaților, sunt suportate de la bugetul de stat ori de la bugetele locale ale comunelor, ale orașelor și ale județelor”.

Art.137 alin.1 din Constituția României prevede că "(1)Formarea, administrarea, întrebuințarea și controlul resurselor financiare ale statului, ale unităților administrativ-teritoriale și ale instituțiilor publice sunt reglementate prin lege".

În aceste condiții, se impune ca și drepturile salariale ale personalului instituțiilor publice să fie stabilite prin lege, în limite precise, care nu pot constitui obiect al negocierilor și nu pot fi modificate prin convenții colective.

În anii 2008 - 2010 și 2011 (când s-au acordat aceste drepturi personalului reclamantei), actele normative care au reglementat sistemul de stabilire a salariilor pentru personalul din sistemul bugetar, pe categorii de personal, respectiv, funcționari publici, personal contractual și persoane cu funcții de demnitate publică, au fost: O.G. 6/2007, O.G. 10/2008, O.G. 108/2005.

În baza Contractului Colectiv de Muncă și a Acordului Colectiv de Muncă înregistrate la Direcția de Muncă, Solidaritate Socială și Familie a jud. T. sub nr. 40/25.01.2006 s-au acordat personalului contractual, funcționarilor publici și persoanelor cu funcție de demnitate publică din cadrul instituției reclamante, drepturi speciale pentru menținerea sănătății și securității muncii și drepturi speciale pentru sărbători: Paști, C., 8 Martie, 1 Iunie.

Asemenea drepturi erau, însă, reglementate de alte acte normative. Astfel, dreptul la asistență medicală, proteze și medicamente este reglementat prin Legea 92/2006; dreptul la o alocație individuală de hrană sub forma tichetelor de masă de Legea 142/1998; dreptul la uniformă gratuită - de art. 32 din Legea 188/1999.

Potrivit art. 12 al. 1 teza a II-a din Legea 130/1996, prin contractele colective de muncă nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale. Conform art. 25 teza a II-a din H.G. 833/2007, clauzele acordurilor colective nu pot excede sau, după caz, nu pot stabili îngrădirea drepturilor și obligațiilor reglementate prin lege sau drepturi ori obligații suplimentare față de cele reglementate prin lege în derularea raporturilor de serviciu.

Or, prin acordarea drepturilor speciale pentru menținerea sănătății și securității muncii angajaților instituției reclamante, s-a constatat că au fost încălcate dispozițiile legale sus-indicate, precum și decizia Curții Constituționale nr. 768/18.09.2007.

În consecință tribunalul a apreciat că, constatările Camerei de C. a județului T. și măsurile dispuse de aceasta sunt legale și temeinice.

Cu privire la natura drepturilor acordate reclamanții au apreciat că actele contestate sunt nelegale, deoarece drepturile acordate nu constituie venituri salariale și nu sunt impozabile, acestea fiind acordate în temeiul dispozițiile art. 39 coroborat cu art. 171 Codul muncii, baza atribuirii constituind-o contractul colectiv de muncă.

Aceste susțineri ale reclamanților nu au putut fi reținute și, ca atare, au fost înlăturate, față de dispozițiile legale incidente în speță.

Astfel, potrivit prevederilor pct. 68 din HG nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal:„Veniturile din salarii sau asimilate salariilor cuprind totalitatea sumelor încasate ca urmare a unei relații contractuale de muncă, precum și orice sume de natură salarială primite în baza unor legi speciale, indiferent de perioada la care se refera și care sunt realizate din:

a) sume primite pentru munca prestată ca urmare a contractului individual de muncă, a contractului colectiv de muncă, precum și în baza actului de numire - salariile de baza

- sporurile și adaosurile (...), orice alte câștiguri în bani și în natură, primite de la angajatori de către angajați, ca plata a muncii lor (...)."

De asemenea, dispozițiile art. 55 alin. 4 din Legea nr. 571/2003, cu modificările și actualizările ulterioare, prevăd, în mod expres, sumele care nu sunt incluse în veniturile salariale și care nu sunt impozabile, în înțelesul impozitului pe venit:

Or, în speță, sumele acordate de angajator (reclamanta, în speță) nu se regăsesc printre cele enunțate textul de lege anterior menționat.

În sensul celor de mai sus, Tribunalul a constatat că, din interpretarea dispozițiilor legale anterior citate, rezultă în mod clar, natura sumelor încasate cu titlu de „drepturi speciale pentru asigurarea sănătății și securității în muncă”.

Așadar, instanța a constatat că aceste drepturi ce privesc sănătatea și securitatea în muncă, nu se pot referi decât la condițiile efective de muncă din unitatea în care își desfășoară activitatea funcționarii publici și, în niciun caz, la acordarea unor drepturi bănești, care nu pot fi decât venituri impozabile și care devin, în acest mod, veritabile drepturi salariale, în sensul pct. 68 din HG nr. 44/2004, deoarece modifică sumele de bani cuvenite angajaților, potrivit legii, fără să existe o dispoziție legală în acest sens.

Într-adevăr, dispozițiile art. 171 alin. 2 din Codul muncii (în forma aflată în vigoare la data acordării) prevăd că angajatorul are obligația de a asigura sănătatea și securitatea angajaților, dar această obligație se concretizează numai în formele prevăzute de lege, întrucât Codul muncii este lege generală ce se completează cu legile speciale în domeniu.

De asemenea, dispozițiile art. 171 alin. 5 din Codul muncii se referă la faptul că măsurile respective nu pot determina obligații financiare pentru angajați; ori, în speță, acestea au determinat, în primul rând, drepturi - sub forma drepturilor salariale acordate angajaților - ce se impuneau a fi impozitate potrivit legii.

Mai mult, actul normativ care instituia măsuri pentru promovarea îmbunătățirii securității și sănătății în muncă a lucrătorilor, respectiv - Legea nr. 319/2006 - reglementează la art. 1 și 2 principiile generale referitore la prevenirea riscurilor profesionale, protecția sănătății și securitatea lucrătorilor, eliminarea factorilor de risc și accidentare, informarea, consultarea și întrunirea acestora, dar nu reglementează acordarea unor drepturi bănești speciale de natura celor indicate anterior.

Totodată, Tribunalul a constatat că dispozițiile art. 55 alin. 4 lit. b din Codul fiscal se referă la drepturile de hrană acordate de angajatori, angajaților, în conformitate cu legislația în vigoare, iar cele ale art. 55 alin. 4 lit. e din același act normativ se referă, printre altele, la contravaloarea echipamentului individual de lucru, a medicamentelor și materialelor igienico-alimentației de protecție, ce se acordă potrivit legislației în vigoare.

Aceasta, deoarece prevederile pct. 82 și 84 din HG nr. 44/2004 enumeră drepturile care se acordă, potrivit legislației specifice, numai anumitor categorii de personal - drepturi care nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile - având în vedere tocmai rolul normelor metodologice de a asigura aplicarea unitară a codului fiscal, în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. 1 și art. 5 alin. 3 din acest act normativ.

Referitor la măsura prevăzută la pct.21 privind plățile pentru indemnizația de dispozitiv acordată fără temei legal personalului angajat și persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică, instanța a reținut că indemnizația de dispozitiv este prevăzută de Legea nr.138/1999 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului militar din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, precum și acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituții, act normativ ce nu poate constitui temei legal pentru acordarea acestei indemnizații personalului angajat al instituției reclamante.

Mai mult, în privința sporului de dispozitiv, prin Decizia nr. 37 din 14.12.2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, statuând că:„Dispozițiile art. 13 raportat la art. 47 din Legea nr. 138/1999 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului militar din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, precum și acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituții se interpretează în sensul că indemnizația de dispozitiv lunară în cuantum de 25% din salariul de bază, prevăzută de art. 13 din acest act normativ, se acordă funcționarilor publici și personalului contractual care își desfășoară activitatea în cadrul Ministerului Administrației și Internelor și în instituțiile publice din subordinea ministerului, precum și personalului care își desfășoară activitatea în serviciile comunitare din subordinea consiliilor locale și a prefecturilor care au beneficiat de acest drept salarial și înainte de transfer sau detașare din cadrul fostului Minister de Interne.” Prin urmare, de acest spor beneficiază doar categoriile expres menționate, ori personalul din cadrul instituției reclamante, nu se regăsește printre acestea, iar pentru persoanele care ocupă funcții de demnitate publică alese și numite, indemnizațiile prevăzute în anexele O.G. nr. 10/2008 reprezintă unica formă de remunerare a activității corespunzătoare funcției, așa cum se prevede în art. 3 alin (4) din actul normativ menționat.

Instanța nu a putut reține nici apărările reclamantei privind acordarea acestui spor în baza sentinței civile nr.705/08.10.2007 a Tribunalului T. deoarece reclamanta nu a depus la dosar această hotărâre pentru a face dovada celor afirmate.

Cu privire la măsura dispusă la pct.9 din Decizia nr.26/2011 privind neorganizarea compartimentului de audit public intern, s-a reținut de către organele de control că nu s-a organizat și exercitat activitatea de audit public intern, cu privire la formarea și utilizarea fondurilor publice, precum și la administrarea patrimoniului public, conform prevederilor legale. Apărările reclamantei privind . OUG nr.34/2009 prin care s-a suspendat ocuparea prin concurs sau examen a posturilor vacante din instituțiile și autoritățile publice nu au putut fi reținute față de prevederile Legii nr. 672/2002, privind auditul public intern, care la art. 9 lit. a) stabilește în sarcina conducătorului instituției publice obligația instituirii cadrului organizatoric și funcțional necesar desfășurării activității de audit public intern, și ale art.22 alin.2 din OUG nr.34/2009 care permite ordonatorilor principali de credite, în cazuri temeinic justificate, să aprobe ocuparea unui procent de maximum 15% din totalul posturilor vacante după data intrării în vigoare a ordonanței de urgență.

Referitor la măsura dispusă la pct.16 cu privire la „stabilirea întinderii prejudiciului format (pagubă și beneficii nerealizate) pentru paguba estimată de 507,84 lei, chirii neîncasate și 1.025,06 penalități de întârziere, obligații pentru care termenul de încasare s-a prescris, și dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia”, corelată cu pct.4 din partea constatativă, tribunalul a reținut că organele de control au reținut mai multe abateri de la legalitate, respectiv atât faptul că în contractele de închiriere și concesiune nu au fost prevăzute clauze referitoare la facturarea chiriei sau concesiunii, în contabilitate nu sunt înregistrate contravalori ale chiriei sau concesiunii, nu s-au calculat penalități de întârziere, cât și neluarea măsurilor pentru recuperarea chiriilor restante.

Apărările reclamantei cu privire la această măsură nu au putut fi reținute având în vedere că în mod corect s-a reținut că nu au fost luate măsuri pentru recuperarea veniturilor din închiriere și concesiune restante, inclusiv prin acționarea în instanță a cocontractanților, iar împrejurarea că aceste creanțe s-au prescris este imputabilă autorității publice.

La pct.10 din decizia contestată s-a dispus „elaborarea sistemelor de control managerial ale instituției și a programelor de dezvoltare ale acestuia, inclusiv a procedurilor formalizate pe activități și categorii de operațiuni, ținând cont de particularitățile cadrului legal, organizațional, de personal, de finanțare și de alte elemente specifice, precum și de standardele prevăzute de O.M.F.P. nr. 946/2005”, urmare a constatării faptului că la nivelul Primăriei T. ordonatorul principal de credite nu a instituit o funcție de evaluare a controlului intern și nu a elaborat politici, planuri și programe de derulare a acestor acțiuni, în conformitate cu prevederile O.M.F.P. 946/2005. Tribunalul nu a putut reține apărările reclamantei câtă vreme aceasta nu a făcut dovada că s-a procedat la separarea atribuțiilor și responsabilităților în vederea reducerii riscului de eroare, fraudă, încălcare a legislației și riscului de a nu putea detecta aceste probleme, precum și crearea cadrului pentru ca nici o persoană sau compartiment să nu poată controla toate etapele importante ale unei operațiuni sau ale unui eveniment, respectiv nu a depus la dosar fișele postului, Regulamentul intern al instituției la care face referire în acțiune.

