Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Decizia nr. 2413/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2413/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 16-04-2013 în dosarul nr. 9002/30/2010
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._ -07.09.2012
DECIZIA CIVILĂ NR.2413
Ședința publică din 16.04.2013
PREȘEDINTE: R. P.
JUDECĂTOR: D. D.
JUDECĂTOR: R. O.
GREFIER: M. S.
S-a luat în examinare recursul formulat de pârâtul Municipiul Timișoara și de P. M. Timișoara împotriva sentinței civile nr. 1893 din 05.06.2012, pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, în contradictoriu cu reclamantul intimat M. A. H., având ca obiect litigiu privind funcționarii publici.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reclamantul intimat asistat de avocat Grubacki R., lipsă fiind pârâții recurenți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că prin serviciul de registratură al instanței, reclamantul intimat a depus întâmpinare în trei exemplare, dintre care două exemplare au fost comunicate recurenților.
Reprezentanta reclamantului recurent depune o filă dintr-un tratat de dreptul muncii și chitanța emisă pentru suma de 1200 lei reprezentând onorariu avocațial.
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Reprezentanta reclamantului intimat arată că recursul este susceptibil de aplicarea sancțiunii nulității prevăzute de art. 3021 alin. 1 Cod procedură civilă, întrucât nu cuprinde dezvoltarea motivelor de nelegalitate. Dacă instanța va trece peste acest aspect, arată că solicită respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii pronunțate de instanța de fond, cu cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului T., sub nr._, reclamantul M. A. H. a solicitat ca, în contradictoriu cu parații Municipiul Timișoara și P. M. Timișoara, să se pronunțe o hotărâre prin care să se dispună:
- anularea Dispoziției de concediere nr. 2230/01.10.2010;
- repunerea în situația anterioară, în sensul reintegrării în funcția deținută anterior, sau într-o funcție similară care să-i asigure același nivel al drepturilor salariale avute la data emiterii dispoziției de concediere;
- obligarea pârâților la plata unor despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și recalculate și cu celelalte drepturi bănești de care ar fi beneficiat, de la data eliberării din funcția publică și până la reintegrarea efectivă;
- obligarea pârâților la plata sumei de 100.000 lei cu titlu de daune morale, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
Prin acțiunea conexă, înregistrată pe rolul Tribunalului T. la data de 02.12.2010, sub nr._/30/2010, reclamantul M. A. H. a chemat în judecată P. M. Timișoara, solicitând instanței ca, prin sentința ce se va pronunța, să se dispună:
- anularea dispoziției nr. 2588/02.11.2010;
- reintegrarea sa în funcția deținută anterior;
- obligarea pârâților la plata de despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și recalculate și la acordarea celorlalte drepturi de care ar fi beneficiat în cazul în care ar mai fi deținut funcția publică din care a fost eliberat până la data reintegrării efective;
- obligarea pârâților la plata sumei de 100.000 lei cu titlu de daune morale produse prin măsura concedierii abuzive;
- obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În fapt, reclamantul arată că a fost încadrat, până la data concedierii, în funcția de consilier superior, clasa I, tr.3.
La data de 1.10.2010 i-a fost comunicată Dispoziția nr. 2230 din 01.10.2010, emisă de P. Mun. Timișoara, prin care urma să fie eliberată din funcția publică .
În preambulul acestei dispoziții emitentul a indicat explicit și temeiul de drept, anume art. 99 alin 1 lit. b și alin 2 din Legea nr. 188/1999, ce prevede că - art. 99 alin 1 lit. b: “autoritatea sau instituția publică își reduce personalul ca urmare a reorganizării activității, prin reducerea postului ocupat de funcționarul public”; art. 99 alin 2: “situațiile prevăzute la alin 1 lit. a), - c) și e) - g), reprezintă motive neimputabile funcționarilor publici”.
Consideră că dispoziția atacată este nelegală, fapt ce atrage nulitatea acesteia, nefiind respectate criteriile de concediere.
Se mai arată că la nivelul angajatorului au fost menținute posturi vacante, încălcându-se dispozițiile art. 81 alin. 1 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pe anii 2007-2010 dispune: „La aplicarea efectivă a reducerii de personal, după reducerea posturilor vacante de natura celor desființate, măsurile vor afecta, în ordine”. Din economia acestui text, rezultă că mai întâi, angajatorul trebuie să reducă posturile vacante (de natura celor desființate) și numai după reducerea acestora să procedeze la concediere, prin aplicarea criteriilor prevăzute de același art. 81 alin 1 și 2.
În drept, a invocat art. 99 alin.1 lit. b, art.106 din Legea nr. 188/1999; art. 998-1000 cod civil.
În probatoriu, reclamanta a depus la dosar în copie: Dispoziția nr. 2283/01.10.2010, cu Anexa aferentă; H.C.L. nr. 330/2010; răspunsul la plângerea prealabilă emis de angajator sub nr. ./12.10.2010; Notificarea nr. SC 2010-_/23.07.2010; Notificarea nr. SC2010-_ din 10.08.2010; Notificarea nr. SC 2010-_/26.08.2010; practică judiciară, Dec. civ. nr. 1194/23.05.2006.
2. Întâmpinarea pârâților
Pârâții Municipiul Timișoara și P. M. Timișoara au formulat întâmpinare, solicitând respingerea contestației în principal, pe excepția lipsei de interes și pe excepția lipsei de obiect, iar, în subsidiar, ca netemeinică, nefondată și nelegală.
Pârâții invocă excepția lipsei de interes și excepția lipsei de obiect în formularea acestei acțiuni întrucât a încetat raportul de serviciu al reclamantei, Dispoziția nr. 2283/01.10.2010 de preaviz producându-și în prezent efectele juridice. Mai mult, a fost emisă și Dispoziția nr. 2588/02.11.2010 prin care s-a dispus eliberarea din funcția publică a reclamantului, pe care însă reclamantul nu a înțeles să o atace în fața instanței de judecata. Astfel, în acest moment reclamantul nu mai justifică un interes în a stărui în demersul judiciar inițiat, scopul principal pentru care s-a promovat această acțiune fiind imposibil de atins, iar în aceste condiții, interesul nu mai este actual, motiv pentru care solicită admiterea excepțiilor și în consecință, respingerea acțiunii.
De asemenea, invocă și excepția neîndeplinirii procedurii prealabile.
Pe fondul cauzei, învederează că în vederea punerii în aplicare a O.U.G. nr. 63/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, precum și pentru stabilirea unor măsuri financiare, a fost adoptată H.C.L. nr. 330/03.08.2010 privind modificarea și aprobarea Organigramei și a Statului de funcții pentru aparatul de specialitate al Primarului M. Timișoara, fiind demarată procedura concedierii colective în conformitate cu prevederile Legii nr.53/2003 privind Codul Muncii. În acest sens, a fost transmis sindicatului, prin notificarea nr. SC2010 -_/23.07.2010, intenția de a se efectua concedieri colective, pentru consultări și în vederea ajungerii la înțelegere. Totodată, ca urmare a adoptării H.C.L. nr.330/03.08.2010, a fost transmisă sindicatului o nouă notificare cu nr. SC2010-_.10.08.2010. Copii ale acestora au fost comunicate inspectoratului teritorial de muncă și agenției teritoriale de ocupare a forței de muncă la aceeași dată la care au fost comunicate sindicatului.
