Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Decizia nr. 4954/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4954/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 04-06-2013 în dosarul nr. 858/115/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._ -07.12.2012
DECIZIA CIVILĂ NR.4954
Ședința publică din 04.06.2013
PREȘEDINTE: D. D.
JUDECĂTOR: R. P.
JUDECĂTOR: R. O.
GREFIER: M. S.
S-a luat în examinare recursul formulat de reclamantul C. M. Ș. în contradictoriu cu pârâtul Președintele C. Județean C.-S. împotriva sentinței civile nr. 1089/28.09.2012 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosarul nr._, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici.
La apelul nominal făcut în ședință publică, lipsă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că prin serviciul de registratură al instanței reclamantul recurent a depus în copie Legea nr. 84/2012 și practică judiciară.
Văzând lipsa părților și constatând că la dosar a fost formulată cerere de judecare în lipsă conform prevederilor art.242 Cod procedură civilă, instanța reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului C.-S. la data de 14.02.2012, sub nr. de dosar_, reclamantul C. M. Ș. a chemat în judecată pârâtul Președintele C. Județean C. - S., solicitând instanței anularea deciziei de imputare nr. 726/08.12.2011 emisă de pârât, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr. 1089/28.09.2012 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul C.-S. a respins acțiunea reclamantului C. M. Ș. în contradictoriu cu pârâtul Președintele C. Județean C.-S..
În motivarea soluției pronunțate, tribunalul a reținut următoarele:
Prin acțiunea formulată în contradictoriu cu Președintele C. Județean C. – S., reclamantul C. M. Ș. a solicitat instanței anularea dispoziției de imputare nr. 726/08.12.2011.
Din examinarea probelor administrate în cauză tribunalul a reținut că prin dispoziția nr. 726/08.12.2011 pârâtul a imputat reclamantului suma de 2.874 lei, reprezentând sporul de dispozitiv, considerat ca fiind încasat nelegal pentru perioada 01.01.2010 – 31.12.2010, potrivit deciziei nr. 19/01.09.2011 emisă de Camera de Conturi C. – S..
Referitor la excepția lucrului judecat, invocată de către reclamant, tribunalul a reținut că aceasta este nefondată, având în vedere următoarele considerente:
În motivarea excepției, reclamantul învederează că sporul de dispozitiv a fost acordat salariaților C. Județean C. – S. prin hotărârea nr. 46/14.09.2007 pronunțată de Tribunalul C. – S..
Puterea de lucru judecat este definită de art. 1201 Cod civil, care prevede existența identității celor trei elemente între hotărârea dată și cea care urmează a fi pronunțată, respectiv identitatea de obiect (eadem res), identitatea de cauză (eadem causa petendi) și identitatea de părți (eadem conditio personarum).
Prin hotărârea nr. 42/07.09.2007, Tribunalul C. – S. a admis acțiunea reclamanților (angajați ai consiliului județean) și a obligat pârâtul Consiliul Județean C. – S. la plata sporului de dispozitiv în cuantum de 25%, față de reclamanți, pentru perioada 01.02.2004 – 31.07.2006 (fila 24-26 dosar).
Ca atare, între hotărârea mai sus menționată și hotărârea ce urmează a fi pronunțată în prezenta cauză nu este îndeplinită condiția triplei identități prevăzută de art. 1201 Cod civil, astfel că excepția puterii de lucru judecat, invocată de către reclamant, este nefondată.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că dispoziția nr. 726/08.12.2011 a fost emisă în baza deciziei nr. 19/2011 a Curții de Conturi a României – Camera de Conturi C. – S. privind înlăturarea deficiențelor constatate și consemnate în raportul de audit financiar nr. 8021/2011 încheiat în urma auditului financiar al contului de execuție pe anul 2010 efectuat la Unitatea Administrativ – Teritorială a Județului C. – S. (fila 27-28 dosar).
Prin raportul de audit s-a reținut existența unor abateri de la legalitate și regularitate care au determinat efectuarea de plăți nelegale în anul 2010 angajaților entității controlate, constând în acordarea nelegală a sporului de dispozitiv în procent de 25% din salariul de bază.