Măsura dispusă la pct.14 din decizie privind „urmărirea realizării prin încasare efectivă a venitului suplimentar pretins, reprezentând contravaloarea penalităților datorate de executant”, este detaliată la pct.15 din partea constatativă unde s-a reținut corect că nu au fost respectate clauzele contractuale referitoare la realizarea de către executant a lucrărilor de reparații capitale la termen, urmare a încheierii contractului de lucrări între Primăria T. și .. Prin aceste constatări și măsura dispusă pârâții nu au intervenit în contractul dintre cele două părți, cum greșit a susținut reclamanta, pârâta având obligația de a verifica modul de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public, prin resurse financiare ale sectorului public înțelegându-se toate resursele financiare ale unităților administrative-teritoriale, indiferent de modul de constituire, de la bugetul de stat ori din venituri proprii. Or, prin omisiunea de a pretinde penalități pentru executarea cu întârziere a lucrărilor contractate sunt afectate resursele financiare ale unității administrativ-teritoriale.

Referitor la măsura dispusă la pct.15 „verificarea periodică a calității lucrărilor de reparații executate, în perioada de garanție a acestora, cât și valorificarea constatărilor rezultate (după caz), potrivit prevederilor menționate în cuprinsul contractelor de lucrări încheiate” coroborată cu constatarea de la pct.14 unde s-a reținut neasigurarea riscului calității lucrărilor de reparații efectuate, cauzată de neconstituirea garanțiilor de bună execuție a contractelor, tribunalul a reținut că în anul 2010, Primăria T. a efectuat diverse lucrări de reparații capitale potrivit contractelor de lucrări încheiate, iar pe parcursul decontării facturilor de lucrări emise de executanți, instituția auditată a omis să constituie garanția de bună execuție, contrar prevederilor clauzelor contractuale menționate în cuprinsul fiecărui contract de lucrări încheiat, în valoare de 135.182 lei și contrar prevederilor legale ce obligă la constituirea garanției de buna execuție.

Cu privire la acordarea nelegală a ajutoarelor sociale reținută la pct.17 tribunalul a reținut că în anul 2010 când s-a constatat de către Inspectoratul Teritorial de Muncă T. prin procesul-verbal de control nr._ din 25.06.2010, cu privire la care reclamantul nu a făcut dovada că ar fi fost anulat, că existau 21 de dosare încetate cu privire la care trebuie aplicate prevederile Legii nr.416/2001 în sensul luării măsurilor de recuperare a sumelor nelegal acordate, recuperarea sumelor plătite necuvenit cu titlu de ajutor social se realiza de către primar prin dispoziție scrisă, care se comunică debitorului în termen de 15 zile, astfel că modificarea ulterioară a legii nu prezintă relevanță.

Referitor la măsura dispusă la pct.22 corelată cu pct.16 din partea constatativă s-a reținut nerespectarea prevederilor legale privind angajarea, lichidarea, ordonanțarea și plata cheltuielilor de capital care au condus la crearea de pagube urmare a încheierii între Primăria T. și S.C. Kutter International România S.R.L. a contractului de lucrări nr.4003/19.10.2010, potrivit căruia, executantul se obliga să finalizeze și să remedieze orice defecte ale lucrării întreținere periodică straturi bituminoase subțiri (șlam) pe străzile interioare din ..c. 25 (drum comunal).

Deși din cuprinsul Procesului-verbal la terminarea lucrărilor nr.1837 din 20.05.2011, însușit și de către executantul lucrărilor, a rezultat că „lucrările au fost efectuate pe o suprafață totală de 11.664 mp" din cei 12.000 mp, totuși în anul 2010, primăria a achitat integral către executant prețul contractului, în sumă totală de 263.210,25 lei, fiind astfel efectuate plăți suplimentare de 7.368,48 lei, fără temei legal, în favoarea executantului, sumă ce corespunde suprafeței de 336 mp, pe care nu s-au efectuat lucrări de către executant. Realizarea ulterioară a lucrărilor și pentru suprafața de 336 mp, de altfel nedovedită, nu conferă legalitate sumei de 7.368,48 lei achitate în anul 2010.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul textelor de lege menționate, instanța a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei.

Cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată a fost respinsă în temeiul art.274 alin.1 C.pr.civ, pârâta nefiind parte căzută în pretenții.

IV. Recursul reclamanților:

În cauză au declarat recurs reclamanții . C. T., solicitând, în principal, casarea sentinței recurate, trimiterea spre rejudecare a cauzei la secția de contencios administrativ a Tribunalului T., iar în subsidiar, casarea sentinței recurate reținerea cauzei spre rejudecare sub toate aspectele și pe fond admiterea excepției necompetentei funcționale a Curții de C. a României de a stabili legalitatea ori nelegalitatea unor clauze din convențiile colective de munca și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecata la ambele instanțe.

În motivare recurenta arată că sentința recurată este criticabila, deoarece instanța de fond a analizat excepția necompetentei funcționale a Curții de C. a României de a stabili legalitatea ori nelegalitatea unor clauze din convențiile colective de munca în mod lapidar, dar nu s-a pronunțat asupra acesteia în sensul că, nici din motivarea hotărârii nici din dispozitivul hotărârii nu reiese în mod explicit ca instanța a admis sau a respins aceasta excepție.

Mai mult decât atât excepția a fost invocata și pentru "punctul 4 corelat cu punctul 16 decizional, care se refera la (nestabilirea, neevidențierea, neurmărirea și neîncasarea veniturilor din chirie datorate de persoane fizice), deoarece conform art. 22 din Legea nr. 94/1992 rep. 2008, prevede în mod expres, la alin. 1, lit. f:

"(1) În cadrul competențelor prevăzute la art. 21, C. de C. își desfășoară atribuțiile specifice asupra următoarelor domenii:

f) situația, evoluția și modul de administrare a patrimoniului public și privat al statului și al unităților administrativ-teritoriale de către instituțiile publice, regiile autonome, companiile și societățile naționale, precum și concesionarea sau închirierea de bunuri care fac parte din proprietatea publică;", C. de C. a României și C. de C. a Județului T., au competente cu privire la concesionarea și închiriere de bunuri ce fac parte din proprietatea publica, ori în speța imobilele închiriate nu fac parte din proprietatea publica.", or, instanța de fond nu a făcut nici o referire la aceste aspecte.

Sentința recurată este criticabila, deoarece instanța de fond la fila 8, paragraf 2, rândurile 7 și 8, deși a fost investita sa soluționeze acțiunea formulata de . nr. 26/14-06-2011, aceasta retine în mod greșit ca "în urma controlului de audit financiar efectuat la Primăria corn. Fibiș inspectorii de audit extern au constatat anumite abateri și nereguli, fiind emisa decizia nr. 58 din 07.11.2011 prin care s-au stabilit masurile pe care trebuie sa la aducă la îndeplinire entitatea verificata.", or atâta timp cât, în motivarea hotărârii apar părți noi și se fac referiri la alte acte emise de C. de C. a României, cu care instanța nu a fost investita, sentința apare a fi ca nelegala chiar lovita de nulitate și în atare situație casarea cu trimitere a acesteia spre rejudecare Tribunalului T. apare a fi întemeiata.

În motivele pentru casarea cu reținere spre rejudecare, recurenții arată că sentința recurată este criticabilă, deoarece instanța de fond nu a analizat în mod temeinic motivele excepției de necompetentă funcțională a Curții de C. a României - C. de C. a jud. T. în ce privește stabilirea legalității ori nelegalității unor clauze din convențiile colective de muncă, lăsând nesoluționata aceasta excepție, motiv pentru care reiterează motivele din prima instanța.

Noțiunea de „nelegalitate" a unei clauze contractuale este echivalentă cu noțiunea de nulitate a respectivei clauze. Aceasta deoarece o clauză nelegală devine nulă.

Din economia textelor de lege invocate, rezultă următoarele:

- numai și numai instanța de judecată poate constata nulitatea unei clauze din convențiile colective de muncă;

- numai și numai la cererea părții interesate, instanța de judecată poate constata nulitatea unei clauze cuprinse în convențiile colective de muncă;

- până la constatarea nulității, de către instanța de judecată competentă, clauzele cuprinse în convențiile colective de muncă se bucură de prezumția de legalitate;

- în sistemul nostru de drept nu există nici o dispoziție derogatorie de la prevederile art. 24 din Legea nr. 130/1996 sau după caz art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62 / 2011 (ci, dimpotrivă, există dispoziții care întăresc principiul sus enunțat, anume: art. 41 alin. (5) din Constituție, art. 243 Codul Muncii în vigoare la data aplicării CCM respectiv ACM).

Pe cale de consecință, C. de C. a României și Camerele de C. județene nu pot, ele însele, constata ori stabili nulitatea, nelegalitatea niciunei clauze cuprinse în convențiile colective de muncă.

Aceasta deoarece, C. de C. și Camerele de C. județene nu sunt instanțe de judecată competente, în sensul dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 130/1996, art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62 / 2011 și nici în sensul art. 2 pct. I.

De altfel, sub un alt aspect din analizarea atribuțiilor Curții de C. ce sunt reglementate prin art. 26 -30 din Legea nr. 94/1992, aceste atribuții se referă la „auditul financiar ai conturilor de execuție" și „auditul performanței utilizării resurselor financiare ".

Iar, în conformitate cu definiția dată prin art. 2 lit. c) din aceiași Lege nr. 94/1992, activității de „audit financiar", C. de C. poate furniza doar o opinie.

Așadar, nicidecum C. de C. nu poate constata nelegalitatea unei clauze din convenția colectivă de muncă.

Din analizarea art. 43 din Legea nr. 94/1992 legiuitorul parlamentar a arătat:

- ce anume poate stabili C. de C., în baza constatărilor sale;

- domeniile în care C. de C. poate stabili respectivele măsuri. Constatările Curții de C. sunt limitate la domeniul financiar, contabil șl fiscal (art. 43 lit. a),iar neregulile constatate sunt limitate la activitatea financiar - contabilă sau fiscală (art. 43 lit. c).

Așadar, arată recurenții, în cazul de față, dedus judecății, controlul exercitat de C. de C. - C. Județeană de C. asupra legalității clauzelor din acordul și contractul colectiv de muncă excede nu numai competentei funcționale (care revine exclusiv instanței de judecată, la cererea părții interesate), ci excede și atribuțiilor domeniului de activitate cu care această instituție a fost investită prin Legea nr. 94/1992.

Recurenții invocă aceeași excepție și pentru punctul 4 corelat cu punctul 16 decizional, care se refera la (nestabilirea, neevidențierea, neurmărirea și neîncasarea veniturilor din chirie datorate de persoane fizice), deoarece conform art. 22 din Legea nr. 94/1992 rep. 2008, prevede în mod expres, la alin. 1, lit. f:

"(1) În cadrul competențelor prevăzute la art. 21, C. de C. își desfășoară atribuțiile specifice asupra următoarelor domenii:

f) situația, evoluția și modul de administrare a patrimoniului public și privat al statului și al unităților administrativ-teritoriale de către instituțiile publice, regiile autonome, companiile și societățile naționale, precum și concesionarea sau închirierea de bunuri care fac parte din proprietatea publică;C. de C. a României și C. de C. a Județului T., au competente cu privire la concesionarea și închiriere de bunuri ce fac parte din proprietatea publica, ori în speța imobilele închiriate nu fac parte din proprietatea publica.