Ulterior consultărilor cu sindicatul, din data de 13.08.2010, a fost transmisă decizia aplicării măsurii concedierii colective, prin notificarea nr.SC2010 -_/26.08.2010, către inspectoratul teritorial de muncă și agenția teritorială de ocupare a forței de muncă. C. a acesteia a fost comunicată sindicatului la aceeași dată la care a fost comunicata inspectoratului teritorial de muncă și agenției teritoriale de ocupare a forței de muncă.
Pentru punerea în aplicare a H.C.L. nr.330/03.08.2010 privind modificarea și aprobarea Organigramei și a Statului de funcții pentru aparatul de specialitate al Primarului M. Timișoara a fost emisă dispoziția privind acordarea preavizului și eliberarea din funcția publică a reclamantei.
Arată că au fost respectate dispozițiile art. 100 alin. 3, fiind aprobată organizarea unui concurs pe fiecare compartiment în parte, iar reclamanta s-a prezentat la examene, fiind declarată respinsă
Reorganizarea activității aparatului de specialitate al Primarului M. Timișoara prin H.C.L. nr.330/03.08.2010, în vederea încadrării în numărul maxim de posturi stabilit în conformitate cu O.U.G. nr.63/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr.273/2006, precum și pentru stabilirea unor măsuri financiare s-a făcut cu respectarea prevederilor art.100 alin.4 din Legea nr. 188/1999: „reducerea unui post este justificată dacă atribuțiile aferente acestuia se modifică în proporție de peste 50% sau dacă sunt modificate condițiile specifice de ocupare a postului respectiv, referitoare la studii, întrucât aceasta a presupus reducerea unui număr de posturi și desființarea/transformarea unor servicii și birouri în compartimente, fapt care presupune modificarea atribuțiilor și a condițiilor specifice de ocupare a posturilor, după caz.
Arată că, au fost reduse posturile vacante, fiind menținute strict cele necesare pentru funcționarea optimă a noii structuri rezultate în urma reorganizării; că susținerea reclamantei că, menținerea unor posturi vacante contravine prevederilor art.81 alin.1 paragraf 1 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național, din care rezultă ca mai întâi, angajatorul trebuie să reducă posturile vacante și numai după aceea să procedeze la reducerea efectivă a personalului, reprezintă o interpretare excesivă, întrucât orice măsură adoptată este menită să asigure funcționalitatea autorității publice locale tocmai pentru a nu prejudicia interesul public.
Astfel, pârâții solicită respingerea acțiunii formulate în principal, pe excepția lipsei de interes, pe excepția lipsei de obiect și a lipsei procedurii prealabile iar, în subsidiar, ca netemeinică, nefondată și nelegală.
3. Hotărârea Tribunalului T.:
Prin sentința civilă nr. 1893 din 05.06.2012, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul T.
- a respins excepția lipsei de interes și excepția lipsei de obiect invocate de pârâtul Municipiul Timișoara.
- a respins excepția inadmisibilității acțiunii.
- a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul M. A. H., cât și acțiunea conexată formulată în dosar nr._/30/2010 de reclamant în contradictoriu cu pârâții P. M. Timișoara și M. Timișoara prin Primar și în consecință:
- a dispus anularea Dispoziției nr. 1130/01.10.2010, emisă de P. M. Timișoara.
- a dispus anularea Dispoziției nr. 2588/02.11.2010, emisă de P. M. Timișoara.
- a obligat pârâții la reîncadrarea reclamantului în funcția publică deținută anterior emiterii dispozițiilor contestate.
- a obligat pârâții la plata către reclamant a unei despăgubiri egală cu salariile indexate, majorate și recalculate și cu celelalte drepturi bănești de care ar fi beneficiat reclamantul, de la data eliberării din funcție și până la reintegrarea efectivă.
- a respins în rest acțiunea.
În motivarea soluției pronunțate, tribunalul a reținut următoarele:
Reclamantul a deținut postul de consilier superior încadrat în categoria de funcționar public, clasa I, tr.3, până la data emiterii Dispoziției nr. 2588/02.11.2010, prin care s-a dispus eliberarea sa din aceasta funcție.
Anterior emiterii acestei dispoziții, reclamantului, i s-a acordat, începând cu data de 04.10.2010, un preaviz de 30 zile calendaristice, până în data de 02.11.2010, prin Dispoziția nr. 1674/08.09.2010, emisa de P. M. Timișoara.
Nu au putut fi primite excepția lipsei de obiect și nici cea a lipsei de interes, invocate de paratul Municipiul Timișoara și P. M. Timișoara, prin raportare la faptul ca dispoziția de acordare a preavizului și-a încetat efectele, câta vreme aceasta dispoziție a produs consecințe juridice și a stat la baza emiterii dispoziției de eliberare din funcția publica deținuta de reclamant.
În atare situație, este evident interesul reclamantului în a obține anularea dispozițiilor, câta vreme acestea au condus la încetarea raportului sau de munca.
Cu privire la neîndeplinirea procedurii prealabile, instanța nu a putut reține argumentele instituțiilor pârâte în susținerea acesteia întrucât Legea 188/1999 nu impune parcurgerea unei astfel de proceduri.
Referitor la fondul cauzei, instanța a reținut ca, atât dispoziția de acordare a preavizului, cat și dispoziția de eliberare din funcția publica, au fost emise ca urmare a adoptării HCL Timișoara nr. 330/03.08.2010, în cuprinsul acestora fiind invocate ca motive de fapt „reducerea numărului de posturi de natura celui ocupat de funcționarul public....prin HCL nr. 330/03.08.2010”.
Aceasta hotărâre a fost adoptata ca urmare a impunerii încadrării în numărul maxim de posturi stabilit în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 63/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, precum și pentru stabilirea unor măsuri financiare.
Prin Decizia civilă nr. 699 din 20 martie 2012 – irevocabila - pronunțata în dosarul nr._ al Tribunalului T., Curtea de Apel Timișoara a dispus anularea Hotărârii Consiliului Local al M. Timișoara nr. 330/03.08.2010 privind modificarea și aprobarea Organigramei, Statului de funcții și Regulamentul de organizare și funcționare pentru Serviciul Public – Direcția poliția Comunitară Timișoara, apreciind-o ca fiind nelegală.
Cum actul principal care a stat la baza emiterii dispozițiilor contestate de reclamant, a fost anulat, s-a constatat că se impune, ca o fireasca consecința, și anularea actelor subsecvente, potrivit principiului - Rezoluto jure dantis resolvitur jus accipientis.
În atare situație, este de prisos a analiza celelalte motive de nulitate a dispozițiilor, invocate de reclamant.
Așa fiind, s-a impus admiterea acțiunii reclamantului sub acest aspect, în sensul anularii Dispozițiilor nr. 2230/01.10.2010 și nr. 2588/02.11.2010, emise de P. M. Timișoara – Municipiul Timișoara.
Cum unul dintre efectele anularii unui act juridic este principiul repunerii părților în situația anterioara, având în vedere dispozițiile art. 106 din Legea 188/1999, instanța a admis și capătul de cerere referitor la reîncadrarea reclamantului în funcția publica deținuta anterior, dispunând obligarea paraților la plata tuturor drepturilor salariale, calculate de la data eliberării din funcție și până la reîncadrarea efectivă.
În ceea ce privește daunele morale, instanța a respins cererea, considerând că plata drepturilor salariale de care a fost lipsit reclamantul, este o compensație judicioasă pentru faptul că acesta a fost lipsit de locul de muncă în care s-a dispus reintegrarea. De asemenea și reintegrarea în muncă în același post este tot o compensație morală pentru dispozițiile emise în mod ilegal.
În atare situație, sub acest aspect, acțiunea reclamantului s-a impus a fi respinsă.