S-a constatat că sporul de dispozitiv a fost acordat în baza contractului colectiv de muncă nr. 4360/28.04.2009 înregistrat la Direcția de Muncă și Protecție Socială C. – S..
Tribunalul a reținut că începând cu data de 01.01.2010 drepturile salariale ale personalului plătit din fonduri publice au fost reglementate de Legea nr. 330/2009.
Articolul 3 lit. b din lege reglementează principiul supremației legii, în sensul că drepturile de natură salarială se stabilesc numai prin norme juridice de forța legii.
Articolele nr. 18-21 din lege stabilesc categoriile de sporuri de care poate beneficia personalul bugetar fără a fi prevăzut și sporul de dispozitiv.
Reglementările specifice privind salarizarea funcționarilor publici sunt prevăzute în Anexa III la lege, care în art. 3 alin. 2 prevăd faptul că salariul funcționarului public se stabilește în limitele și în condițiile prevăzute de lege, prin act administrativ al persoanei care are competența de numire în funcția publică.
Articolul 8 al anexei III stipulează că funcționarii publici beneficiază de sporurile generale prevăzute la art. 18-21 din lege, iar potrivit art. 9 și 10 din anexă se reglementează acordarea unor sporuri suplimentare pentru funcționarii publici, respectiv sporul pentru condiții periculoase și a unor sporuri specifice pentru personalul din cadrul direcțiilor de sănătate publică.
Din examinarea prevederilor legale mai sus enunțate, tribunalul a constatat că sporul de dispozitiv de 25% din salariul de bază nu este prevăzut de Legea nr. 330/2009, astfel că plata acestuia, contrar dispozițiilor legale, este nelegală.
Tribunalul a înlăturat apărarea formulată de reclamant, referitoare la legalitatea acordării acestui spor în temeiul contractului colectiv de muncă încheiat între angajator și sindicatul reprezentativ al salariaților din Consiliul Județean C. – S., având în vedere următoarele:
Tribunalul a constatat că dispozițiile contractului colectiv de muncă, în temeiul căruia a fost acordat sporul de dispozitiv, deși este opozabil nu numai părților, ci și terților, el nu poate prevala în raport cu legea, chiar dacă nu a fost anulat de către instanță; în caz de conflict între acordul/contractul colectiv de muncă și lege (în speță art. 72 din Legea nr. 188/1999) este suficient să prevaleze legea.
Tribunalul a reținut că prin decizia nr. 37/14.09.2009 Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat în sensul că pot beneficia de indemnizația de dispozitiv prevăzută de art. 13 raportat la art. 47 din Legea nr. 138/1999 exclusiv funcționarii publici și personalul contractual care își desfășoară activitatea în cadrul Ministerului Administrației și Internelor și în instituțiile publice din subordinea ministerului, precum și personalul care își desfășoară activitatea în serviciile comunitare din subordinea consiliului local și a prefecturilor care au beneficiat de acest drept salarial și înainte de transfer sau detașare în cadrul fostului Minister de Interne.
Pe cale de consecință, tribunalul a apreciat că dispoziția nr. 726 din 08.12.2011, prin care se impută reclamantului suma de 2.874 lei reprezentând sporul de dispozitiv a fost emisă cu respectarea dispozițiilor legale, neexistând niciun motiv de anulare a acesteia.
Cu privire la susținerea reclamantului, referitoare la faptul că după apariția Legii nr. 84/2012 acțiunea a rămas fără obiect, tribunalul constată următoarele:
Potrivit art. 2 alin. 1 din lege se aprobă exonerarea de la plată, pentru sumele reprezentând venituri de natură salarială stabilite în condițiile art. 1 pe care personalul bugetar trebuie să le restituie ca urmare a deciziilor de impunere emise de angajatori drept consecință a constatării de către Curtea Constituțională a unor prejudicii.
Faptul că prin efectul Legii nr. 84/2010 este exonerat personalul bugetar de la plata sumelor prevăzute în dispoziția de impunere nu echivalează cu rămânerea fără obiect a prezentei acțiuni, prin care s-a solicitat anularea dispoziției de impunere.