Pentru aceste motive solicită admiterea excepției de necompetență funcțională.

Recurenții mai arată că sentința recurată este criticabilă deoarece prima instanță a respins acțiunea referitor la masurile dispuse la pct. 19 și 20 din decizia nr. 26/2011.

Atât C. de C. a României prin C. de C. T. și mai ales instanța de fond a dat o greșita interpretare Deciziei Curții Constituționale nr. 768/2007 și a dispozițiilor HG. 833/2007 și a Legii nr. 130/1996, reținând în mod greșit ca: "În ce privește masurile dispuse la pct.19 și 20, potrivit prevederilor H.G. nr. 833/2007 și ale Legii 130/1996, instituțiile publice pot încheia, în condițiile legii, acorduri colective de munca cu sindicatele reprezentative ale funcționarilor publici sau cu reprezentanții funcționarilor publice, respectiv contracte colective de munca, în cazul personalului contractual, dar nu pot fi negociate clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispozițiile legale.

De asemenea, potrivit Deciziei nr. 768/18.09.2007 a Curții Constituționale, „contractele colective de munca" încheiate pentru salariații instituțiilor publice, au un regim juridic special, determinat de situația deosebita a pârtilor acestor contracte. Astfel, cheltuielile necesare pentru funcționarea instituțiilor publice, inclusiv drepturile salariale ale salariaților, sunt suportate de la bugetul de stat ori de la bugetele locale ale comunelor, ale orașelor și ale județelor"., textele de lege indicate de instanța permițând stabilirea unor drepturi prin convențiile colective de munca încheiate la nivel de unitate, drepturi care nu încalcă nicio dispoziție legala, astfel:

Legea nr. 130/1996, la art. 7 alin. 2 dispune: " (2) Contractele colective de munca, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea pârtilor."

Legea nr. 130/1996, la art. 8 dispune: "(1) Clauzele contractelor colective de munca pot fi stabilite numai în limitele și în condițiile prevăzute de prezenta lege.

(2) Contractele colective de munca nu pot conține clauze care sa stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca încheiate la nivel superior.

(3) Contractele individuale de munca nu pot conține clauze care sa stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca.

(4) La încheierea contractului colectiv de munca, prevederile legale referitoare ia drepturile salariaților au un caracter minimal."

Hotărârea de Guvern nr. 833/2007, la art. 22, alin. 1 dispune: "(1) Acordul colectiv este convenția încheiată în formă scrisă între autoritatea sau instituția publică, reprezentată prin conducătorul acesteia, și funcționarii publici din cadrul autorității sau instituției publice respective, prin sindicatele reprezentative ale acestora ori prin reprezentanții aleși, în care sunt stabilite anual măsuri referitoare la:

a) constituirea și folosirea fondurilor destinate îmbunătățirii condițiilor la locul de muncă:

b) sănătatea și securitatea în muncă;

c) programul zilnic de lucru;

d) perfecționarea profesională;

e) alte măsuri decât cele prevăzute de lege, referitoare la protecția celor aleși în organele de conducere ale organizațiilor sindicale sau desemnați ca reprezentanți ai funcționarilor publici."

Hotărârea de Guvern nr. 833/2007, la art. 25, dispune: "Acordurile colective nu pot conține prevederi contrare, drepturi și obligații sub nivelul minim stabilit prin acte normative. Clauzele acordurilor colective nu pot exceda sau, după caz, nu pot stabili îngrădirea drepturilor și obligațiilor reglementate prin lege sau drepturi ori obligații suplimentare față de cele reglementate prin lege în derularea raporturilor de serviciu."

În Decizia Curții Constituționale nr. 768/2007 se arata: "Conform principiilor de bază ale contractelor colective de muncă, astfel de contracte constituie legea pârtilor, iar în conținutul lor nu pot fi stabilite drepturi sub nivelul minimal prevăzut de lege și de contractul colectiv încheiat la nivel superior."

Codul Muncii, la art. 40, alin. 2 dispune: „Angajatorului ii revin, în principal, următoarele obligații: sa acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de munca aplicabil și din contractele individuale de muncă".

Din interpretarea acestor texte legale, reiese fără putința de tăgada, ca instanța de fond în mod greșit a apreciat ca "constatările Camerei de C. a jude/ului T. și masurile dispuse de aceasta sunt legale temeinice.", mergând pe apărările greșite și tendențioase ale Curții de C. din încheiere nr. 7/2011 prin care le-a respins contestația, astfel la fila 9, paragraf 7, rândurile 3-7 instanța a reținut în mod greșit că: "prin acordarea drepturilor speciale pentru menținerea sănătății și securității muncii angajaților instituției reclamante, se constată că au fost încălcate dispozițiile legale sus-indicate, precum decizia Curții Constituționale nr. 768/18.09.2007.", fără a reține și partea din motivarea deciziei expusa mai sus, parte din care reiese tocmai contrariul reținut de instanța de judecata.

Nu este de neglijat faptul ca prin Decizia nr. 768/2007 C. Constituționala a respins excepția de neconstitutionalitate cu privire la art. 12 din Legea nr. 130/1996, or conform legii, deciziile prin care s-a admis excepția de neconstitutionalitate sunt obligatorii și produc efecte erga omnes de la data publicării lor în Monitorul oficial.

Recurenții mai susțin că sentința recurată este criticabila deoarece instanța de fond deși retine argumentația din Decizia Curții Constituționale nr. 768/2007 din care reiese ca:" „contractele colective de munca" încheiate pentru salariații Instituțiilor publice, au un regim juridic special, determinat de situația deosebita a pârtilor acestor contracte." în mod greșit aceasta a înlăturat apărările reclamanților cu privire la natura drepturilor acordate, susținând în mod legal ca, drepturile acordate nu constituie venituri salariale și nu sunt impozabile, acestea fiind acordate în temeiul dispozițiilor art. 39 corob. cu art. 171 Codul Muncii, iar baza legala a atribuirii constituind-o contractul colectiv de munca.

Instanța de fond nu a ținut cont de apărările formulate și de natura drepturilor prevăzute la art. 35 și art. 37 din convențiile colective de munca unde au fost definite explicit de partite contractante ca „cheltuieli materiale".

Ele nu au fost niciodată finanțate din capitolul bugetar aferent cheltuielilor cu salariile și/sau cheltuielilor de personal.

Se susține că nu pot fi incluse, prin asimilare "drepturile speciale" acordate conform Contractului Colectiv de Munca respectiv Acordului Colectiv de Munca la niciuna dintre literele art. 55 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, pentru că nu exista nici o similitudine.

Din analiza comparativă a textelor rezulta ca drepturile speciale acordate salariaților în perioada 01.01._10, conform CCM respectiv ACM, nu sunt incluse în veniturile salariale și „nu sunt impozabile, în înțelesul impozitului pe venit" conform preambulului art. 55 alin. (4) al Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, or toate actele normative, invocate de instanța de fond, se refera exclusiv fie la drepturi salariale sau asimilate salariilor fie la alte drepturi prevăzute de diverse acte normative nicidecum la drepturile negociate de . respectiv CCM.

Se mai arată că instanța de fond, deși nu a fost investita de părțile litigante sa cerceteze, legalitatea clauzelor contractuale și/sau sa se pronunțe cu privire la nulitatea acestora, aceasta a încălcat principiul disponibilității prev. de art. 129, alin. 6 C. proc. civ. atâta timp cât a dat o altă interpretare naturii drepturilor acordate.

La fila 10 instanța constata nelegalitatea drepturilor acordate, fără să rețină că legea pârtilor sunt Contractul colectiv de munca și Acordul colectiv de munca, reținând în mod greșit ca: "În sensul celor de mai sus, Tribunalul constata ca, din interpretarea dispozițiilor legale anterior citate, rezultă în mod clar, natura sumelor încasate cu titlu de „drepturi speciale pentru asigurarea sănătății și securității în munca".

Așadar, instanța constata ca aceste drepturi ce privesc sănătatea și securitatea în munca, nu se pot referi decât la condițiile efective de munca din unitatea în care desfășoară activitatea funcționarii publici și, în niciun caz, la acordarea unor drepturi bănești, care nu pot fi decât venituri impozabile și care devin, în acest mod, veritabile drepturi salariale, în sensul pct. 68 din HG nr. 44/2004, deoarece modifica sumele de bani cuvenite angajaților, potrivit legii, fără sa existe o dispoziție legala în acest sens", or, tocmai Contractul colectiv de munca și prin Acordul colectiv de munca reprezintă dispoziții legale în acest sens.

A nega legea părților înseamnă a nu o recunoaște sau a considera-o nelegala, or în atare situație instanța s-a pronunțat asupra ce nu i s-a cerut "plus petita" motiv ce se circumscrie dispozițiilor art. 394, pct. 6 C. proc. civ.

Recurenții mai arată că instanța de fond, în mod greșit a respins acțiunea referitor la măsura prevăzute la pct. 21 privind plățile pentru indemnizația de dispozitiv, reținând în mod greșit ca aceasta indemnizație s-a acordat fără temei legal, deși în Contractul colectiv de munca și în Acordul colectiv de munca acte legale ce reprezintă legea părților era cuprinsa aceasta indemnizație.

Tot cu privire la legalitatea acestei indemnizații instanța de fond a omis sa rețină apărările în care arătau: "Referitor la indemnizația de dispozitiv, de asemenea punem în vedere ca acest drept a fost acordat în baza prevederilor legale în vigoare cat și a Deciziei civile nr. 705/08.10.2007 a Tribunalului T., prin care se obliga atât P. comunei T. cât și Consiliul Local T. la acordarea acestui drept.”

Din dispozitivul deciziei rezultă ca pârâții sunt obligați la acordarea respectivului drept către reclamanții membri de sindicat din data de 27.04.2004 și până la încetarea raporturilor de serviciu a acestora.

De asemenea acest drept fiind legal, a fost cuprins ulterior și în cadrul Contractului Colectiv de munca și Acordului Colectiv de munca printr-un act adițional.

Acest drept s-a acordat în anul 2010, Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitara care s-a aplicat în anul 2010 prevede în mod expres acest drept în anexele la lege fiind inclus și sporul de dispozitiv care trebuia inclus în salariul de baza pentru funcționarii publici respectiv personalul contractual, iar în cazul altor categorii de personal precum aleșii locali acest drept se impunea acordat ca și suma compensatorie cu caracter tranzitoriu.

Se arată că edificatoare sunt următoarele prevederi legale:

- Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitara care s-a aplicat în anul 2010: "Art. 3 Sistemul de salarizare reglementat prin prezenta lege are la baza următoarele principii:

c) luarea în considerare a sporurilor, a adaosurilor salariate, a majorărilor, a indemnizațiilor cu caracter general sau special, precum a altor drepturi de natura salariala, recunoscute sau stabilite, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, prin hotărâri judecătorești, prin acte de negociere colective, precum ci prin alte modalități, acestea regăsindu-se la un nivel acceptat, potrivit principiilor prezentei legi, în salariul brut sau, după caz, în salariul de baza, în solda funcției de baza sau în indemnizația lunara de încadrare:" -O.U.G.nr.1/2010

"Art. 5 b) sporurile, indemnizațiile și alte drepturi salariate prevăzute în anexe la Legea-cadru nr. 330/2009 care nu se introduc în salariul de baza. solda/salariul funcției de baza sau, după caz, indemnizația lunara de încadrare se acorda în aceleași cuantumuri de la 31 decembrie 2009, numai personalului care a beneficiat de acestea, în măsura în care își desfășoară activitatea în aceleași condiții, cu respectarea prevederilor art. 23 din Legea cadru nr. 330/2009."