Instanța nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 C.proc.civ., cu ocazia cuvântului asupra fondului cauzei, reprezentantul reclamantului nesolicitând cheltuieli de judecată.
4. Recursul pârâților:
În cauză au declarat recurs pârâții Municipiul Timișoara și P. M. Timișoara, solicitând modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii reclamantului.
În motivare, recurenții arată că prima instanța a pronunțat o hotărâre judecătoreasca nelegală și netemeinică, neținând cont de dispozițiile legale în materie și de starea de fapt reala dovedita cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, și ca atare, în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C.p.c. solicită admiterea recursului, modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii acțiunii formulata de reclamantul M. A. H..
În primul rând, reiterează în fata instanței de recurs excepția lipsei de interes și excepția lipsei de obiect în formularea acestei acțiuni întrucât a încetat raportul de serviciu al reclamantului, Dispoziția nr. 2230/01.10.2010 privind acordarea preavizului producându-și în prezent efectele juridice întrucât s-a emis Dispoziția nr. 2588/02.11.2010 prin care s-a dispus eliberarea din funcție a reclamantului, astfel ca în prezent acțiunea acestuia este lipsita de obiect și de interes.
Mai mult decât atât, a fost emisa și Dispoziția nr. 2588/02.11.2010 prin care s-a dispus eliberarea din funcția publica a reclamantului, situație în care, în acest moment reclamantul nu mai justifica un interes în a stărui în demersul judiciar inițiat, scopul principal pentru care s-a promovat aceasta acțiune fiind imposibil de atins.
În aceste condiții, consideră ca interesul nu mai este actual, motiv pentru care solicită admiterea excepțiilor și în consecința respingerea acțiunii.
Totodată, reiterează în fata instanței de recurs excepția lipsei plângerii prealabile întrucât reclamantul nu a formulat plângere prealabila împotriva Dispoziției nr. 2230/01.10.2010, în sensul prevederilor art. 7 din Legea nr. 554/2004.
În susținerea acestei excepții are în vedere dispozițiile art.7 alin.1 din Legea nr.554/2004, conform cărora „înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia."
Recurenții solicită instanței să observe că, în conformitate cu adresa nr. SJ 2010-_/25.11.2010 a Serviciului Resurse Umane, reclamantul nu a înregistrat la instituția pârâtă o plângere prealabila, astfel cum prevede art.7 alin.1 din Legea nr.554/2004, prin care sa solicite revocarea Dispoziției nr. 2230/01.10.2010.
Având în vedere aceste dispoziții legale, solicită instanței de recurs să constate că, reclamantul nu face dovada îndeplinirii procedurii prealabile, în sensul dispozițiilor menționate mai sus.
Pe fondul cauzei, învederează instanței faptul ca, prima instanța în mod netemeinic și nelegal a admis acțiunea reclamantului fără a avea în vedere faptul ca, hotărârile judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
În ceea ce privește Decizia civilă nr. 699/20.03.2012 a Curții de Apel Timișoara prin care a fost admis recursul Sindicatului Liber al Salariaților din cadrul PMT și s-a dispus anularea HCL nr. 330/03.08.2010 și nr. 331/03.08.2010, învederează instanței de recurs că în ceea ce privesc la efectele acestei hotărâri, Curtea subliniază că acestea sunt reglementate de dispozițiile art. 23 din Legea contenciosului administrativ conform cărora „hotărârile judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor".
Astfel, dat fiind caracterul normativ al organigramelor și statelor de funcții în cazul acțiunilor judiciare având ca obiect anularea unor astfel de acte, sunt incidente dispozițiile art. 23 din Legea nr. 554/2004. În raport cu această reglementare, care impune un efect exclusiv pentru viitor al hotărârilor judecătorești prin care se anulează un act normativ, solicită instanței să rețină faptul că, prin hotărâre judecătorească atacata nu s-ar putea recunoaște un efect retroactiv, pentru trecut.
Așadar, raportat la efectul viitor al hotărârii judecătorești în speță, apreciază că, anularea deciziei de concediere a reclamantului nu poate avea ca suport legal sau motivație consecința anularii HCL 330/2010, întrucât la data respectivă actul administram normativ se bucura de prezumția de legalitate și ca drept consecință de această prezumție de legalitate s-au bucurat și toate actele administrative individuale emise în baza acestuia. Altfel spus, toate raporturile juridice născute, modificate sau stinse sub imperiul HCL nr. 330/2010 sunt perfect valabile.
De remarcat este faptul că, prin Decizia Civilă nr. 699/2012 Curtea reține legalitatea demersului privind reorganizarea instituției prin concedierea unui număr de salariați, concedierea fiind impusă de OUG 63/2010 și de adresa Instituției Prefectului T. prin care se comunica numărul total de posturi pentru poliția comunitară sub sancțiunea suspendării alimentării bugetului Mun. Timișoara.
Având în vedere faptul ca. prin hotărâre judecătorească atacata prima instanța a dispus pentru trecut, se poate concluziona că, prima instanța nu a invocat niciun motiv concret de temeinicie a acțiunii introductive, admițând acțiunea reclamantului fără nici un temei legal, motivând lacunar hotărârea, ceea ce practic echivalează cu o nemotivare.
Totodată, menționează faptul ca, prin adresa Agenției Naționale a Funcționarilor Publici înregistrata la instituția pârâtă cu nr. SC 2012-_/31.05. 2012, s-a transmis acesteia faptul ca, încadrarea în numărul maxim de posturi stabilit potrivit OUG nr. 63/2010 este obligatorie.
Prin Dispoziția nr. 2230/01.10.2010 a Primarului M. Timișoara s-a dispus acordarea către reclamant a unui preaviz de 30 de zile calendaristice. Dispoziția mai sus menționata a fost emisa ca urmare a apariției OUG nr. 63/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, precum și pentru stabilirea unor măsuri financiare.
Precizează ca, Dispoziția nr. 2588/02.11.2010 privind eliberarea din funcția publica a reclamantului, a fost emisa la împlinirea termenului de preaviz de 30 de zile calendaristice.
Așadar, afirmația reclamantului în sensul ca instituția pârâtă ar fi în culpa prin emiterea a doua dispoziții este nefondată, întrucât Dispoziția nr. 2588/02.11.2010 a fost emisa la împlinirea termenului de preaviz de 30 de zile calendaristice.
Motivul de fapt ale concedierii colective a fost desființarea locului de muncă ocupat de salariat ca urmare a reorganizării activității prin H.C.L nr. 330/03.08.2010 în vederea încadrării în numărul maxim de posturi stabilit în conformitate cu O.U.G nr. 63/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, precum și pentru stabilirea unor măsuri financiare. Desființarea locului de muncă s-a impus ca o măsură efectivă cu cauze reale și serioase.
La nivelul Instituției Arhitectului Șef a fost comasată activitatea Biroului Autorizări Nord (1 funcție publică de conducere, 10 funcții publice de execuție) și a Biroului Autorizări Sud (1 funcție publică de conducere. 10 funcții publice de execuție) în Biroul Autorizări (1 funcție publică de conducere, 16 funcții publice de execuție)fiind modificate atribuțiile acestei structuri și fiind reduse numărul de posturi de la 22 la 17, după cum urmează: 1 funcție publică de conducere și 4 funcții publice de execuție.
Așadar, în cazul identificării unui număr mai mare de persoane care îndeplinesc condițiile specifice față de numărul de posturi aprobat în noua structură (direcție, serviciu, birou) s-a organizat examen pentru testarea cunoștințelor profesionale. Examenul s-a organizat pe fiecare compartiment în parte.