În opinia tribunalului, actul administrativ contestat este legal independent de clemența fiscală acordată de Legea nr. 84/2012.
Față de considerentele de fapt și de drept mai sus enunțate, în temeiul art. 18 din Legea contenciosului administrativ, tribunalul a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantului C. M. Ș. în contradictoriu cu pârâtul Președintele C. Județean C. – S..
În cauză a declarat recurs reclamantul C. M. Ș., solicitând casarea sentinței atacate, iar în rejudecare să respingă acțiunea ca fiind rămasă fără obiect.
Reclamantul recurent arată că prin acțiunea formulată împotriva Dispoziției Președintelui C. județean C.-S. nr. 726 din 08.12.2011 privind imputarea sumei de 2874 lei, reprezentând drepturi salariale considerate a fi acordate în mod necuvenit în anul 2010 reclamantului, având funcția publică de execuție - consilier juridic - la Serviciul Juridic și Coordonarea Consiliilor Locale din cadrul Direcției Juridice a aparatului de specialitate al C. Județean C.-S., a solicitat instanței anularea acestei dispoziții.
Din examinarea probelor administrate în cauză Tribunalul C.-S. a reținut că prin dispoziția de mai sus i s-a imputat suma de 2874 lei, reprezentând sporul de dispozitiv, considerat ca fiind încasat nelegal pentru perioada 01.01._10, potrivit Deciziei nr. 19/01.09.2011 emisă de Camera de Conturi C.-S..
La termenul din data de 19.01.2011, judecarea cauzei ce face obiectul dosarului nr._ având ca obiect litigiu privind funcționarii publici - Legea nr. 188/1999, s-a suspendat în temeiul art. 244 pct.1 Cod proc. Civ.
Ulterior, în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 401/15.06.2012, a fost publicată Legea nr. 84/14.06.2012 privind unele măsuri referitoare la veniturile de natura salarială ale personalului plătit din fonduri publice, care la art. 2 prevede faptul că, se exonerează de la plată pentru sumele reprezentând venituri de natură salariată stabilite în condițiile art. 1 din lege pe care personalul din sectorul bugetar trebuie să le restituie ca urmare a deciziilor de impunere emise de angajatori drept consecință a constatării de către Curtea de Conturi a unor prejudicii.
Având în vedere prevederile legale mai sus menționate a solicitat Tribunalului C.-S. repunerea pe rol a dosarului nr._ și să constate la termenul de judecată, că dosarul în cauză a rămas fără obiect.
Față de acest aspect Tribunalul C.-S. a reținut că potrivit art. 2 alin 1 din Legea nr. 84/2012 se aprobă exonerarea de la plată, pentru sumele reprezentând venituri de natură salarială stabilite în condițiile art. 1 pe care personalul bugetar trebuie să le restituie ca urmare a deciziilor de impunere emise de angajatori drept consecință a constatării de către Camera de Conturi C.-S. a unor prejudicii.
Totodată, instanța de fond a reținut că prin efectul Legii nr. 84/2012 este exonerat personalul bugetar de la plata sumelor prevăzute în dispoziția de impunere, fapt ce nu echivalează cu rămânere fără obiect a prezentei acțiuni, prin care s-a solicitat anularea dispoziției de impunere, în opinia instanței, actul administrativ contestat este legal independent de clemența fiscală acordată de Legea nr. 84/2012.
Pentru motivele de mai sus tribunalul a respins acțiunea introdusă, ca fiind netemeinică.
Față de cele de mai sus, recurentul menționează ca același complet de judecată a Tribunalului C.-S., în dosare cu același obiect (a se vedea sentința civilă nr. 803/20.06.2012, sentința civilă nr. 804/20.06.2012, sentința civilă nr. 802/20.06.2012 anexate) a reținut faptul că pentru sumele încasate necuvenit cu titlu de spor de dispozitiv, in baza Contractului Colectiv de Muncă nr. 4360/28.04.2009, înregistrat la DMPS C.-S. sub nr. 573/28.04.2009, a fost angajată răspunderea civilă a funcționarului public drept pentru care conducătorul instituției publice a emis în condițiile art. 85 din Legea nr. 188/1999 decizia de impunere.