"Art. 6(1) în cazul în care drepturile salariale determinate în conformitate cu Legea-cadru nr. 330/2009 și cu prezenta ordonanța de urgență sunt mai mici decât cele stabilite prin legi sau hotărâri ale Guvernului pentru funcția respectiva, pentru luna decembrie 2009 se acorda o suma compensatorie cu caracter tranzitoriu care sa acopere diferența, în măsura în care persoana își desfășoară activitatea în aceleași condiții. Această suma se include în salariul de baza, solda/salariul funcției de baza sau indemnizația lunara de încadrare, după caz, dar nu este luata în calcul la determinarea altor drepturi de natură salarială care se stabilesc în funcție de acestea."

Se poate constata ca suma respectivă în cazul aleșilor locali (primar și viceprimar) nu constituie un spor acordat la indemnizația de baza ci constituie o indemnizație de dispozitiv, din cuprinsul Deciziei civile nr. 705 I 08.10.2007 a Tribunalului T. rezultând și acest din urmă aspect."

Instanța de fond în mod greșit a reținut ca privind sporul de dispozitiv este reglementat numai de Legea 138/1999 și greșit nu a reținut apărările formulate pe motiv că reclamanții nu au depus la dosar Decizia nr. 705/2007 pentru a face dovada celor afirmate, or, aceasta hotărâre se afla în dosarul administrativ format la C. de C. a României - C. de C. T. cu ocazia contestării pe cale administrativa a deciziei nr. 26/2011, astfel ca instanța conform rolului activ avea obligația sa solicite Camerei de C. T. sa depună dosarul administrativ pentru a putea fi studiat, or, prin aceasta omisiune, instanța a încălcat principiul rolului activ al judecătorului prev. de art. 129, alin 4 și 5.

Recurenții susțin că sentința recurată este criticabilă deoarece instanța de fond în mod greșit a respins apărările cu privire la măsura dispusa la pct. 17 din decizia nr. 26/2011, argumentând în mod nelegal ca: „recuperarea sumelor plătite necuvenit cu titlu de ajutor social se realiza de către primar prin dispoziție scrisă, care se comunica debitorului în termen de 15 zile, astfel ca modificarea ulterioara a legii nu prezintă relevanță."

Deși susțin că au arătat ca prin Anexa nr. 3 la Procesul Verbal de Control nr._/25.06.2010 întocmit de către inspectorii de munca din cadrul ITM T. și din conținutul acestuia rezulta ca masurile menționate de închidere a dosarelor și după caz aplicarea art. 21 din Legea nr. 416/2001 au fost propuse sau după caz prezentate sub forma unor recomandări nicidecum sub forma unor dispoziții/sarcini imperative și obligatorii, lăsându-se astfel la latitudinea autorității locale modul de îndeplinire a respectivelor masuri.

Potrivit Legii nr. 416/2001 neîndeplinirea de către titularii sau familiile beneficiare de ajutor social, a obligațiilor prevăzute la "art. 6 alin. (2) - prestarea unor ore de munca în folosul comunității" art. "7 alin. (1) - prezentarea din 3 în 3 luni a unei dovezi ca sunt în evidența agenției teritoriale pentru ocuparea forței de munca, pentru încadrare în munca, nu au refuzat un loc de munca ori participarea la serviciile pentru stimularea ocupării forței de munca și de formare profesionala oferite de aceste agenții”, se sancționează cu suspendarea dosarului de ajutor social, iar în cazul în care suspendarea continua, se procedează la închiderea dosarului constatându-se încetarea dreptului la ajutor social conform art. 20 din Legea nr. 416/2011 .

Aceste sancțiuni au fost aplicate de către ., fiind emise dispoziții de încetare a celor 21 de dosare de ajutor social.

Potrivit art. 21 din Legea nr. 416/2001 în vigoare la data controlului "Art. 21. - (1) Sumele încasate necuvenit, cu titlu de ajutor social, se recuperează de la titularul dreptului ajutorului în termenul de prescripție stabilit de lege pentru creanțele bugetare (în cazul de fata termenul legal de prescripție este de 5 am);

(2) Recuperarea sumelor plătite necuvenit cu titlu de ajutor social se face de către primar prin dispoziție scrisa, care se comunica debitorului în termen de 15 zile.

(3) Dispoziția de recuperare constituie titlu executoriu de la data comunicării."

Se poate observa pe de o parte ca legiuitorul reglementează în mod expres faptul ca răspunderea civila pentru încasarea necuvenita a sumelor cu titlu de ajutor social se poate angaja numai asupra titularului dreptului ajutorului în termenul legal de prescripție stabilit pentru creanțele bugetare .

Recuperarea sumelor nu poate fi dispusa prin același act administrativ prin care se constata încetarea dreptului închiderea dosarului, aceasta fiind o dispoziție distincta reglementata separat de lege, care are alt obiect și care poate fi atacata separat de către titularul ajutorului în condițiile legii contenciosului administrativ.

Recuperarea sumelor se poate dispune, în condițiile legii, ținând cont de termenul legal de prescripție stabilit pentru creanțele bugetare, care în cazul de față este de 5 ani, printr-o noua Dispoziție emisă de primar ce constituie titlu executoriu și care poate fi atacata în condițiile O.G. nr. 92/2003 Cod procedura fiscala, având un regim distinct.

Neîndeplinirea obligațiilor beneficiarilor de ajutor social reglementate în baza art. 6 alin.(2) și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 416 / 2001 nu duce automat la concluzia ca sumele încasate până la data suspendării sau după caz încetării dreptului de ajutor social ar fi fost încasate necuvenit, impunându-se o ancheta în acest sens. Astfel ca nu există nici o dovada concludenta ca sumele încasate de beneficiarii de ajutor social din cadrul celor 21 de dosare până la data încetării dreptului de ajutor social, ar fi fost încasate necuvenit pentru a fi atrasa răspunderea acestor persoane în vederea restituirii sumelor.

Caracterul necuvenit al sumelor primite până la data închiderii dosarului nu este prezumat și nu poate fi prezumat prin neîndeplinirea unor formalități procedurale, mai ales ca la baza acordării ajutorului social stau anchetele sociale ale Compartimentului de specialitate care constata realitatea din teren și modul de trai al acestor familii. De asemenea Legea nr. 416/2001 potrivit art. 7 alin. (1) prevede obligația prezentării din 3 în 3 luni de către beneficiari a unei "dovezi", însă nu condiționează forma care trebuie sa o îmbrace respectiva dovada, simpla ancheta sociala bazata pe declarația beneficiarilor putând fi asimilata unei dovezi în acest sens.

Nu în ultimul rând recurenții subliniază lipsa competenței legale a Primarului comunei T. de a emite titluri executorii pentru recuperarea respectivelor sume, întrucât Legea nr. 416/2001 s-a modificat prin Legea nr. 276/2010 publicată în MO nr. 888 din 31.12.2010 astfel ca potrivit noului conținut al art. 21.(1) "Sumele încasate necuvenit, cu titlu de ajutor social, se recuperează de la titularul dreptului ajutorului în termenul de prescripție stabilit de lege pentru creanțele bugetare.

(2) Recuperarea sumelor plătite necuvenit cu titlu de ajutor social se face de către agenția teritoriala, prin decizie a directorului, care se comunica debitorului în termen de 15 zile de la emitere."

Așadar competența de recuperare a sumelor plătite necuvenit cu titlu de ajutor social, în cazul dovedirii acestora, se face de către agenția teritoriala, prin decizie a directorului și nu de către primar, potrivit noilor reglementari, astfel ca măsurile dispuse de C. de C. T. privind stabilirea întinderii prejudiciului, paguba și beneficii nerealizate (dobânzi) calculate până la data încasării integrale, pentru paguba estimata în cuantum de 25.293 lei și dispunerea masurilor pentru recuperarea acestuia de către primar sunt ilegale, adresându-se unei autorități lipsite de competența legala în acest sens, lucru ce ar duce la emiterea unor titluri executorii lovite de nulitate absoluta.

Reclamanții recurenți mai arată că sentința recurată este criticabila și cu privire la respingerea apărărilor privind masurile dispuse la punctul 9 din Decizia nr. 26/2011, instanța înlăturând în mod nelegal apărările formulate în ce privește dispozițiile legale a OUG nr. 34/2009 care potrivit art. 22, s-a suspendat de către Guvern ocuparea prin concurs sau examen a posturilor vacante din autoritățile și instituțiile publice, astfel ca obiecția asupra faptului ca nu a fost ocupat postul de auditor este netemeinica și nelegala, posturile fiind suspendate, cum de altfel nu a ținut cont nici de faptul ca, în momentul de față au fost demarate procedurile pentru obținerea avizului de ocupare a acestui post, insă condițiile de vechime, studii și experiența cerute de lege atrag imposibilitatea găsirii de candidați valizi, astfel ca neocuparea postului în cauza nu se datorează culpei conducerii comunei T..

Totodată instanța de fond este criticată și cu privire la respingerea apărărilor privind masurile dispuse la punctul 16 din Decizia nr. 26/2011, unde recurenții susțin că au arătat că: "Contractele de închiriere, se refera la imobile aflate în proprietatea privata a comunei, sau cel mult în domeniul privat al statului, aceste contracte fiind încheiate de Consiliul Local al comunei T., conform Legii 215/2001 rep., iar veniturile din chirii sunt venituri extrabugetare, astfel ca nu puteau fi urmărite ca și impozitele și taxele fiscale de către personalul de specialitate din aparatul primăriei.

Contractele de închiriere nu sunt titluri executorii pentru chiriile neîncasate, astfel ca nu intra în competenta personalului de specialitate angajat în aparatul primăriei, iar în cazul în care reclamanții ar fi formulat acțiuni în instanța tot nu ar fi putut recupera aceste sume, deoarece neachitarea chiriei se datorează faptului ca titularii contractelor de închiriere sunt cazuri sociale deosebite, persoane cu o situație financiara precară fără venituri și bunuri în proprietate urmăribile în condițiile O.G. nr. 92/2003 Cod procedura fiscala, persoane cu handicap, persoane cu dizabilități și alte categorii defavorizate pentru care autoritățile locale sunt obligate să ia orice măsuri oportune pentru asigurarea locuinței acestora.

Mai mult decât atât aceste creanțe s-au prescris, astfel că în nici o modalitate nu se mai pot recupera aceste creanțe și nici majorările de întârziere calculate de C. de C. a jud. T., pentru aceste motive solicită anularea pct. 4 corelat cu pct. 16 din decizia contestată.

Se mai critică sentința recurată și cu privire la respingerea apărărilor privind masurile dispuse la punctul 10 din Decizia nr. 26/2011, respingând neîntemeiat apărările, pe motiv că: „Tribunalul nu poate retine apărările reclamantei câtă vreme aceasta nu a făcut dovada ca s-a procedat la separarea atribuțiilor și responsabilităților în vederea reducerii riscului de eroare, frauda încălcare a legislației și riscului de a nu putea detecta aceste probleme, precum și crearea cadrului pentru ca nici o persoana sau compartiment sa nu poată controla toate etapele importante ale unei operațiuni sau ale unui eveniment, respectiv nu a depus la dosar fisele postului, Regulamentul intern al instituției la care face referire în acțiune.", or, aceste documente se afla în dosarul administrativ format la C. de C. a României - C. de C. T. cu ocazia contestării pe cale administrativa a deciziei nr. 26/2011.