Fiind mai mulți funcționari publici - consilier, clasa I, grad profesional superior, decât posturi rămase în urma reorganizării. în conformitate cu prevederile art.100 alin.(3) din Legea nr. 188/1999, s-a organizat examen în data de 01.10.2010, ora 10:00 la Instituția Arhitectului Șef.
Recurenții arată că, în conformitate cu Regulamentul pentru organizarea și desfășurarea examenului în cadrul aparatului de specialitate al Primarului în vederea aplicării dispozițiilor art.100 alin.(3) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, funcționarul public care nu își depune cererea de înscriere la examen în termenul prevăzut, așa cum a fost cazul reclamantului, pierde dreptul de a concura și va fi notificat cu preaviz.
Menționează că, posturile vacante au fost reduse, fiind menținute strict cele necesare pentru funcționarea optimă a noii structuri rezultate în urma reorganizării. S-a apreciat că orice măsură adoptată este menită să asigure funcționalitatea autorității publice locale tocmai pentru a nu prejudicia interesul public. Scopul autorității administrației publice locale este de acționa cu celeritate, cu rapiditate și orice măsură adoptată nu poate periclita acest fapt.
În ceea ce privesc raporturile avute cu sindicatul, învederează ca, prin Notificarea nr.SC2010 -_/10.08.2010, sindicatul a fost invitat în data de 13.10.2010, ora 10:00, la consultări cu privire la metodele și mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numărului de salariați care vor fi concediați, criteriile profesionale care vor fi aplicate efectiv pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere și atenuarea consecințelor concedierii prin recurgerea la măsuri sociale care vizează, printre altele, sprijin pentru recalificarea sau reconversia profesională a salariaților concediați. În data de 13.08.2010 a avut loc întâlnirea între angajator și sindicat, în vederea ajungerii la o înțelegere și tocmai pentru ca sindicatul să participe activ și pentru a propune măsuri și metode de evitare a concedierilor colective sau de reducere a numărului salariaților care urmau a fi concediați. În urma acestei întâlniri a fost întocmit un proces - verbal.
Propunerile sindicatului în vederea evitării concedierilor colective transmise prin adresa nr.SC2010 -_ din 20.08.2010 au fost:
- revocarea HCL nr.330/03.08.2010, HCL nr.331/03.08.2010. HCL nr.332/03.08.2010. HCL nr.333/03.08.2010 ;
- aprobarea altor organigrame pentru aparatul de specialitate al Primarului M. Timișoara, Direcția Fiscală a M. Timișoara, Direcția Poliția Comunitară și Direcția de Evidență a Persoanelor Timișoara cu respectarea încadrării în numărul maxim de personal, adică 1169 de salariați, potrivit OUG nr.63/2010, fără a se include în acest număr cei 131 de salariați din capitolul bugetar "învățământ" precum și cei 25 de salariați de la Casa de Cultură a M. Timișoara.
Aceste propuneri nu au putut fi acceptate de angajator, întrucât erau împotriva dispozițiilor legale, mai exact împotriva prevederilor cuprinse în OUG nr.63/2010.
Mai mult, una dintre obligațiile angajatorului potrivit prevederilor art.99 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici este de a pune la dispoziția salariaților în perioada de preaviz a listei cu posturile vacante, obligație respectată, reclamantul inclusiv a avut posibilitatea să opteze, în scris, pentru ocuparea unui loc de muncă vacant, în 3 zile lucrătoare.
În ceea ce privește obligația angajatorului prevăzută la art.69 alin.(2) lit. f din Legea nr.53/2003 - Codul Muncii, respectiv de a furniza sindicatului "... compensațiile ce urmează sa fie acordate salariaților concediați, conform dispozițiilor legale și/sau contractului colectiv de munca aplicabil", învederează instanței de judecata ca aceasta a fost îndeplinită întrucât primele două notificări transmise sindicatului au cuprins mențiunea că acordarea acestora se va face în urma analizării dispozițiilor legale, iar în cuprinsul notificării nr.SC2010 -_ din 26.08.2010 s-a menționat: "Compensațiile ce urmează să fie atribuite salariaților concediați se vor acorda conform dispozițiilor legale", fiind acordate salariaților concediați în conformitate cu prevederile art.78 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel Național pe anii 2007 - 2010, respectiv un salariu net din luna anterioară concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi.
Având în vedere motivele expuse mai sus, solicită admiterea recursului, modificarea Sentinței civile nr. 1893/05.06.2012, în sensul respingerii acțiunii formulata de reclamantul M. A. H..
În drept, invocă prevederile art. 304 pct. 7 și 9. C.p.c, art. 304 indice 1 C., art. 312 C., Legea nr. 188/1999, republicata, OUG nr. 63/2010, Legea nr. 273/2006 și art. 78 din Contractul Colectiv de Munca Unic la nivel național pe anii 2007-2010.
5. Întâmpinarea reclamantului intimat:
Prin întâmpinarea formulată, reclamantul intimat solicită respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii pronunțate de instanța de fond.
În motivare, intimatul arată că recursul supus soluționării este susceptibil de aplicarea sancțiunii nulității prevăzute de dispozițiile art. 3021 alin. 1 Cod Procedură Civilă pentru cererile de recurs care nu cuprind "c) … motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse într-un memoriu separat".
Deși, în cererea de recurs, reprezentanții pârâților au menționat o . texte legale, printre ele fiind menționate și disp. art. 304 pct. 7 și pct. 9 Cod Procedură Civilă, apreciază că, aceasta nu este decât o indicare de formă a textelor cuprinse în codul de procedură civilă de natură să atragă sancțiunea nulității recursului căci, astfel cum a decis Înalta Curte de Casație și Justiție, în Decizia nr. 1330 din 23 martie 2007, „Pentru a conduce la casarea sau modificarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare *de formă* a textelor, condiția legală a *dezvoltării motivelor* implicând dezvoltarea greșelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt și în drept, precum și indicarea probelor pe care se bazează".
A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin identificarea unuia dintre motivele de recurs prevăzute de disp. art. 304 Cod Procedură Civilă, dar și dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței, raportat la motivul de recurs invocat, ceea ce recurenții nu au făcut.
După ce, în partea introductivă a recursului s-au referit la disp. art. 304 pct. 7 și pct. 9 Cod Procedură Civila, recurenții au reiterat excepția lipsei de interes și excepția lipsei de obiect, precum și excepția lipsei plângerii prealabile, după care, în partea destinată fondului cauzei, au realizat o amplă expunere a situației gestionate de un sindicat nenominalizat, a legalității HCL 330/2010 adoptate de Consiliul Local al M. Timișoara (deși aceasta a fost deja supusă controlului judecătoresc și a fost anulată în cadrul unei alte cauze, distinct de aceasta), intercalând afirmații lipsite de corespondent în realitate despre un examen la care ar fi putut participa, dacă ar fi fost anunțat, fără a realiza o critică vizând nelegalitatea hotărârii atacate. Nu s-a mai precizat de către pârâți și faptul că, niciodată nu au comunicat, în mod oficial, faptul organizării și desfășurării acestui examen. Cu privire la acest aspect, va reveni în partea din întâmpinare destinată analizării fondului chestiunii litigioase.