Având în vedere că în cursul judecății a fost adoptată Legea nr. 84/2012 privind unele măsuri referitoare la veniturile de natură salariala ale personalului plătit din bugetul general consolidat al statului ale căror venituri de natură salariala au fost stabilite în baza acordurilor sau contractelor colective de muncă necontestate la instanțele judecătorești s-a aprobat exonerarea de la plată a sumelor ce urmau a le restitui ca urmare a constatării de către Curtea de Conturi a unor prejudicii.
Recurentul arată că, în aceste împrejurări, pornind de la noțiunea raportului juridic ca o relație socială reglementată de norma de drept, având în vedere că în literatura juridică de specialitate „legea" este inclusă în categoria izvoarelor dreptului civil, tribunalul, fată de dispozițiile art. 1 și art. 2 din Legea nr. 84/2012, raportat la art. 85 alin 2 din Legea nr. 188/1999, republicată și art. 18 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, a fost respinsă acțiunea în anulare formulată în dosarele nr._, nr._ și_ împotriva dispozițiilor de impunere emise de Președintele C. Județean C.-S. ca fiind rămase fără obiect.
Așa cum rezultă și din literatura de specialitate, precedentul judiciar și practica judiciară au avut un rol important ca izvoare ale dreptului de-a lungul istoriei. Precedentul judiciar este o soluție dată de instanță într-un caz similar anterior. Practica judiciară reprezintă totalitatea hotărârilor judecătorești care conțin soluții identice date în judecarea unor cauze similare sau asemănătoare.
Pe fondul caracterului obligatoriu al legii și al modului ei unitar de aplicare, nu se poate ocoli, în rezolvarea unei cauze, aplicarea diferențiată a normei, în ceea ce privește, de exemplu, individualizarea sancțiunii (amendă sau închisoare) și a limitelor sancțiunii respective.
Noțiunea de proces echitabil presupune ca dezlegările irevocabile date problemelor de drept in litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluționate, au caracter obligatoriu in litigiile ulterioare, deoarece s-ar încălca principiul securității raporturilor juridice, cu consecința generării incertitudinii jurisprudențiale si a reducerii încrederii justițiabililor in sistemul judiciar.
De lege ferenda, problema practicii neunitare a instanțelor de judecata pare sa primească o soluție satisfăcătoare prin art. 512-514 din noul Cod de procedura civila, daca si când acesta va intra in vigoare.
Conform acestor texte de lege, instanțele sesizate cu probleme de drept care nu au primit o dezlegare unitara in practica vor sesiza înalta Curte de Casație si Justiție, la cererea pârtilor sau din oficiu, in vederea pronunțării unei hotărâri asupra problemei respective, urmând ca aceasta sa fie obligatorie pentru instanțele ce vor fi sesizate ulterior cu aceeași problema.
De lege lata, o reglementare expresa a problemei practicii neunitare este data prin art. 261 – 265 din Regulamentul de ordine interioara al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea CSM 387/2005, dar aceasta reglementare nu face decât sa impună consultări trimestriale obligatorii pentru toți judecătorii din circumscripția unei curți de apel, fără a impune tranșarea problemei respective.
Așadar, arată recurentul, până la . noii reglementari, pe lângă recursul in interesul legii, procedura care nu se afla la îndemâna părților, consideră ca practica unitara a instanțelor de judecata ar putea fi asigurata prin intermediul instituției puterii de lucru judecat si jurisprudenței CEDO in materie.
Față de cele mai sus menționate, consideră că, procesul civil trebuie sa se caracterizeze prin celeritate si sa se desfășoare in scopul aflării adevărului. In acest sens, in art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, se statuează că "Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil, in mod public si . a cauzei sale, de către o instanța independenta si imparțiala, instituita de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor si obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații in materie penala îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie sa fie pronunțata in mod public, dar accesul in sala de ședința poate fi interzis presei si publicului pe întreaga durata a procesului sau a unei părți a acestuia, in interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale, ., atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a pârtilor la proces o impun, sau in măsura considerata absolut necesara de către instanța, atunci când, in împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natura sa aducă atingere intereselor justiției." România a ratificat in anul 1994 Convenția, fiind, deci, stat-parte la acesta.