În mod greșit prima instanță a respins apărările și cu privire la masurile dispuse la punctul 14 din Decizia nr. 26/2011, instanța reținând greșit ca:" Prin aceste constatări și măsura dispusă pârâții nu au intervenit în contractul dintre cele doua părți, cum greșit a susținut reclamanta, pârâta având obligația de a verifica modul de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public, prin resurse financiare ale sectorului public înțelegându-se toate resursele financiare ale unităților administrative-teritoriale, indiferent de modul de constituire, de la bugetul de stat ori din venituri proprii. Or prin omisiunea de a pretinde penalități pentru executarea cu întârziere a lucrărilor contractate sunt afectate resursele financiare ale unității administrativ-teritoriale.", or, interpretarea clauzelor contractuale sunt de competența părților contractante și eventual de către instanța de judecata.

Recurenții susțin că sentința recurată este criticabila și cu privire la respingerea apărărilor privind masurile dispuse la punctul 22 din Decizia nr. 26/2011, instanța reținând în mod greșit ca:" Realizarea ulterioară a lucrărilor și pentru suprafața de 336 mp, de altfel nedovedită, nu conferă legalitate sumei de 7.368,48 lei achitate în anul 2010", fără a reține că: "Diferența de 336 mp, pe care nu s-au efectuat lucrări de către executant, a fost remediata ulterior de către executant în acest sens încheindu-se procesul verbal de recepție nr. 2038 din 30.05.2011, proces verbal prin care se constată efectuarea de lucrări în completare pe suprafața rămasă de 336 mp, acoperind astfel totalitatea plaților efectuate.

Se conchide arătându-se că sentința recurată este criticabilă și pentru faptul ca, instanța de fond nu a avut în vedere la soluționarea cauzei apărările cu privire la aplicarea în speța a dispozițiilor Legii nr. 84/2012.

V. Întâmpinarea pârâtei intimate:

Prin întâmpinarea formulată, intimata C. de C. a României solicită respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii pronunțate de instanța de fond.

În esență, intimata susține că prima instanță a analizat și apreciat legal toate motivele din acțiunea reclamanților.

Cu privire la motivele de casare invocate de recurenți, pârâta intimată arată că instanța de fond a reținut corect că „potrivit art. 1 din Legea nr.94/1992, C. de C. exercită controlul asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public” și că, în consecință C. de C. a apreciat că în mod nelegal au fost plătite anumite drepturi salariaților și funcționarilor publici din cadrul Primăriei T.”.

Din motivele invocate de recurenta-reclamantă, în susținerea excepției necompetenței funcționale a Curții de C., a depășirii atribuțiilor conferite de lege, reiese că aceasta înțelege greșit și trunchiat prevederile constituționale și legale care reglementează statutul, organizarea și funcționarea Curții de C. și solicită respingerea acestei excepții, invocând prevederile legale în materie.

În ceea ce privesc motivele invocate de recurenți pe fond, intimata arată că nu sunt aduse argumente noi ci sunt invocate motivele din petitul acțiunii introductive, motiv pentru care la rându-i reiterează apărările din întâmpinarea depusă la instanța de fond.

Cu referire la obligarea la plata cheltuielilor de judecată, pârâta intimată C. de C. a României solicită instanței să dispună respingerea acestui capăt de cerere, întrucât această instituție nu poate fi considerată ca o parte care pierde procesul, ci ca o instituție care își îndeplinește atribuțiunile de serviciu așa după cum prevede legea. Totodată arată că unitățile controlate de C. de C. au în structurile lor și personal cu pregătire juridică, astfel că pot fi reprezentate în justiție de proprii angajați.

VI. Aprecierea Curții de Apel Timișoara:

Analizând actele dosarului, criticile recurentei prin prisma dispozițiilor art. 304 din codul de procedură civilă și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 304¹ din Codul de procedură civilă, C. de Apel constată următoarele:

În prezenta cauză, reclamanta . anularea, în parte, a Deciziei nr. 26/14.06.2011, emisă de pârâta C. de C. T., în ce privește punctele, 9, 10, 13, 14, 15, 16, 17, 19, 20 și 21 din partea constatativă a deciziei și a masurilor dispuse pentru acestea la nr. 9, 10, 14, 15, 16, 17, 19, 20, 21 și 22 din partea decizională, precum și anularea, în tot, a Încheierii nr. 7/08.07.2011 a Curții de C. a României, prin care le-a fost respinsă contestația formulată împotriva Deciziei nr. 26/14.06.2011.

În fapt, C. reține că în urma controlului ce a avut loc asupra activității desfășurată de instituția reclamantă, C. de C. a județului T. a constatat o . abateri ce au fost consemnate în cuprinsul Procesului-verbal de constatare nr.2040 din 31.05.2011, încheiat la Primăria comunei T., act ce a stat la baza emiterii Deciziei nr. 26/14.06.2011.

Împotriva deciziei sus-menționate, reclamanta a formulat contestație, aceasta fiind respinsă de pârâta C. de C. a României, prin Încheierea nr. 7/08.07.2011.

Reclamanta contestă punctele 9, 10, 14, 15, 16, 17, 19, 20, 21 și 22 din Decizia nr. 26/14.06.2011, care prevăd:

- 9.Organizarea/exercitarea - activității de audit - conform normelor legale.

- 10.Elaborarea sistemelor de control managerial ale instituției și a programelor de dezvoltare ale acestuia, inclusiv a procedurilor formalizate pe activități și categorii de operațiuni, ținând cont de particularitățile cadrului legal, organizațional, de personal, de finanțare și de alte elemente specifice, precum și de standardele prevăzute de O.M.F.P. nr. 946/2005.

- 14.Urmărirea realizării prin încasare efectivă a venitului suplimentar pretins, reprezentând contravaloarea penalităților datorate de executant.

- 15.Verificarea periodică a calității lucrărilor de reparații executate, în perioada de garanție a acestora, cât și valorificarea constatărilor rezultate (după caz), potrivit prevederilor menționate în cuprinsul contractelor de lucrări încheiate.

- 16.Stabilirea întinderii prejudiciului format (pagubă și beneficii nerealizate) pentru paguba estimată de 507,84 lei, chirii neîncasate și 1.025,06 penalități de întârziere, obligații pentru care termenul de încasare s-a prescris, și dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia.

- 17.Stabilirea întinderii prejudiciului, (pagubă și beneficii nerealizate (dobânzi) calculate până la data încasării integrale), pentru paguba estimată în cuantum de 25.293 lei, rezultată din acordarea unor sume de bani reprezentând ajutor social, unor persoane care nu îndeplineau condițiile de acordare, și dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia.

- 19. Stabilirea întinderii prejudiciului, (pagubă și beneficii nerealizate (dobânzi) calculate până la data încasării integrale), pentru paguba estimată de 271.363 lei, rezultată din acordarea în anii 2008, 2009, 2010 și primele patru luni ale anului 2011, a unor drepturi pentru menținerea sănătății și securității în muncă, funcționarilor publici și persoanelor cu funcții de demnitate publică, precum și luarea măsurilor pentru recuperarea acestuia.

-20.Stabilirea întinderii prejudiciului, (pagubă și beneficii nerealizate (dobânzi) calculate până la data încasării integrale), pentru paguba estimată de 210.739 lei, rezultată din acordarea în anii 2008, 2009, 2010 și primele patru luni ale anului 2011, a unor drepturi speciale reprezentând prime și cadouri personalului contractual, funcționarilor publici și persoanelor cu funcții de demnitate publică, precum și luarea măsurilor pentru recuperarea acestuia.

- 21.Stabilirea întinderii prejudiciului, (pagubă și beneficii nerealizate (dobânzi) calculate până la data încasării integrale), pentru paguba estimată de 85.004 lei, rezultată din acordarea în anii 2008, 2009, 2010 și primele patru luni din anul 2011 a sporului de dispozitiv persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică, iar în cazul funcționarilor publici și personalului contractual al entității din acordarea sporului în anul 2010 și primele patru luni din anul 2011, personalului bugetar, precum și luarea măsurilor pentru recuperarea acestuia.

- 22.Stabilirea întinderii prejudiciului, (pagubă și beneficii nerealizate (dobânzi) calculate până la data încasării integrale), pentru paguba estimată de 7.368,48 lei, rezultată din plata lucrărilor neefectuate pe suprafața de 336 mp, precum și luarea măsurilor pentru recuperarea acestuia.

În motivarea cererii cu privire la sporurile acordate în baza contractului colectiv de muncă, se arată, în esență, că acordarea tuturor drepturilor speciale – funcționarilor publici și personalului contractual – s-a făcut în temeiul contractului / acordului colectiv de muncă, contract ce nu a fost contestat în instanță; în acest sens, invocă disp. art. 41 al. 5 din Constituția României, art. 7, art. 8 al. 4, art. 24 al. 1 și al. 2, art. 30 din Legea nr. 130/1996, art. 236 al. 3 și 4, art. 238 al. 3, art. 243 și art. 40 al. 2 lit. c din Codul muncii.

Reclamanta a mai arătat că aceste drepturi (sporuri și indemnizații) au fost acordate în mod legal, fiind prevăzute și în Legea nr. 188/1999, republicată, iar restrângerea de orice natură cu privire la drepturile care pot fi negociate, contravine dispozițiilor Cartei sociale europene.

Instanța de fond a respins acțiunea în justiție, confirmând legalitatea actelor emise de C. de C. și temeinicia interpretării date de aceasta reglementărilor legale incidente în cauză.

Prin cererea de recurs, s-a criticat soluția instanței de fond pe considerentul că aceasta a ignorat faptul că drepturile acordate personalului unității reclamante erau prevăzute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, contract care nu a fost anulat și nici contestat de Direcția de Muncă și Protecție Socială, iar principiul libertății contractuale impune respectarea de către C. de C. a dispozițiilor contractului colectiv de muncă.

În ceea ce privește excepția necompetenței funcționale a C. de C., C. constată necesitatea examinării cadrului legal al competențelor Curții de C..

În ceea ce privește cadrul legal privind competențele Curții de C., C. precizează că acestea sunt reglementate prin Legea nr. 94 din 8 septembrie 1992 privind organizarea și funcționarea Curții de C., care a fost republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 282 din 29 aprilie 2009, în temeiul art. IV din Legea nr. 217/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de C., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 724 din 24 octombrie 2008, dându-se textelor o nouă numerotare.

Ulterior republicării din 2009, Legea nr. 94/1992 a mai fost modificată prin Legea nr. 263/2010, prin efectul Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2012, prin Legea nr. 187/2012 și prin Legea nr. 37/2013.

Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 94/1992 republicată în 2009, „C. de C. exercită controlul asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public”.

Conform art. 21 alin. 1 din Legea nr. 94/1992, „C. de C. exercită funcția de control asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public, furnizând Parlamentului și, respectiv, unităților administrativ-teritoriale rapoarte privind utilizarea și administrarea acestora, în conformitate cu principiile legalității, regularității, economicității, eficienței și eficacității”.

Conform art. 22 alin. 1 din Legea nr. 94/1992 republicată în 2009, „în cadrul competențelor prevăzute la art. 21, C. de C. își desfășoară atribuțiile specifice asupra următoarelor domenii:

a) formarea și utilizarea resurselor bugetului de stat, ale bugetului asigurărilor sociale de stat și ale bugetelor unităților administrativ-teritoriale, precum și mișcarea fondurilor între aceste bugete;

b) constituirea și utilizarea celorlalte fonduri publice componente ale bugetului general consolidat;

c) formarea și gestionarea datoriei publice și situația garanțiilor guvernamentale pentru credite interne și externe;

d) utilizarea alocațiilor bugetare pentru investiții, a subvențiilor și transferurilor și a altor forme de sprijin financiar din partea statului sau a unităților administrativ-teritoriale;

e) constituirea, administrarea și utilizarea fondurilor publice de către autoritățile administrative autonome și de către instituțiile publice înființate prin lege, precum și de organismele autonome de asigurări sociale ale statului;

g) constituirea, utilizarea și gestionarea resurselor financiare privind protecția mediului, îmbunătățirea calității condițiilor de viață și de muncă;

h) alte domenii în care, prin lege, s-a stabilit competența Curții”.