Așadar, recurenții nu au realizat o argumentare efectivă a recursului lor, nearătând rațiunea incidenței motivului de recurs prevăzut de legiuitor în art. 304 pct. 9 Cod Procedură Civilă, care este dispoziția legală încălcată de prima instanță la pronunțarea hotărârii judecătorești atacate și nici rațiunea incidenței motivului de recurs prevăzut de legiuitor în art. 304 pct. 7 Cod Procedură Civilă ori care ar fi ipoteza vizată de acest din urmă motiv de recurs (nemotivarea, motivarea insuficientă sau motivele contradictorii ori străine de natura pricinii) și nici tipologia descrisă de doctrină ca fiind posibilă pentru atragerea incidenței acestui motiv. Nici cu privire la incidența disp. art. 3041 Cod Procedură Civilă, recurenții nu au arătat de ce ar trebui să constituie motiv de recurs, asupra cărui aspect care ar excede celorlalte motive de nelegalitate menționate în cererea de recurs ar trebui instanța de recurs să se aplece în vederea unei analize.
Intimatul susține că, chiar dacă am privi cu o obediență excesivă cererea de recurs și am analiza motivul de recurs prev. de disp. art. 304 pct. 9 Cod Procedură Civilă, nu am putea surmonta lipsa indicării concrete a prevederilor legale pretins a fi fost nesocotite de prima instanță, întrucât, cu toate că au fost amintite Legea nr. 188/1999, republicată, OUG nr. 63/2010, Legea nr. 273/2006 și art. 78 din Contractul Colectiv de Muncă Unic la nivel național pe anii 2007-2010, probabil ca fiind substanța dreptului încălcat, nu se arată modul în care prima instanță a încălcat aceste dispoziții și nici ce ar fi trebui prima instanță să ia în considerare, astfel încât să adopte soluția contrară, de respingere a acțiunii.
Potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea ori modificarea hotărârii recurate. A motiva recursul înseamnă, arătarea motivului de recurs prin identificarea unuia dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă, dar și dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecata al instanței, raportat la motivul de recurs invocat. Nefiind dezvoltate fiecare dintre motivele de recurs invocate, nu pot fi analizate și nici nu se poate realiza o alta încadrare, în lipsa reperului impus de legiuitor - motivul de recurs și argumentarea concretă.
Prin Decizia nr. 1282/24.03.2011 pronunțată în recurs de Secția Comercială a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța supremă a hotărât că simpla nemulțumire a părții, cu privire la aspectele care au format convingerea instanței de apel, fără precizarea relevanței pe care acestea le au față de fondul pricinii, nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, nefiind îndeplinite cerințele art. 304 C. proc. civ. și art. 299 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la obiectul recursului. În speța indicată mai sus, deși recurenta a invocat în susținerea recursului motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aceasta nu a structurat și dezvoltat motivele invocate, conform cerințelor art. 3021 lit. c) C. proc. civ., criticând doar modul în care instanța de apel a analizat probele administrate. Prin urmare, întrucât recurenta nu a respectat obligația prevăzută de art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., conform căreia cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate și dezvoltarea lor, Înalta Curte a aplicat sancțiunea nulității cererii de recurs.
Intimatul solicită instanței ca, în baza disp. art. 312 alin. 1 Cod Procedură Civilă să anuleze recursul declarat împotriva Sentinței civile nr. 1893/05.06.2012 pronunțate de Tribunalul T. - Secția de C. Administrativ și Fiscal în Dosarul nr._, pentru considerentele expuse mai sus.
Cu privire la excepția lipsei de interes și excepția lipsei de obiect, invocate de către recurenți în cererea de recurs, apreciază că nu putea fi formulată astfel: "reiterăm în fața instanței de recurs" ci, doar ca o critică a hotărârii atacate pentru faptul că excepția lipsei de interes a fost respinsă de către instanță.
Dacă ar fi privită ca o critică și ar constitui argument în dezvoltarea vreunuia din motivele de recurs menționate - art. 304 pct.9, art. 304 pct. 7 ori 304 Cod Procedură Civilă apreciază că, nu poate fi reținută lipsa interesului în demersul judiciar constând în atacarea celor două dispoziții Dispoziția nr. 2283/01.10.2010 de acordare a preavizului și Dispoziția nr. 2588/02.11.2010 privind eliberarea din funcția publică, câtă vreme în baza lor P. M. Timișoara l-a eliberat din funcția publică „ca urmare a concedierii colective", adică i-a suprimat posibilitatea de mai munci și de a asigura existența sa și a familiei sale.
Prin hotărârea sa, Tribunalul T. a pronunțat o soluție temeinică și legală apreciind că nu poate primi excepțiile lipsei de obiect și a lipsei de interes. Considerentul invocat de intimații-recurenți - acela că Dispoziția de acordare a preavizului 2283/01.10.2010 și-a încetat efectele, a fost considerat ca lipsit de importanță de către prima instanță, câtă vreme aceasta dispoziție a produs consecințe juridice și a stat la baza emiterii dispoziției de eliberare din funcția publică deținută de reclamant, fiind evident interesul în a obține anularea celor două dispoziții care au condus la încetarea raportului de muncă.
Cu privire la excepția lipsei plângerii prealabile, invocată de către recurenți în cererea de recurs, intimatul apreciază că nici în acest caz, o astfel de cerere - "reiterăm în fața instanței de recurs" - nu putea fi formulată astfel; în recurs, această solicitare trebuia să îmbrace forma unei critici a hotărârii de fond pentru faptul că excepția lipsei plângerii prealabile a fost respinsă de către instanță. Câtă vreme această critică nu a fost formulată, fundamentată pe unul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de legiuitor și nici argumentată, apreciază că nu sunt îndeplinite rigorile prevăzute de legiuitor pentru cererea de recurs, fiind lovită de nulitate.
Dacă ar fi privită ca o critică și ar constitui argument în dezvoltarea vreunuia din motivele de recurs menționate - art. 304 pct.9, art. 304 pct. 7 ori 3041 Cod Procedură Civilă apreciază că, soluția primei instanțe a fost corectă și legală față de faptul că Legea nr. 188/1999 nu impune parcurgerea unei astfel de proceduri.
În acest sens, este de observat că, în ambele dispoziții (de acordare a preavizului și dispoziția de eliberare din funcție), recurenții au inserat prevederea potrivit cu care, dispoziția poate fi atacata în termen de 30 zile de la comunicarea ei (art.4) la Tribunalul T. (art.5). Intimatul arată că s-a conformat prevederilor inserate de către recurenții-intimați în cele doua dispoziții și le-a atacat în interiorul termenului de 30 zile. Dacă recurenții ar fi considerat că trebuie mai întâi să se adreseze printr-o plângere prealabilă către domniile lor, ar fi fost corect ca această cale administrativă să îi fie învederată în dispoziția de eliberare în funcție. Altfel, s-ar putea considera că recurenții l-au indus în eroare, iar acum se prevalează de propria culpă, respectiv de aceea de a fi omis să îi învedereze calea legală pe care trebuia sa o parcurgă și aceea de a-l îndruma pe o cale greșită, solicitând respingerea cererii sale. Consideră că, față de această atitudine, reaua-credință a pârâților este mai mult decât evidentă.
Mai mult, în doctrina s-a arătat că „este eronată soluția de respingere ca inadmisibila a cererii unui funcționar public împotriva actului autorității publice … Fiind vorba de un litigiu de muncă, procedura prealabilă este exclusă.”