Față de aspectele menționate mai sus recurentul consideră că Tribunalul C.-S. a încălcat art. 6 paragraf 1 din Convenție, sub aspectul securității juridice în sensul că s-a pronunțat diferit în cauze având același obiect și părți similare.
In acest sens menționează și decizia de inadmisibilitate pronunțată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului la data de 2 octombrie 2012 în cauza Tivodar împotriva României, constatând neîncălcarea de către statul român a prevederilor articolului 6 paragraf 1 din Convenție, sub aspectul pretinsei divergențe de jurisprudență.
Recurentul arată că, în esență, Curtea Europeană a reținut că reclamantul nu a făcut dovada unei divergențe de jurisprudență „profunde și persistente" la nivelul Curții de apel A. lulia, în materia cererilor de recalculare a pensiilor stabilite în temeiul Legii nr. 3/1977, ca efect al intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000.
Având în vedere că reclamantul nu a depus decât un singur exemplu de decizie, contrară celei pronunțate în dosarul său de către Curtea de Apel A. lulia, iar Guvernul a anexat la observațiile sale un număr de 246 de decizii în sensul respingerii cererii de recalculare a pensiei, pronunțate de aceeași Curte de apel, instanța europeană a statuat că hotărârea invocată de reclamant reprezintă un caz excepțional, neputând conduce la încălcarea articolului 6 paragraf 1 din Convenție, sub aspectul securității juridice.
Totodată, consideră că prin sentința nr. 1089/2012 a Tribunalului C.-S., se încalcă și principiul autorității de lucru judecat, în sensul în care este reglementat de prevederile art. 322 pct. 7 din C. Poc. Civ, cu modificările și completările ulterioare, întrucât prin acest articol se sancționează încălcarea acestui principiu atunci când instanțele au dat soluții contrare in dosare diferite, dar având același obiect, aceeași cauza si aceleași părți, iar în dosarul în cauză este vorba de același obiect, părțile având aceeași calitate (președintele consiliului județean/funcționar public).
Având în vedere aceste considerente, recurentul solicită instanței ca prin decizia ce se va pronunța în cauză, să admită recursul declarat, să caseze sentința recurată ca fiind netemeinică și nelegală iar, rejudecând cauza pe fond, să respingă acțiunea formulată împotriva Dispoziției Președintelui C. județean C.-S. nr. 726/08.12.2011 privind imputarea sumei de 2874 lei, reprezentând drepturi salariale acordate în mod necuvenit în anul 2010 domnului C. M. Ș., având funcția publică de execuție - consilier juridic - la Serviciul Juridic și Coordonarea Consiliilor Locale din cadrul Direcției Juridice a aparatului de specialitate al C. Județean C.-S., ca fiind rămasă fără obiect.
În drept, recurentul invocă: prevederile Codului de procedură civilă, modificat și completat; prevederile Legii nr. 84/2012 privind unele măsuri referitoare la veniturile de natura salarială ale personalului plătit din fonduri publice; art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului; art. 512 - 514 din noul Cod de procedura civila; art. 261 – 265 din Regulamentul de ordine interioara al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea CSM 387/2005.
Analizând hotărârea recurată prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente inclusiv art. 304 ind.1 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
Prin Decizia nr.19/01.09.2011 emisă de Curtea de Conturi a României – Camera de Conturi C.-S. s-au constatat abateri de la legalitate și regularitate în ceea ce privește plata unor cheltuieli de personal ce nu erau prevăzute de reglementările în vigoare astfel încât prin actul Curții de Conturi s-a dispus luarea de către conducătorul UATJ C.-S. a măsurilor necesare pentru recuperarea prejudiciului adus bugetului județului prin plățile acordate nelegal, ca urmare a acordării sporului de dispozitiv.