Potrivit art. 31 alin. 1 din Legea nr. 94/1992 republicată în 2009, „C. de C. certifică acuratețea și veridicitatea datelor din conturile de execuție verificate”.

Conform art. 33 alin. 3 din Legea nr. 94/1992 republicată în 2009, „în situațiile în care se constată existența unor abateri de la legalitate și regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, se comunică conducerii entității publice auditate această stare de fapt. Stabilirea întinderii prejudiciului și dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia devin obligație a conducerii entității auditate”.

C. subliniază dispoziția din art. 33 alin. 3 teza a doua din Legea nr. 94/1992, conform căreia „stabilirea întinderii prejudiciului și dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia devin obligație a conducerii entității auditate”.

Având în vedere aceste cadru legal, C. reține competența Curții de C. de a verifica modul de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public, inclusiv modul de cheltuire a banului public de către ordonatorul principal de credite bugetare care este P. C. T..

Nu prezintă relevanță faptul că veniturile controlate provin din exploatarea unor bunuri proprietate privată a unității administrativ-teritoriale, întrucât C. de C. are competența de a verifica, potrivit art. 22 lit. a) și f) din Legea nr. 94/1992, „formarea și utilizarea resurselor ... bugetelor unităților administrativ-teritoriale”, precum și „situația, evoluția și modul de administrare a patrimoniului public și privat ... al unităților administrativ-teritoriale de către instituțiile publice”.

De asemenea, C. de C. are competența de a verifica legalitatea utilizării tuturor sumelor incluse în bugetul de venituri și cheltuieli al unității administrativ-teritoriale, formulând, evident, opinii cu privire la eventuala nelegalitate a acestei utilizări, legea neimplicând o limitare a competențelor de control și verificare în cazul drepturilor salariale acordate din bugetul unității administrativ-teritoriale.

Este adevărat că actul C. de C. nu poate anula dispozițiile contractului colectiv de muncă însă în măsura în care dispozițiile acestui contract interferează cu modul de utilizare a resurselor financiare ale unității administrativ-teritoriale, C. de C. are competența de a verifica temeiul legal al modului în care este cheltuit banul public, în sensul general al termenului.

În acest context, C. reține că verificarea efectuată de C. de C. și care a determinat emiterea actului a cărui nelegalitate se invocă a avut o justificare legală în reglementările amintite mai sus.

De asemenea, C. constată că dispozițiile legale citate nu impun Curții de C. să indice în concret care sunt măsurile care trebuie dispuse de entitatea controlată pentru recuperarea prejudiciului constatat, astfel încât nu se poate reține nelegalitatea actului contestat pentru faptul că pârâta C. de C. nu a indicat în concret aceste măsuri.

Cu privire la drepturile acordate în temeiul contractului colectiv de muncă, examinând soluția instanței de fond, C. constată că reclamanta nu a contestat faptul că sporurile în litigiu nu erau prevăzute de dispozițiile legale care reglementau drepturile salariale ale personalului instituțiilor bugetare pentru perioada controlată, însă a susținut că aceste drepturi au fost acordate în temeiul Contractului colectiv de muncă la nivel de unitate înregistrat la Direcția de Muncă și Protecție Socială și a actelor adiționale la acest contract, iar legea permitea acordarea drepturilor salariale suplimentare stabilite prin aceste contracte colective de muncă.

Întrucât reclamanta a invocat contractul colectiv de muncă ca temei al acordării acestui drept, C. consideră necesară examinarea efectelor contractului colectiv de muncă în privința salarizării funcționarilor publici.

Cu privire la regimul juridic al contractelor colective de muncă, C. reține că regimul juridic al acestora a fost reglementat prin Legea nr. 130/1996, privind contractul colectiv de muncă, republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 184/19.05.1998, lege care a fost a fost abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 322 din 10 mai 2011.

C. observă însă că Legea nr. 130/1996 a fost în vigoare la momentul adoptării contractului colectiv de muncă invocat de reclamantă și în perioada supusă controlului Curții de C..

Prin urmare, conform principiului „tempus regit actum” și al neretroactivității legii, statuat prin art. 15 alin. 2 din Constituția României, în prezenta cauză sunt incidente reglementările din Legea nr. 130/1996.

În conformitate cu prevederile art. 238 din Codul muncii:

„(1) Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.

(2) Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă.

(3) La încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal”.

În același sens, potrivit art. 8 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă. De asemenea, aceeași normă legală precizează că, la încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.

Având caracter de izvor de drept, forța lor obligatorie fiind garantată constituțional, rezultă că drepturile salariaților stabilite prin contractele colective de muncă urmează același regim juridic cu cel aplicabil drepturilor stabilite prin acte normative, salariatul neputând renunța, atât la drepturile stabilite prin lege, cât și la cele care, în temeiul legii, au fost stabilite prin negocierile colective.

În același sens, C. Constituțională a statuat în jurisprudența sa constantă (Decizia nr. 380/2004, Decizia nr. 511/2006, Decizia nr. 294/2007 și nr. 458/2008), că indiferent dacă părțile s-au asociat, respectiv s-au afiliat ori nu, la organizațiile de la nivelul superior, clauzele contractelor colective de muncă referitoare la drepturile minimale sunt obligatorii la încheierea contractelor colective de muncă la niveluri inferioare.

Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale.

Ca atare, cu aceste obligații firești, părțile au toată libertatea să negocieze și alte clauze, precum și drepturi superioare.

Pe de altă parte, așa cum se statuează în dispozițiile art. 24 din aceeași lege, „clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 sunt lovite de nulitate”.

În ceea ce privește salarizarea personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, C. constată că, potrivit art. 157 alin. 2 din Codul muncii, „sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative”.

Totodată, conform art. 8 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, „clauzele contractelor colective de muncă pot fi stabilite numai în limitele și în condițiile prevăzute de prezenta lege”.

De asemenea, art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 prevede posibilitatea încheierii contractelor colective de muncă și pentru salariații instituțiilor bugetare, cu obligația respectării interdicției negocierii de clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale. Astfel, conform art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, „contracte colective de munca se pot încheia și pentru salariații instituțiilor bugetare. Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale”.

Din aceste reglementări, C. reține că prin contractele colective de muncă încheiate pentru salariații instituțiilor bugetare nu pot fi negociate sau modificate drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale, aceasta fiind situația în cazul drepturilor salariale ale acestui personal, în condițiile în care, conform art. 157 alin. 2 din Codul muncii, sistemul de salarizare a acestui personal „se stabilește prin lege”.

În sprijinul acestei concluzii, C. face trimitere la Decizia Curții Constituționale nr. 768/18.09.2007, prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 12 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă și ale art. 48 din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu următoarele considerente:

„Referitor la susținerea că art. 12 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 130/1996 contravine dispozițiilor art. 41 alin. (2) și (5) din Constituție, C. constată că este neîntemeiată. Potrivit art. 41 alin. (2) din Constituție, dreptul salariaților la măsuri de protecție socială se exercită în condițiile legii. A.. (5) al aceluiași articol garantează dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective, dar negocierile și convențiile colective trebuie desfășurate, respectiv încheiate cu respectarea dispozițiilor legale.

Conform principiilor de bază ale contractelor colective de muncă, astfel de contracte constituie legea părților, iar în conținutul lor nu pot fi stabilite drepturi sub nivelul minimal prevăzut de lege și de contractul colectiv încheiat la nivel superior.

Contractele colective de muncă încheiate pentru salariații instituțiilor publice au un regim juridic special, determinat de situația deosebită a părților acestor contracte. Astfel, cheltuielile necesare pentru funcționarea instituțiilor publice, inclusiv drepturile salariale ale salariaților, sunt suportate de la bugetul de stat ori de la bugetele locale ale comunelor, ale orașelor și ale județelor.

Art. 137 alin. (1) din Constituție prevede că: "(1) Formarea, administrarea, întrebuințarea și controlul resurselor financiare ale statului, ale unităților administrativ-teritoriale și ale instituțiilor publice sunt reglementate prin lege". În aceste condiții se impune ca și drepturile salariale ale salariaților instituțiilor publice să fie stabilite prin lege în limite precise, care nu pot constitui obiect al negocierilor și nu pot fi modificate prin convenții colective.”

Prin urmare, C. reține, dată fiind și opinia explicită a Curții Constituționale, că drepturile salariale ale salariaților instituțiilor publice sunt stabilite prin lege, astfel încât nu pot constitui obiect al negocierilor și nu pot fi modificate prin convenții colective de muncă.

Cu privire la natura juridică a sumelor în litigiu – respectiv dacă sunt sau nu drepturi salariale – C. reține că susținerea reclamantei, potrivit căreia drepturile acordate nu sunt de natură salarială, este nefondată, având în vedere că sumele acordate au caracter de continuitate, fiind plătite lunar fiecărei persoane salarizate din cadrul reclamantei, în temeiul calității acestora de salariați și nu se circumscriu măsurilor de protecție a sănătății și securității în muncă la care se referă art. 72 din Legea nr. 188/1999.

Astfel, acordarea unor sume de bani nu constituie o măsură de protecție a sănătății și securității în muncă, întrucât nu contribuie direct la asigurarea sau protejarea sănătății salariaților respectivi. Astfel de măsuri nu protejează sănătatea funcționarilor publici, constituind, dimpotrivă, o indemnizație pecuniară pentru o eventuală afectare a sănătății acestora. Din acest punct de vedere, este lipsit de relevanță faptul că aceste sume se acordă cu titlul de „spor pentru condiții nocive”, „drepturi speciale (hrană)”, „spor fidelitate” sau de „spor pentru o ținută decentă” angajaților, cu atât mai mult cu cât nu există nici o obligație a salariatului de a utiliza sumele astfel acordate în scopul indicat de denumirea acestor sporuri salariale.

În privința salarizării funcționarilor publici, C. reține că, potrivit, art. 31 alin. 2 din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici, „funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii”, iar alineatul al treilea din art. 31 stabilește, de asemenea, „salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici”.

În ceea ce îi privește limitele încheierii unor acorduri între sindicate și instituțiile publice, acorduri referitoare la drepturile funcționarilor publici, C. precizează că, potrivit dispozițiilor art. 72 al. 1 din Legea nr. 188/1999, „autoritățile și instituțiile publice pot încheia anual, în condițiile legii, acorduri cu sindicatele reprezentative ale funcționarilor publici sau cu reprezentanții funcționarilor publici, care să cuprindă numai măsuri referitoare la:

a) constituirea și folosirea fondurilor destinate îmbunătățirii condițiilor la locul de munca;

b) sănătatea și securitatea în munca;

c) programul zilnic de lucru;

d) perfecționarea profesională;

e) alte măsuri decât cele prevăzute de lege, referitoare la protecția celor aleși în organele de conducere ale organizațiilor sindicale”.

Așadar, nici funcționarii publici nu pot negocia prin acordurile încheiate clauze referitoare la acordarea de drepturi salariale, acestea fiind strict determinate de lege.

În consecință, raportat la cele arătate mai sus, C. reține că dispozițiile din contractul / acordul colectiv de muncă nu pot constitui temei pentru înlăturarea dispozițiilor legale referitoare la salarizarea funcționarilor publici.

În privința efectelor înregistrării contractului colectiv de muncă, C. precizează că, potrivit art. 25 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 „contractul colectiv de muncă se încheie în formă scrisă, se semnează de către părți, se depune și se înregistrează la direcția generală de muncă și protecție socială județeană sau a municipiului București, după caz.