Totuși, dintr-o prudență excesivă, înainte de a contesta în fața Tribunalului T., dispoziția de eliberare din funcție - Dispoziția nr. 2588/02.11.2010 – intimatul arată că a formulat o plângere prealabilă, înregistrată de Municipiul Timișoara sub nr. SC2010 -_ din 30.11.2010 pe care recurenții-intimați au respins-o; or, câtă vreme, aceasta este cea care a avut ca efect eliberarea din funcție, solicită instanței să observe că e lipsită de obiect și să mențineți soluția Tribunalului T., de respingere a acestei excepții.
Pe fond, reclamantul intimat arată că, instanța a reținut, în mod corect că, atât dispoziția de acordare a preavizului, cât și dispoziția de eliberare din funcția publică, au fost emise ca urmare a adoptării HCL Timișoara nr. 330/03.08.2010. La fel, instanța de fond a reținut că emitenții actelor atacate au invocat ca motiv de fapt al măsurii de eliberare din funcție, reducerea numărului de posturi de natura celui ocupat de funcționarul public prin HCL nr. 330/03.08.2010, hotărâre adoptată ca urmare a prevederilor OUG nr. 63/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, precum și pentru stabilirea unor măsuri financiare, acest act normative impunând un număr limitat de postura în cadrul administrației publice locale.
În mod corect a mai reținut instanța și că HCL nr. 330/2010 adoptată de Consiliul Local al M. Timișoara, a fost anulată prin Decizia civilă nr. 699 din 20 martie 2012 pronunțată în Dosarul nr._, Curtea de Apel Timișoara dispunând anularea HCL nr. 330/2010 privind modificarea și aprobarea Organigramei, Statului de funcții și Regulamentul de organizare și funcționare pentru Serviciul Public - Direcția Poliția Comunitară Timișoara, pentru nelegalitate.
În temeiul principiului resolute jure dantis resolvitur jus accipientis, dată fiind anularea actului principal - HCL 330/2010, s-a impus anularea actelor subsecvente, ca o consecință firească.
Prima instanță a motivat, temeinic și legal, soluția de admitere a petitului formulat de reclamant în cadrul contestației constând în reîncadrarea sa în funcția deținută anterior și obligarea pârâților-recurenți la plata tuturor drepturilor salariale, calculate de la data eliberării din funcție și până la reîncadrarea efectivă, fundamentul acestei soluții fiind dat de disp. art. 106 din Legea nr. 188/1999, impunându-se în cauză și principiul repunerii părților în situația anterioară.
În ceea ce privește celelalte motive invocate de reclamant în susținerea contestațiilor conexate dar pe care instanța de fond nu le-a mai analizat, acesta apreciază că sunt, la rândul lor, la fel de relevante în dovedirea caracterului nelegal al dispozițiilor anulate de către instanță. Emițând dispozițiile atacate, recurenții-intimați au comis un abuz de drept, începând cu organizarea unui examen pretins a fi prevăzut de lege și mergând până la selectarea funcționarilor publici care sa fie eliminați din schema organizatorica a Instituției Arhitectului șef.
Recurenții au pretins că, organizarea examenului s-a făcut în vederea facilitării luării unei decizii cu privire la persoanele care vor părăsi funcția publică, omițând că optând pentru măsura reducerii postului ocupat de salariat, ca modalitate de încetare a raportului juridic de serviciu, organizarea unui examen ca pretext al alegerii salariatului care să fie eliberat din funcție, nu era posibilă, nefiind prevăzută de lege. Alegerea a unui număr de 4 salariați dintr-un număr total de 20 salariați/funcționari publici, pentru a-i elibera din funcția publică, înseamnă alegerea unor salariați și desființarea posturilor de natura celui ocupat de salariat, în timp ce, soluția corectă ar fi fost desființarea postului ocupat de salariat, adică alegerea postului din organigramă, nu a salariatului.
Eliberarea din funcția publică întemeiată pe dispozițiile art. 99 alin. 1 lit. b din Legea nr. 188/1999 este posibila doar în modalitatea reducerii „postului ocupat de funcționarul public". Or, pentru a desființa postul - un anumit post - nu este nevoie de un examen, ci doar de decizia angajatorului de a desființa acel post. Faptul că, postul reclamantului a fost desființat după procedura reducerii „postului de natura celui ocupat de salariat" este evidentă tocmai datorita faptului ca angajatorul nu a vizat 4 posturi pentru a le reduce, ci a organizat examen, iar în urma acestui pretins examen a ales persoanele pe care să le elimine și nu posturile pe care să le desființeze. Cu privire la procedura utilizată, operează chiar recunoașterea pârâților, astfel cum rezultă și din răspunsul la plângerea prealabilă formulată împotriva Dispoziției nr. 2588/02.11.2010. Legiuitorul a prevăzut posibilitatea instituției publice de a organiza examen, atunci când reorganizarea se face prin redistribuirea funcționarilor în noile funcții publice sau în noile compartimente - art. 100 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul Funcționarilor Publici, or, în speță, intimații au extins, în mod nepermis posibilitatea de a se organiza examen și asupra situației în care reorganizarea se face prin reducerea posturilor din organigrama, fără să fi fost urmată de numirea ., fapt care demonstrează caracterul nelegal al dispozițiilor atacate încălcând principiile stabilității și nediscriminării: „Cu atât mai mult, spunem noi, trebuie protejat funcționarul public împotriva arbitrariului unor măsuri care îi afectează stabilitatea în funcție și dreptul la o carieră administrativă".
Intimatul susține că, cu atât mai pronunțat este caracterul arbitrar și abuziv în raport cu reclamantul, având în vedere faptul că nu a participat la examenul organizat de intimați la data de 01.10.2010.
În plus, dacă recurenții-intimați susțin că rezultatele examenului au constituit factorul decisiv al alegerii funcționarilor ce urmau sa fie eliberați din funcție, ar fi trebuit să prezinte în fața primei instanțe dovada afișării anunțului privitor la organizarea examenului cu toate datele necesare, lista participanților la examen din cadrul Biroului Autorizări, lucrările acestora, notele acordate, rezultatele examenului, dovada afișării rezultatelor, fapt care nu s-a întâmplat.
Totodată, recurenții-pârâți ar fi trebuit să prezinte vechea organigramă a Biroului Autorizări (Nord și Sud), actuala organigrama a Biroului Autorizări, precum și nominalizarea fiecărei persoane cuprinsă în fiecare dintre aceste organigrame, funcția deținută și pregătirea lor (marea parte a celor ramași în Instituția arhitectului șef, sunt absolvenți de Litere, Filozofie, s.a.). în doctrină s-a arătat că, reducerea unui post se poate face numai daca atribuțiile aferente acestuia se modifică în proporție de peste 50% sau dacă sunt modificate condițiile specifice de ocupare a postului respectiv referitoare la studii.
Recurenții - intimați nu au făcut dovada faptelor și actelor enumerate în paragraful anterior, nu au depus organigramele solicitate și, mai important, nu au contrazis aceste susțineri. în concluzie, cauza reala, efectiva și serioasa a dispozițiilor atacate nu a fost dovedită, astfel că nulitatea celor două dispoziții este evidentă.
Pentru toate argumentele expuse mai sus în legătură cu fondul cauzei, reclamantul intimat solicită instanței să respingă recursul ca netemeinic și nelegal și să mențină soluția Tribunalul T. ca temeinică și legală.