Împotriva acestei decizii a formulat contestație Președintele UATJ C.-S., contestație care a fost respinsă prin Încheierea nr. 388/16.11.2011 pronunțată de Curtea de Conturi a României.
Urmare a acestei decizii a fost emisă Dispoziția de imputare nr. 726/08.12.2011 prin care s-a imputat reclamantului suma de 2874 lei reprezentând spor dispozitiv, considerat ca fiind încasat necuvenit pentru perioada 01.01._10.
Curtea reține că prin hotărârea nr. 42/07.09.2007 pronunțată de Tribunalul C.-S. a fost admisă acțiunea reclamanților, angajați ai C. Județean și a fost obligat Consiliul Județean C.-S. la plata către reclamanți a sporului de dispozitiv în cuantum de 25% pentru perioada 01.02._06.
Curtea constată că, față de măsurile dispuse prin sentința anterior menționată, este corectă soluția primei instanțe prin care a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1201 Cod civil.
Curtea reține că perioada pentru care au fost acordate de către instanță drepturi bănești constând în spor de dispozitiv este cuprinsă între 01.02._06 iar dispoziția de imputare a cărei anulare se solicită prin prezenta acțiune vizează acordarea sporului de dispozitiv pentru perioada 01.01._10. Prin urmare, perioada la care se referă dispoziția de imputare nu este cuprinsă în dispozitivul hotărârii invocată de către reclamant.
Totodată, Curtea constată că în temeiul art. 25 din Legea nr. 130/1996, contractul colectiv de muncă de care se prevalează recurentul, a fost înregistrat la DMSSF C.-S., dar această împrejurare nu exclude posibilitatea de constatare a nelegalității clauzelor sale. În alți termeni, eventuala viză de legalitate acordată de către menționata autoritate publică nu exclude controlul de legalitate exercitat de către alte autorități, fie ele judecătorești ori de altă natură, în limita competențelor acestora, căci nulitatea absolută a actelor juridice nu se poate acoperi prin nici un mijloc juridic și poate fi constatată oricând, la cererea oricărei persoane interesate.
Faptul că instanța nu a fost sesizată cu acțiuni privind desființarea contractului colectiv de muncă sau acordului de muncă la cererea unor persoane sau instituții cărora legea le recunoaște un astfel de drept, constituie, în egală măsură, un aspect lipsit de relevanță. Aceasta deoarece atâta timp cât prin lege se recunoaște instanței posibilitatea de a iniția cenzura de legalitate a acestor contracte colective de muncă, nu pot fi recunoscute efectele sale ce contravin prevederilor legale direct aplicabile numai pentru că alte persoane nu au solicitat anularea lui.
Curtea de Conturi a constatat abateri de la legalitate în privința plății acestor cheltuieli de personal, motivate în esență prin faptul că cheltuielile astfel angajate nu au avut un temei legal, iar instanța de contencios administrativ competentă este chemată a analiza legalitatea celor astfel susținute, indiferent de faptul dacă contractul colectiv de muncă a fost supus unei cenzuri în sensul constatării nulității vreuneia din clauzele sale.
Plata drepturilor salariale în discuție s-a realizat cu încălcarea dispozițiilor art. 14 alin.3 și art. 23 alin.1 din Legea nr.273/2006 privind finanțele publice locale potrivit cărora nicio cheltuială nu poate fi înscrisă în bugetele prevăzute la art. 1 alin.2 și nici nu poate fi angajată și efectuată din aceste bugete dacă nu există o bază legală pentru respectiva cheltuială, ordonatorii de credite având obligația de a angaja și utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor și destinațiilor aprobate pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituțiilor publice respective și cu respectarea dispozițiilor legale.