Conform art. 26 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 „contractele colective de muncă nu vor fi înregistrate, dacă:

a) sunt încheiate cu încălcarea prevederilor art. 13;

b) părțile nu fac dovada îndeplinirii cerințelor de reprezentativitate;

c) nu sunt semnate de toți reprezentanții părților la negociere.

De asemenea, art. 27 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 prevede că „la înregistrarea contractelor colective de muncă, Ministerul Muncii și Protecției Sociale sau, după caz, direcțiile generale teritoriale de muncă și protecție socială vor verifica dacă acestea conțin clauze negociate cu nerespectarea dispozițiilor art. 8.

(2) În cazul în care se constată că în contractele colective de muncă există asemenea clauze, Ministerul Muncii și Protecției Sociale sau, după caz, direcția generală teritorială de muncă și protecție socială are obligația să sesizeze acest fapt părților contractante”.

Conform acestor reglementări, C. reține că anterior înregistrării contractului colectiv de muncă, autoritatea administrativă face un control de legalitate a clauzelor conținute de acel contract, putând refuza înregistrarea sa în cazul în care consideră că acesta conține clauze nelegale.

C. constată însă că acest control de legalitate exercitat de autoritatea administrativă la înregistrarea contractului nu exclude controlul de legalitate al instanței judecătorești sesizate cu o acțiune judiciară în anularea contractului colectiv de muncă.

Astfel, conform art. 24 alin. 1 și 2 din Legea nr. 130/1996, „clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 sunt lovite de nulitate”, iar „nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanța judecătorească competentă, la cererea părții interesate”.

De asemenea, nu se poate reține că obiectul controlului efectuat de instanță este diferit de obiectul controlului de legalitate exercitat de autoritatea administrativă la înregistrarea contractului. În acest sens, C. observă că atât instanța, cât și autoritatea administrativă verifică existența în contract a unor clauze negociate cu nerespectarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 130/1996.

În consecință, C. constată că înregistrarea contractului colectiv de muncă la direcțiile generale teritoriale de muncă și protecție socială – deși este ulterioară verificării legalității acestui contract – nu exclude controlul de legalitate al aceluiași contract, control efectuat de instanța competentă.

Având în vedere această constatare, C. reține că înregistrarea contractului colectiv de muncă la direcția teritorială de muncă și protecție socială nu poate înlătura o constatare ulterioară de către instanța judecătorească a nelegalității unor clauze ale contractului.

Cât privește posibilitatea lipsirii de efecte juridice a contractului colectiv de muncă în lipsa anulării acestuia de către instanța judecătorească, C. constată că legea permite examinarea pe mai multe căi a legalității efectelor juridice produse de contractul colectiv de muncă, fără ca vreuna din aceste modalități să se excludă.

Astfel, cum s-a arătat anterior, înregistrarea contractului colectiv de muncă la direcția teritorială de muncă și protecție socială – deși implică un control de un control de legalitate a clauzelor conținute de acel contract – nu poate înlătura o constatare ulterioară de către instanța judecătorească a nelegalității unor clauze ale contractului.

O astfel de constatare a nelegalității unor clauze ale contractului poate avea loc nu numai într-un litigiu având ca obiect o acțiune în anularea acestui contract, dar și în alte cauze în care este analizată – chiar dacă indirect – legalitatea efectelor juridice produse de contractul colectiv de muncă, cum este cazul și în prezenta speță.

Astfel, din dispozițiile art. 24 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 – conform cărora „nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanța judecătorească competentă, la cererea părții interesate” – nu se poate reține că singura cale de constatare a neconformității cu legea a acestui contract ar fi aceea a unei acțiuni în anularea contractului respectiv, ci orice fel de acțiune în justiție în care se impune analizarea – chiar dacă indirect – a legalității efectelor juridice produse de contractul colectiv de muncă, cum este cazul și în prezenta speță. În măsura în care contractul respectiv a fost invocat ca temei al plății unor sume din bugetul alocat unității administrativ-teritoriale de la bugetul de stat, este indiscutabil dreptul de control al Curții de C. asupra legalității modului de utilizare a acestor sume de bani, ca și dreptul instanței de contencios administrativ de a examina legalitatea actului de control al Curții de C. și, implicit, legalitatea utilizării resurselor financiare alocate unității administrativ-teritoriale de la bugetul de stat.

Numai în cazul în care o instanță judecătorească a examinat și a statuat – printr-o hotărâre irevocabilă – asupra legalității unei anumite clauze contractuale s-ar putea reține imposibilitatea examinării din nou, de către o altă instanță judecătorească, a legalității clauzei respective, având în vedere necesitatea respectării autorității de lucru judecat a hotărârii prime instanțe și a principiului securității juridice.

Cu privire la necesitatea respectării autonomiei locale, C. reamintește că potrivit, art. 31 alin. 2 din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici, „funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii”, iar alineatul al treilea din art. 31 stabilește, de asemenea, „salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici”.

C. subliniază, de asemenea, că potrivit art. 3 alin. 1 din Legea administrației publice locale nr. 215/2001, „prin autonomie locală se înțelege dreptul și capacitatea efectivă a autorităților administrației publice locale de a soluționa și de a gestiona, în numele și în interesul colectivităților locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condițiile legii”. Totodată, potrivit art. 4 alin. 1 din aceeași lege, „autonomia locală este numai administrativă și financiară, fiind exercitată pe baza și în limitele prevăzute de lege”.

Așadar, în cadrul activității de administrare a resurselor financiare ale unității administrativ-teritoriale, autoritățile locale sunt obligate să respecte legea. Este exclusă, din punct de vedere legal, existența unui drept nelimitat al consiliului local de administrare a resurselor financiare în mod discreționar.

Or, astfel cum s-a arătat anterior, drepturile salariale ale funcționarilor publice pot fi reglementate exclusiv prin lege, și nu pot face obiectul unor contracte colective de muncă.

Tot astfel, aceste drepturi salariale ale funcționarilor publici și personalului contractual din instituțiile publice nu pot fi modificate prin hotărâri ale Consiliului Local, de vreme ce acest domeniu este strict rezervat reglementării prin lege, iar autonomia locală este limitată la respectarea dispozițiilor legale.

Din acest punct de vedere, C. consideră că este lipsit de relevanță faptul că au fost adoptate hotărâri ale Consiliului Local pentru aprobarea plății unor astfel de sporuri și că neexercitarea de către prefect a dreptului de sesiza instanța de judecată în vederea stabilirii legalității acestor hotărâri nu poate constitui un argument al legalității acestor hotărâri. Numai în măsura în care o astfel de hotărâre ar fi fost examinată de o instanță de judecată prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-ar putea reține imposibilitatea analizării legalității hotărârii Consiliului Local în prezenta cauză.

De asemenea, este lipsit de relevanță faptul că drepturile salariale în litigiu nu au grevat fondul de salarii și au fost finanțate din cheltuieli materiale, întrucât dispozițiile legale interzic o salarizare a personalului bugetar prin alte modalități și alt cuantum decât cel reglementat prin dispozițiile legale.

În privința indemnizației de dispozitiv, C. mai constată că prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 37/14.12.2009, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 217 din 7.04.2010 – privind examinarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 138/1999 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului militar din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, precum și acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituții, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 13 din același act normativ, cu referire la posibilitatea acordării indemnizației de dispozitiv lunare în cuantum de 25% din salariul de baza tuturor funcționarilor publici și personalului contractual care își desfășoară activitatea în domeniul administrației publice locale – s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, stabilindu-se următoarele:

„Dispozițiile art. 13 raportat la art. 47 din Legea nr. 139/1999 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului militar din instituțiile publice de apărare națională, precum și acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituții se interpretează în sensul că indemnizația de dispozitiv lunară în cuantum de 25% din salariul de bază, prevăzută de art. 13 din acest act normativ, se acordă funcționarilor publici și personalului contractual care își desfășoară activitatea în cadrul Ministerului Administrației și Internelor și în instituțiile publice din subordinea ministerului, precum și personalului care își desfășoară activitatea în serviciile comunitare din subordinea consiliilor locale și a prefecturilor care au beneficiat de acest drept salarial și înainte de transfer sau detașare din cadrul fostului Minister de Interne”.

În privința acestei decizii a Înaltei Curți de Casație și Justiție, C. observă că aceasta a fost pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii promovat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție „pentru a se asigura” – potrivit art. 329 al. 1 Cod de Procedură Civilă în vigoare la acel moment – „interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României”. Fiind pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, această decizie este obligatorie pentru viitor, având în vedere dispozițiile art. 329 alin. 3 teza a doua Cod de Procedură Civilă, conform cărora „dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe”.

C. reține însă că această hotărâre dată de Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie numai pentru viitor și nu are nici un efect de anulare sau de desființare a hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele judecătorești anterior pronunțării ei, chiar dacă acestea sunt contrare acestei decizii. Rațiuni care țin de securitatea juridică și de necesitatea respectării autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești împiedică aplicarea retroactivă a Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 37/14.12.2009.

În consecință, astfel cum a reținut și C. Constituțională în Decizia nr. 1601/2010, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 50 din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 91 din 4 februarie 2011, „autoritatea de lucru judecat de care se bucură o hotărâre judecătorească în ceea ce privește obligarea autorității publice la plata unui spor este una absolută pe toată durata de aplicare a prevederii legale în baza căreia subzistă o atare obligație a autorității publice”.

Date fiind aceste considerente, C. constată necesitatea respectării sentinței civile nr. 705/8.10.2007 a Tribunalului T..

În ceea ce privește întinderea în timp a efectelor juridice ale sentinței civile respective, C. reamintește că acordarea pentru viitor a unui spor salarial este condiționată și de existența aceluiași cadru legislativ, situație în care instanța nu poate dispune obligarea autorității angajatoare la plata acestui drept salarial pentru perioada ulterioară datei pronunțării hotărârii, perioadă în care nu se poate specula asupra dispozițiilor legale care vor fi în vigoare și dacă acestea impun acordarea acestor sporuri. Astfel, dacă pe perioada menținerii aceluiași cadru legal este obligatorie respectarea interpretării date prin hotărârea judecătorească irevocabilă, modificarea acestui cadrul legal lipsește de efecte juridice pentru viitor hotărârea respectivă. Citând din Decizia Curții Constituționale nr. 1601/2010, C. reține că „încetarea obligației legale de plată a sporului este determinată de survenirea unui eveniment legislativ care suprimă textul în baza căruia a fost acordat sporul în cauză, aspect ce nu contravine cu nimic autorității lucrului judecat văzut ca garanție a principiului neretroactivității legii”.

Prin urmare, modificarea cadrului legal care permitea acordarea sporului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească implică încetarea efectelor acelei hotărâri judecătorești.

Pornind de la aceste considerente, C. constată că art. 13 din Legea nr. 138/1999 – care constituia temeiul acordării indemnizației de dispozitiv – a fost abrogat prin Legea nr. 330/2009 începând cu data de 1.01.2010. Prin urmare, reclamanta nu mai poate acorda / beneficia de acest spor începând cu data de 1.01.2010.

C. reamintește în acest sens și dispozițiile art. 3 din Ordonanța de Urgență nr. 1/2010, potrivit cărora „prin contractele sau acordurile colective și individuale de muncă nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi de natură salarială care excedează prevederilor Legii-cadru nr. 330/2009”. Rezultă din acest text că un drept salarial suplimentar stabilit prin contract sau acord colectiv de muncă nu poate continua să fie acordat în anul 2010, chiar dacă a fost datorat conform legislației aplicabile la 31.12.2009.

În consecință, în raport cu cele arătate mai sus, C. reține că acordarea de către reclamantă a sumelor respective prin contract colectiv de muncă la nivel de unitate s-a făcut cu încălcarea art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 și a reglementărilor legale aplicabile în materia salarizării personalului instituțiilor finanțate de la bugetul de stat.