6. Aprecierea Curții de Apel Timișoara:
Analizând actele dosarului, criticile recurenților prin prisma dispozițiilor art. 304 din Codul de procedură civilă și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 3041 din Codul de procedură civilă, Curtea de Apel constată următoarele:
În prezenta cauză reclamantul – funcționar public în cadrul aparatului de specialitate al Primarului M. Timișoara – a solicitat anularea actelor prin care P. M. Timișoara a dispus acordarea preavizului și eliberarea reclamantului din funcția publică, ca urmarea reorganizării instituției publice respective, în temeiul Hotărârii Consiliului Local al M. Timișoara nr. 330/3.08.2010 privind modificarea și aprobarea Organigramei, Statului de funcții și Regulamentului de organizare și funcționare pentru aparatului de specialitate al Primarului M. Timișoara.
Curtea mai reține că prin Decizia civilă nr. 699/20.03.2012 pronunțată în dosarul nr._, Curtea de Apel Timișoara a dispus anularea Hotărârii Consiliului Local al M. Timișoara nr. 330/3.08.2010 privind modificarea și aprobarea Organigramei, Statului de funcții și Regulamentului de organizare și funcționare pentru aparatului de specialitate al Primarului M. Timișoara, apreciind-o ca fiind nelegală.
Raportat la această hotărâre irevocabilă, Curtea reține că desființarea actului în temeiul căruia s-a dispus eliberarea reclamantului din funcția publică atrage și desființarea actului de eliberare din funcție, ca o consecință logică a principiului înlăturării tuturor consecințelor unui act nelegal, sintetizat în adagiul latin „resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis”, invocat în mod corect și de instanța de fond. De vreme ce a fost anulată, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, organigrama care prevedea un număr redus de funcții publice în instituția reorganizată – și implicând desființarea mai multor funcții publice, între care și cea deținută de reclamant – urmarea logică și legală a acestei anulări o reprezintă anularea actelor de punere în executare a organigramei respective.
De altfel, desființarea actului de eliberare din funcție publică și repunerea reclamantului în funcția publică deținută anterior se justifică și prin dispozițiilor Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, respectiv conform art. 106 din această lege, care prevede:
(1) „În cazul în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care funcționarul public le consideră netemeinice sau nelegale, acesta poate cere instanței de contencios administrativ anularea actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu, în condițiile și termenele prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, precum și plata de către autoritatea sau instituția publică emitentă a actului administrativ a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și recalculate, și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat funcționarul public.
(2) La solicitarea funcționarului public, instanța care a constatat nulitatea actului administrativ va dispune reintegrarea acestuia în funcția publică deținută”.
6.1.Cu privire la excepția nulității recursului, având în vedere dispozițiile art. 137 alin. 1 Cod de Procedură Civilă – conform cărora „instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii” – Curtea va examina cu prioritate excepția nulității recursului, invocată de intimatul pârât pe considerentul nemotivării recursului, respectiv a omisiunii dezvoltării motivelor concrete de recurs.
În examinarea excepției nulității recursului pentru nemotivarea acestuia, Curtea reține prin cererea de recurs au fost reiterate o . aspecte invocate de judecata de fond, recurenții repetând și motivele pentru care au invocat aceste argumente. Astfel, Curtea reține că au fost reiterate excepția lipsei D. A. Norbert obiect și excepția lipsei de interes în formularea acțiunii, caracterul normativ al organigramei anulate prin hotărârea irevocabilă a Curții de Apel Timișoara și consecințele ce decurg din această constatare, justificând eliberarea reclamantului din funcție pe necesitatea reorganizării instituției, astfel cum a fost dispusă prin acte normative emise inclusiv la nivel național.
Raportat la aceste motive de recurs, Curtea nu poate reține absența motivării recursului, iar eventualele carențe ale acesteia pot fi valorificate de reclamant cu prilejul examinării recursului pe fond. Excepția nulității recursului intervine numai în măsura în care se identifică lipsa totală a unei motivări care să permită cenzurarea hotărârii recurate, iar nu în cazurile în care motivarea nu este completă, în această ultimă ipoteză instanța de recurs având obligația de a examina recursul în lumina argumentelor prezentate în mod corespunzător în drept și în fapt.
Astfel fiind, Curtea va respinge ca nefondată excepția nulității recursului invocată de reclamant.
6.2. Examinând recursul pârâților, Curtea reține că aceștia au invocat, în esență:
- lipsa de obiect a acțiunii în anularea Dispoziției nr. 2230/1.10.2010, deoarece raportul de serviciu al reclamantului a încetat prin Dispoziția nr. 2588/2.11._;
- lipsa procedurii prealabile cu privire la Dispoziția nr. 2230/1.10.2010
- lipsa efectelor retroactive ale anulării unui act normativ cu caracter normativ.
6.2.1. Cu privire la excepția lipsei de obiect a acțiunii în anularea Dispoziției nr. 2230/1.10.2010, Curtea reține, ca și instanța de fond, că, deși dispoziția de acordare a preavizului și-a încetat efectele, această dispoziție a produs consecințe juridice și a stat la baza emiterii dispoziției de eliberare din funcția publică deținută de reclamant.
În atare situație, este evident interesul reclamantului în a obține anularea dispozițiilor, câta vreme acestea au condus la încetarea raportului sau de munca.
6.2.2.Cu privire la neîndeplinirea procedurii prealabile, Curtea constată că ambele dispoziții vizează eliberarea reclamantului din funcție – prima dispoziție constituind actul de acordare a preavizului anterior eliberării din funcție – iar cea de a doua dispunând eliberarea din funcție ca urmare a împlinirii termenului de preaviz. De aceea, ambele acte se impun a fi examinate împreună, vizând chestiunea legalității eliberării din funcție a reclamantului. Or, reclamantul a făcut dovada contestării măsurii eliberării din funcție, astfel încât plângerea sa prealabilă – chiar menționând numai ultima dispoziție – se impune a fi considerată ca solicitând anularea ambelor acte administrative, întrucât dispoziția de stabilire a termenului de preaviz nu poate avea o existență independentă de aceea a eliberării efective din funcția publică.
Astfel fiind, Curtea reține că reclamantul a formulat plângerea prealabilă – atașată la filele 33-37 din dosarul_/30/2010, conexat la prezentul dosar – și împotriva dispoziției de acordare a preavizului, nefiind întemeiată excepția invocată de pârâți.
6.2.3. Cu privire la imposibilitatea reintegrării reclamantului în funcția publică deținută anterior, Curtea subliniază că nelegalitatea unui act administrativ – în speță a eliberării reclamantului din funcția publică – se evaluează în funcție de dispozițiile legale a căror respectare se impunea la momentul emiterii acelui act.
Prin urmare, faptul că reclamantul a acceptat numirea sa – după eliberarea din funcția publică – pe un alt post, chiar cu durată determinată, nu poate avea drept efect renunțarea reclamantului la dreptul de a contestat pretinsa nelegalitate a eliberării sale din funcția publică deținută anterior.
De asemenea, revocarea actului de eliberare din funcție și înlocuirea acestuia cu un nou act, de numire pe un alt post nu are aceleași efecte juridice cu anularea aceluiași act, revocarea producând efecte juridice exclusiv pentru viitor, fără a pune în discuție legalitatea actului revocat. Or, în prezenta cauză, reclamantul contestă tocmai legalitatea actului de eliberare din funcția publică, astfel încât nu are relevanță revocarea acestui act, care nu înlătură consecințele pentru trecut ale acestui act.
Dată fiind această concluzie, Curtea reține că nu are relevanță faptul că reclamantul a acceptat, în perioada a de preaviz, oferta pârâtului de a fi numit pe un alt post, întrucât acest acord nu implică pierderea dreptului reclamantului la contestarea legalității actului de eliberare din funcția publică.
Astfel fiind, Curtea reține că nu este întemeiat acest motiv de recurs.
6.2.4. Cu privire la efectele pentru trecut ale anulării organigramelor, Curtea reține că în recurs, autoritățile pârâte au invocat dispozițiile art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, raportat la caracterul de act normativ al organigramei și la reglementarea potrivit căreia anularea unui act normativ produce efecte numai pentru viitor.
Curtea reamintește și că prin decizia civilă nr. 699/20.03.2012 pronunțată în dosarul nr._, Curtea de Apel Timișoara a reținut că „... organigramele și statele de funcții sunt acte administrative cu caracter normativ. Ele stabilesc în mod abstract, impersonal, numărul de posturi – respectiv numărul funcțiilor publice de conducere și de execuție, compartimentele sau birourile din structura instituției – precum și calificarea necesară pentru ocuparea lor, fără a face vreo referire la identitatea persoanelor care ocupă sau vor ocupa aceste posturi. Organigrama stabilește, astfel, structura organizatorică a instituției, reprezintă schema de organizare în mod abstract a unei întreprinderi sau a unui serviciu, fără nici o referire la identitatea persoanelor care ocupă sau vor ocupa funcțiile din schema respectivă.
Or, specificul actului normativ constă în edictarea de norme, adică de reguli general aplicabile, în mod impersonal, fără identificarea subiectelor de drept din raporturile juridice vizate de reglementarea respectivă.
Astfel, de exemplu, statul de funcții al Poliției comunitare, atașată la fila 35 din volumul al doilea al dosarului Tribunalului T. prevede un număr total de 240 de funcții publice, din care 229 funcții publice de execuție, fiind indicat numărul referenților, consilierilor juridici, consilierilor și agenților comunitari, cu indicarea clasei și a gradului acestora, fiind prevăzut, de pildă, un număr de 3 posturi de consilier clasa I, grad superior șu un număr de 5 funcții publice de consilier, clasa I, grad principal.
Rezultă, astfel, că statul de funcții stabilește un normativ abstract, impersonal, al funcțiilor publice și al funcțiilor contractuale din cadrul instituției respective, indiferent de identitatea persoanelor care vor ocupa acele funcții.
În consecință, Curtea reține caracterul normativ al organigramelor și statelor de funcții a căror anulare se cere”.
În această privință, Curtea reține că în prezenta cauză nu mai poate fi repusă în discuție această constatare referitoare la caracterul normativ al organigramei și statutului autorității pârâte. Prin urmare, Curtea va reține că aceste acte au caracter normativ și că le sunt aplicabile dispozițiile art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Cu privire la efectele hotărârii de anulare a actului administrativ normativ, Curtea observă că pârâtul a invocat dispozițiile art. 23 teza I din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, potrivit cărora „hotărârile judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.”
Curtea observă că aceste text legal reglementează efectele speciale ale hotărârii judecătorești irevocabile prin care este anulat un act administrativ cu caracter normativ. Prin această reglementare este statuat un efect general obligatoriu al unei astfel de hotărâri, respectiv un efect care excede celui specific fiecărei hotărâri judecătorești, respectiv efectul „inter partes”. Ca și în cazul excepției de nelegalitate, Curtea observă că scopul edictării acestei reguli este aceea al protejării efectelor pe care actul în litigiu le-a produs cu privire la alte persoane, respectiv menținerea raporturilor juridice născute între alte persoane decât cele care sunt părți în procedura în care s-a admis acțiunea în anulare.
Însă nu se poate reține din acest text că este suprimat sau limitat efectul relativ al hotărârii judecătorești, respectiv efectul pe care îl produce admiterea unei acțiuni în anularea unui act administrativ. Or, anularea este acea sancțiune care presupune desființarea unui act, cu efect retroactiv, pentru nerespectarea dispozițiilor legale cu prilejul emiterii sale, sancțiune ce implică și desființarea oricăror efecte juridice ale actului anulat. Acest efect retroactiv este eliminat de textul art. 23 teza I din Legea nr. 554/2004 având în vedere caracterul general obligatoriu al hotărârii judecătorești de anulare a actului administrativ normativ, caracter general care implică un efect față de alte persoane decât cele care au fost părți în litigiul în care s-a pronunțat hotărârea respectivă.
Însă nu se poate deduce – din faptul că hotărârea judecătorească de anulare a unui act administrativ normativ produce efecte general obligatorii numai pentru viitor – că aceeași hotărâre nu produce – între părțile litigante – efectele retroactive specifice oricărei acțiuni în anulare.
Or, reclamantul – reprezentat de sindicat – a fost parte în litigiul care a determinat pronunțarea hotărârii respective, astfel încât nu poate invoca inopozabilitatea acesteia și nici caracterul retroactiv pe care îl produce orice acțiune în anulare în ceea ce privește părțile litigante.
Soluția contrară ar conduce la concluzia lipsirii părților de orice efect util în cazul promovării unei acțiuni în anularea unui act administrativ cu caracter normativ. Într-adevăr, dacă admiterea acțiunii reclamantului în anularea actului pe baza căruia a fost eliberat din funcție nu ar putea fi valorificată de acesta în litigiul referitor la anularea eliberării din funcție dispuse în temeiul actului administrativ normativ (act anulat ca fiind nelegal) ar însemna că reclamantul nu ar avea nici o cale pentru înlăturarea nelegalității la care a fost supus. O astfel de interpretare ar contraveni flagrant principiului legalității actului administrativ, care impune emiterea actelor administrative cu respectarea legii și desființarea actelor emise cu încălcarea dispozițiilor legale. Excepția de la acest principiu – respectiv menținerea unor acte nelegale – nu poate fi decât de strictă interpretare, iar din textul art. 23 din Legea nr.554/2004 nu se poate deduce suprimarea efectului retroactiv pe care îl produce între părțile litigante hotărârea instanței de contencios administrativ.
De altfel, ar fi contrar principiului echității ca autoritatea emitentă a unui act nelegal – în speță Consiliul Local al M. Timișoara, care a emis o organigramă cu încălcarea dispozițiilor legale – să beneficieze de edictarea acestui act nelegal fără a i se putea opune această nelegalitate.
Prin urmare, Curtea reține că hotărârea judecătorească irevocabilă de anulare organigramei produce efecte retroactive în cazul părților litigante, respectiv în cazul reclamantului, iar pârâților îi este opozabilă această hotărâre.
În consecință, Curtea va respinge excepția nulității recursului, respingând ca nefondat, în temeiul art. 312 al. 1 Cod de Procedură Civilă, și recursul formulat de pârâtul Municipiul Timișoara și de P. M. Timișoara împotriva sentinței civile nr. 1893/5.06.2012, pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ .
Acordarea cheltuielilor de judecată:
Având în vedere dispozițiile art. 274 alin. 1 Cod de Procedură Civilă, conform cărora „partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”, ținând seama că s-a constatat caracterul nefondat al recursurilor, Curtea va obliga pârâții recurenți la plata cheltuielilor judiciare efectuate de reclamant în recurs, respectiv la plata sumei de 1200 lei (RON), reprezentând onorar de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge excepția nulității recursului.
Respinge recursul formulat de pârâtul Municipiul Timișoara și de P. M. Timișoara împotriva sentinței civile nr. 1893/5.06.2012, pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ .
Obligă recurenții la plata sumei de 1200 lei către reclamant, cu titlul de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 16.04.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
R. P. D. D. R. O.
GREFIER
M. S.
Red.R.P./29.04.2013
Tehnored.MS/13.05.2013
Ex.2
Primă instanță:Tribunalul T. - judecător I. I.
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 1869/2013.... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 9534/2013.... → |
|---|