Curtea reține astfel că, în speță trebuie să dea eficiență constatărilor cuprinse în decizia Curții Constituționale nr.768/18.09.2007 în care se arată că deși principiul de bază al contractului colectiv de muncă este că acesta constituie legea părților, în conținutul lor nu pot fi stabilite drepturi sub nivelul minim prevăzut de lege și de contractul colectiv încheiat la nivel superior, dar în același timp contractele colective de muncă încheiate pentru salariați instituțiilor publice au un regim juridic special determinat de situația deosebită a părților acestor contracte pentru că în fapt drepturile salariale ale acestor angajați sunt suportate de la bugetul de stat ori de la bugetele locale, iar potrivit art.137 alin.1 din Constituția României, formarea, administrarea, întrebuințarea și controlul resurselor financiare ale statului și ale unităților administrativ teritoriale sunt reglementate prin lege, rezultând astfel că drepturile salariale ale salariaților instituțiilor publice să fie stabilite prin lege în limite precise, limite ce nu pot constitui obiect al negocierilor și nu pot fi modificate prin convenții colective.
Recurentul apreciază în esență faptul că prin contractul colectiv de muncă se pot stabili alte drepturi salariale decât cele prevăzute de lege întrucât nu există nici un text de lege care să interzică acest fapt, iar art. 12 alin.1 din Legea nr.130/1996 interzice doar negocierea drepturilor ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale, rezultând astfel „per a contrario” că pot fi negociate drepturi care nu sunt prevăzute de lege.
O asemenea interpretare nu poate fi reținută de instanța de recurs pentru că aceasta ar presupune ca în fapt angajații instituțiilor bugetare, personal contractual sau funcționari publici, să se găsească în situația de a negocia orice alte drepturi în afara celor prevăzute expres prin legislația salarizării cu consecința însă că plata acestor drepturi să se realizeze din bugetele locale (în speță) deși potrivit Legii 273/2006 privind finanțele publice locale, nu poate fi angajată și efectuată nicio cheltuială din bugetul local dacă nu există o bază legală pentru aceasta. Contractul colectiv de muncă invocat de reclamant nu poate constitui o bază legală pentru angajarea acestor cheltuieli întrucât drepturile salariale și alte drepturi ale funcționarilor publici sunt stabilite prin acte normative distincte, respectiv Legea nr.188/1999 precum și OG 6/2007 modificată prin OG 9/2008, care precizau expres și limitativ drepturile de natură salarială ce se pot acorda funcționarilor publici ținând cont de statutul profesional al acestora precum și de sursa de finanțare care o reprezintă bugetul public, buget ce nu poate face obiectul unor negocieri realizate prin acorduri sau contracte colective de muncă.
Același principiu al prestabilirii drepturilor salariale se aplică și personalului contractual din cadrul autorităților și instituțiilor publice, ținând cont de necesitatea ca aceste drepturi salariale să fie stabilite prin lege sau acte normative cu forță juridică similară, iar nu prin contracte colective de muncă, principiu consacrat de art.157 alin.2 din Codul muncii potrivit căruia sistemul de salarizare al personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative.
În privința funcționarilor publici instanța de recurs mai reține un argument esențial și anume acela potrivit căruia conform art. 72 alin.1 din Legea nr.188/1999 republicată autoritățile și instituțiile publice pot încheia anual, în condițiile legii, acorduri care să cuprindă numai măsuri referitoare la constituirea și folosirea fondurilor destinate îmbunătățirii condițiilor la locul de muncă, sănătatea și securitatea în muncă, programul zilnic de lucru, perfecționarea profesională și alte măsuri decât cele prevăzute de lege referitoare la protecția celor aleși în organele de conducere ale organizațiilor sindicale. Curtea reține astfel că textul legal anterior indicat stabilește expres domeniile în care se pot încheia acorduri cu sindicatele funcționarilor publici, printre ele neregăsindu-se cele referitoare la salariu sau protecție socială.
Rezultă așadar că atâta timp cât drepturile salariale și alte drepturi ale funcționarilor publici sunt stabilite printr-un act normativ de către guvern, în mod evident, nu pot fi acordate alte drepturi de către organele administrației publice locale, care au atribuții de reglementare numai în domenii strict determinate de Legea 215/2001 așa cum a reținut de altfel și Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția contencios administrativ și fiscal prin Decizia nr.2259/10.12.2007.
În privința sporului de dispozitiv de 25% Curtea reține că acesta este reglementat de dispozițiile art. 13 din Legea nr.138/1999 ce vizează exclusiv cadrele militare în activitate, militarii angajați pe bază de contract sau salariații civili angajați a-i instituțiilor enumerate la art. 4 din lege și respectiv art. 13 alin.1 din OUG 30/2007, nefiind aplicabil salariaților autorităților publice locale, așa cum de altfel a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia 37/14.12.2009, emisă în recursul în interesul legii.
Curtea mai reține că în aplicarea acestei Legii nr.138/1999 a fost emis Ordinul Ministrului de Interne nr. 275/5.06.2002 care a fost modificat și completat prin Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. 496/28.07.2003. Este adevărat ca prin acest ordin s-a introdus punctul 9.2. care arată că indemnizația de dispozitiv se acordă și personalului civil ce-și desfășoară activitatea în domeniul administrației publice. Această prevedere nu poate fi însă desprinsă din întregul conținut al celor două Ordine anterior menționate câtă vreme prin același ordin personalul civil este definit ca fiind ansamblul funcționarilor publici și al personalului contractual din M.A.I. Definiția este una restrictiva și se referă numai la angajații Ministerului Administrației si Internelor si nu poate fi extinsa și la angajații din administrația publică locală. Faptul că la pct. 31.2.din ordin se prevede ca personalul civil din MAI beneficiază de drepturile stabilite prin prezenta lege cu excepția celui din domeniul administrației publice care beneficiază doar de dreptul prevăzute la art. 13 din lege nu justifica pretenția reclamantului întrucât chiar dacă nu se face nici o distincție între administrația publică centrală și locală instanța apreciază că o asemenea distincție nici nu este necesară in cauza întrucât dispoziția de la pct. 9.2. se coroborează obligatoriu cu dispoziția de la pct. 31.1. iar prin personal civil se înțelege funcționarii publici și personalul contractual din Ministerul Administrației și Internelor care conform art.1 din OUG 30/2007 este organ de specialitate al administrației publice centrale.
Între autoritățile publice centrale ale statului și autoritățile administrației locale nu există raporturi de subordonare și ca atare reclamantul nu poate pretinde să-i fie aplicabil Ordinul 496/2003 care în fapt este un act administrativ cu caracter individual, ce se adresează exclusiv personalului la care face referire Legea nr. 138/99 .
Prin OUG 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Administrației si Internelor se prevede la art. 13 care sunt instituțiile publice si organele de specialitate din domeniul administrației publice care se află în subordinea Ministerului Administrației și Internelor.
Conform art. 2 din Legea nr.215/2001 administrația publică în unitățile administrativ teritoriale se organizează și funcționează in temeiul principiilor descentralizării și autonomiei locale, aceasta fiind una administrativă și financiară conform art. 4 al 1 din aceeași lege. Ca atare chiar dacă primarii și consiliile locale reprezintă autorități ale administrației publice prin aceasta se exercită autonomia locală conform art. 23 al.1.din Legea nr.215/2001 și chiar dacă fac parte din administrația publică, ele reprezintă autorități ale administrației publice locale cărora nu li se pot aplica prin extrapolare dispozițiile emise de o autoritate publică centrală, cum este în speța M.A.I., dispoziții care pot fi aplicabile numai unităților subordonate conform art. 11 OUG 63/2003.
Față de considerentele de fapt și de drept anterior menționate, instanța reține că personalul civil la care face referire Ordinul nr.496/2003 nu se asimilează funcționarilor publici din administrația publică locală, astfel că în mod corect prima instanță a reținut nelegalitatea sporului de dispozitiv astfel acordat reclamantului.
Prin urmare, Curtea va respinge recursul formulat ca neîntemeiat.
Văzând că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată din partea recurentului,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge recursul formulat de reclamantul C. M. Ș. în contradictoriu cu pârâtul Președintele C. Județean C.-S. împotriva sentinței civile nr. 1089/28.09.2012 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosarul nr._ .
Ia act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 04.06.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. D. R. P. R. O.
GREFIER
M. S.
Red. DD/17.06.2013
Tehnored.MS/25.06.2013
Ex.2
Primă instanță: Tribunalul C.-S. - judecător M. I.
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 25/2013.... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 826/2013.... → |
|---|