Cu privire la acordarea nelegală a ajutoarelor sociale reținută la pct.17, C. reține că în anul 2010, când s-a constatat de către Inspectoratul Teritorial de Muncă T., prin procesul-verbal de control nr._/25.06.2010, cu privire la care reclamanta nu a făcut dovada că ar fi fost anulat, că existau 21 de dosare încetate cu privire la care trebuie aplicate prevederile Legii nr.416/2001 în sensul luării măsurilor de recuperare a sumelor nelegal acordate, recuperarea sumelor plătite necuvenit cu titlu de ajutor social se realiza de către primar prin dispoziție scrisă, care se comunică debitorului în termen de 15 zile, astfel că modificarea ulterioară a legii nu prezintă relevanță.

C. subliniază în primul rând că, potrivit principiului neretroactivității legii noi, și în materia recuperării acestor ajutoare sociale pretins acordate necuvenit se aplică legea în vigoare la momentul la care au fost acordate ajutoarele în speță, respectiv la data încetării plăților ca urmare a constatării neîndeplinirii de către beneficiarul ajutorului a obligațiilor care îi incumbau.

Totodată, C. admite că încetarea / suspendarea acordării ajutorului social pentru neîndeplinirea unei obligații de către beneficiarul ajutorului (de pildă a obligației de a presta anumite ore de muncă în folosul comunității sau de a prezenta actul care dovedește că este în căutarea unui loc de muncă etc.), nu poate însemna că ajutorul acordat anterior ar fi fost necuvenit, întrucât aceste împrejurări nu afectează decât pentru viitor acordarea ajutorului respectiv.

Cu totul alta este situația în care ajutorul a fost acordat de la început sau de la un anumit moment fără a fi îndeplinite toate cerințele legale, de pildă dacă se impune darea unei anumite declarații sau lipsa de la dosar a unui act care dovedește situația financiară reală a beneficiarului și care nu îl îndreptățește la acordarea ajutorului. De asemenea, este nelegală continuarea acordării ajutorului fără a se face proba depunerii periodice a actelor care dovedesc, de pildă, că beneficiarul este în căutarea unui loc de muncă.

Raportat la aceste considerații teoretice, C. observă că în speță, . supusă unui control al Inspectoratului Teritorial de Muncă T. cu privire la legalitatea acordării ajutorului social prevăzută de Legea nr. 416/2001, control care a constatat că s-a continuat acordarea ajutorului social de către reclamantă după ce beneficiarii nu mai îndeplineau cerințele legale.

Prin urmare, sunt legale constatările Curții de C. referitoare la caracterul necuvenit al ajutoarelor acordate în aceste condiții, respectiv după ce beneficiarii nu mai îndeplineau cerințele legale pentru acordarea ajutorului, iar recuperarea incumbă, de asemenea, unității administrativ-teritoriale, iar nu instituției care a preluat competența de recuperare a acestui ajutor conform unei modificări legislative ulterioare.

Astfel, C. constată că prin Legea nr. 276/2010, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 888 din 30 decembrie 2010, a fost modificată Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, inclusiv art. 21 din Legea nr. 416/2001, în sensul că „la articolul 21, alineatele (2) și (3) se modifică și vor avea următorul cuprins:

"(2) Recuperarea sumelor plătite necuvenit cu titlu de ajutor social se face de către agenția teritorială, prin decizie a directorului, care se comunică debitorului în termen de 15 zile de la emitere.

(3) Decizia de recuperare constituie titlu executoriu de la data comunicării."

C. constată însă că această modificare legislativă a intrat în vigoare la 2.01.2011, ulterior perioadei supusă controlului Curții de C., care a vizat o perioadă în care reclamanta avea competență exclusivă în ceea ce privește acordarea și recuperarea ajutorului social respectiv. Având în vedere principiul neretroactivității legii, C. consideră că această modificare legislativă operează numai cu privire la situațiile create ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 276/2010, respectiv numai în privința acelor ajutoare gestionate de noile autorități administrative cu începere din ianuarie 2011, pentru situațiile anterioare revenind reclamantei competența recuperării prejudiciilor pricinuite prin acordarea nelegală a acestor ajutoare.

Totodată, C. constată că nu este afectată legalitatea actului Curții de C. prin neindicarea persoanelor de la care se impune recuperarea prejudiciului, C. de C. neavând o astfel de obligație legală.

De asemenea, nu prezintă relevanță faptul că beneficiarii ajutoarelor ce se impun a fi recuperate nu ar avea resurse financiare pentru restituirea acestor ajutoare sau că s-ar impune recuperarea ajutoarelor de la funcționarii publici vinovați de acordarea necuvenită a acestor ajutoare. Legea impune recuperarea ajutorului fie de la beneficiar, fie de la funcționarul public care a contribuit, prin fapta sa, la acordarea necuvenită a acestui ajutor, fie de la persoana care, având competența de a lua măsurile de recuperare a acestui prejudiciu, omite să ia aceste măsuri și determină intervenirea prescripției sau alte cauze de împiedicare a recuperării prejudiciului, acestea fiind modalitățile legale de responsabilizare a persoanelor cu competențe în domeniul cheltuirii resurselor financiare ale unității administrativ-teritoriale.

Referitor la măsura dispusă la pct.16 din actul Curții de C., cu privire la „stabilirea întinderii prejudiciului format (pagubă și beneficii nerealizate) pentru paguba estimată de 507,84 lei, chirii neîncasate și 1.025,06 penalități de întârziere, obligații pentru care termenul de încasare s-a prescris, și dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia”, corelată cu pct.4 din partea constatativă, C. reține că organele de control au reținut mai multe abateri de la legalitate, respectiv atât faptul că în contractele de închiriere și concesiune nu au fost prevăzute clauze referitoare la facturarea chiriei sau concesiunii, în contabilitate nu sunt înregistrate contravalori ale chiriei sau concesiunii, nu s-au calculat penalități de întârziere, cât și neluarea măsurilor pentru recuperarea chiriilor restante.

Apărările reclamantei cu privire la această măsură nu pot fi reținute, C. apreciind că în mod corect s-a reținut că nu au fost luate măsuri pentru recuperarea veniturilor din închiriere și concesiune restante, inclusiv prin acționarea în instanță a co-contractanților, iar împrejurarea că aceste creanțe s-au prescris este imputabilă autorității publice.

Susținerea că acestea ar fi venituri extrabugetare nu este întemeiată, neavând relevanță, astfel cum s-a mai spus, faptul că bunurile exploatate fac parte din domeniul privat al unității administrativ-teritoriale.

Cu privire la măsura dispusă la pct.14 din decizia Curții de C., constând în „urmărirea realizării prin încasare efectivă a venitului suplimentar pretins, reprezentând contravaloarea penalităților datorate de executant”, aceasta este detaliată la pct.15 din partea constatativă, unde s-a reținut corect că nu au fost respectate clauzele contractuale referitoare la realizarea de către executant a lucrărilor de reparații capitale la termen, urmare a încheierii contractului de lucrări între Primăria T. și ..

Prin aceste constatări și măsura dispusă, C. apreciază că organele de control ale Curții de C. nu au intervenit în contractul dintre cele două părți, cum greșit a susținut reclamanta, pârâta având obligația de a verifica modul de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public, prin resurse financiare ale sectorului public înțelegându-se toate resursele financiare ale unităților administrative-teritoriale, indiferent de modul de constituire, de la bugetul de stat ori din venituri proprii. Or prin omisiunea de a pretinde penalități pentru executarea cu întârziere a lucrărilor contractate sunt afectate resursele financiare ale unității administrativ-teritoriale.

În această privință, C. amintește și dispozițiile art. 21 alin. 2 din Legea nr. 94/1992, conform cărora „C. de C. poate exercita auditul performanței asupra gestiunii bugetului general consolidat, precum și a oricăror fonduri publice”, prin audit al performanței înțelegându-se, conform definiției de la art. 2 lit. d) din lege, „evaluarea independentă a modului în care o entitate, un program, o activitate sau o operațiune funcționează din punctele de vedere ale eficienței, economicității și eficacității”.

În același context, C. amintește și definițiile eficienței și economicității de la art. 2 lit. g) și h) din aceeași lege, respectiv:

„g) eficiență - maximizarea rezultatelor unei activități în relație cu resursele utilizate;

h) economicitate - minimizarea costului resurselor alocate pentru atingerea rezultatelor estimate ale unei activități, cu menținerea calității corespunzătoare a acestor rezultate”.

Totodată, conform art. 21 alin. 4 din aceeași lege, „prin constatările și recomandările sale, auditul performanței urmărește diminuarea costurilor, sporirea eficienței utilizării resurselor și îndeplinirea obiectivelor propuse.

Raportat la aceste reglementări legale, C. constată că omisiunea de a pretinde penalitățile în cazul neîndeplinirii contractului de către un partener privat nu numai că afectează bugetul unității administrativ-teritoriale prin omisiunea recuperării unor sume la care relația contractuală îi dădea unității administrativ-teritoriale dreptul să le pretindă, dar și afectarea bunului mers al instituție publice datorită neîndeplinirii la timp, conform contractului, a obligațiilor asumate.

Având în vedere cele arătate mai sus, C. reține legalitatea acestei măsuri dispuse de C. de C..

Referitor la măsura dispusă la pct. 22 din decizia Curții de C., unde s-a reținut nerespectarea prevederilor legale privind angajarea, lichidarea, ordonanțarea și plata cheltuielilor de capital care au condus la crearea de pagube urmare a încheierii între Primăria T. și S.C. Kutter International România S.R.L. a contractului de lucrări nr. 4003/19.10.2010, potrivit căruia, executantul se obliga să finalizeze și să remedieze orice defecte ale lucrării întreținere periodică straturi bituminoase subțiri (șlam) pe străzile interioare din . 25 (drum comunal).

Deși din cuprinsul Procesului-verbal la terminarea lucrărilor nr.1837/20.05.2011, însușit și de către executantul lucrărilor, a rezultat că „lucrările au fost efectuate pe o suprafață totală de 11.664 mp" din cei 12.000 mp, totuși în anul 2010, primăria a achitat integral către executant prețul contractului, în sumă totală de 263.210,25 lei, fiind astfel efectuate plăți suplimentare de 7.368,48 lei, fără temei legal, în favoarea executantului, sumă ce corespunde suprafeței de 336 mp, pe care nu s-au efectuat lucrări de către executant.

Ca și instanța de fond, C. subliniază că realizarea ulterioară a lucrărilor și pentru suprafața de 336 mp, de altfel nedovedită de reclamantă, nu conferă legalitate plății sumei de 7.368,48 lei achitate în anul 2010, în condițiile în care lucrarea s-a efectuat după finalizarea controlului Curții de C..

Având în vedere cele arătate mai sus, C. apreciază că soluția instanței de fond este temeinică și legală, recursul formulat de reclamanții . C. T. împotriva sentinței civile nr. 3361/19.10.2012,pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ urmând a fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312 al. 1 din vechiul Cod de Procedură Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Respinge recursul formulat de reclamanții . C. T. împotriva sentinței civile nr. 3361/19.10.2012, pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ .

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 30.09.2013.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

D. D. R. P. R. O.

GREFIER

M. S.

Red. RP/29.10.2013

Tehnored.MS/30.10.2013

Ex.2

Primă instanță: Tribunalul T. - judecător R. N.

← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 8359/2013....		Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 2234/2013.... →

Litigiu cu Curtea de Conturi. Legea Nr.94/1992. Decizia nr. 9033/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Litigiu cu Curtea de Conturi. Legea Nr.94/1992. Decizia nr. 9033/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA