Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Decizia nr. 19/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 19/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 19-11-2013 în dosarul nr. 3374/115/2011*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._ -18.03.2013
DECIZIA CIVILĂ NR._
Ședința publică din 19.11.2013
PREȘEDINTE: D. D.
JUDECĂTOR: R. P.
JUDECĂTOR: R. O.
GREFIER: M. S.
S-a luat în examinare recursul formulat de reclamantul Ș. N. împotriva sentinței civile nr. 602/14.11.2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – Secția de contencios administrativ și fiscal în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâtul intimat C. G. al Gărzii Financiare, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici.
Procedura legal îndeplinită, dată fără citarea părților.
Mersul dezbaterilor și susținerile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 05.11.2013, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când pronunțarea a fost amânată pentru data de 12.11.2013 și apoi pentru data de 19.11.2013, când,
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, reține următoarele:
1.Cererea de chemare în judecată:
Prin cererea precizată, înregistrată pe rolul Tribunalului C.-S. la data de 06.10.2011, reclamantul Ș. N. în contradictoriu cu pârâții G. F. - C. G. al Gărzii Financiare și Comisarul G. al Gărzii Financiare, a solicitat instanței să oblige pârâta să îi elibereze și înmâneze un act administrativ, prin care să i se recunoască stagiul de cotizare și perioada suplimentară la vechimea în muncă, în baza Legii nr. 30/1991 pentru grupa I de muncă, aferent perioadei 01.12.1992 – 31.03.2001, conform art. 17 (1) din Legea nr. 263/2010; să îi recunoască stagiul de cotizare realizat în condiții speciale de muncă și perioada suplimentară la vechimea în muncă pentru perioada 1.04.2001 – 16.08.2011; să îi vireze în contul personal de card deschis la B.C.R. – Filiala Reșița suma netă de 49.602 lei, reprezentând indemnizațiile ce i se cuvin pentru concediul de odihnă neefectuat și pentru neconcurență, dobânda de 0,04% pe zi de întârziere, calculată de la scadența din 16 august 2011 până la data plății și penalități de întârziere calculate conform art. 2211 Cod procedură fiscală; cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamantul a arătat că în perioada 01 decembrie 1992-16 august 2011, respectiv 18 ani, 8 luni și 15 zile, a activat în calitate de comisar în cadrul autorității publice G. F. – C. G. – Subunitatea C. – S..
Având în vedere că la data de 16 august 2011 i-a încetat raportul de serviciu, din cauze neimputabile reclamantului, în vederea completării dosarului de pensie a solicitat pârâtei eliberarea unei adeverințe din care să rezulte dreptul la reducerea vârstei standard de pensionare și dreptul la calcularea unui stagiu suplimentar de cotizare de câte 6 luni pentru fiecare an în care a activat în G. F.. Pârâta i-a respins cererea.
Prin revenire la adresa inițială, reclamantul a solicitat pârâtei să îi deconteze contravaloarea a 14 zile concediu de odihnă neefectuat, concediul medical pe luna august 2011 și zilele lucrate în luna august 2011, precum și indemnizația compensatorie pentru 2 ani în contrapartida obligației de confidențialitate și neconcurență.
Reclamantul consideră că, în conformitate cu prevederile legale, pârâta are obligația să îi vireze suma de 49.602 lei indemnizații nete de concediu și neconcurență, al căror termen a fost 16.08.2011.
În drept, invocă prevederile art. 10(3) și art. 11(1) lit. b din Legea nr. 554/2004 a Contenciosului administrativ.
2. Declinarea de competență la Curtea de Apel Timișoara – Secția de contencios administrativ și fiscal:
Prin sentința civilă nr. 853/11.11.2011 Tribunalul C.-S. a admis excepția de necompetență materială a tribunalului și-n consecință a declinat competența de soluționare a acțiunii formulate de către reclamantul Ș. N., în contradictoriu cu pârâții G. F. – C. G. și Comisarul G. al Gărzii Financiare, în favoarea Curții de Apel Timișoara.
În motivarea soluției pronunțate, Tribunalul C.-S. a reținut următoarele:
Procedând în conformitate cu prevederile art. 137 alin. 1 Cod procedură civilă la soluționarea excepției de necompetență materială a tribunalului, invocată din oficiu, instanța a reținut că prin acțiunea înregistrată sub nr._, reclamantul Ș. N. a chemat în judecată pârâta G. F. – C. G., pentru refuz nejustificat de a soluționa cererea nr._/2011 și a cererii ulterioare din 02.09.2011.
S-a reținut că prin notele de ședință depuse la dosar la termenul din 11.11.2011, reclamantul și-a precizat acțiunea împotriva Comisarului G. al Gărzii Financiare, care are calitatea de ordonator de credite și factor de decizie, solicitând obligarea pârâtului la recunoașterea grupei I de muncă și plata daunelor morale și a penalităților de întârziere (dobânzi), că potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 1 din H.G. nr. 1324/2009, modificată și completată prin H.G. nr. 566/2011, G. F. este instituție publică de control, cu personalitate juridică, aflată în subordinea A.N.A.F., că în conformitate cu dispozițiile art. 3 din hotărâre, G. F. este condusă de un comisar general, înalt funcționar public, care are calitate de ordonator terțiar de credite, reprezentând G. F. în relații cu terții și are ca atribuții numirea, angajarea, promovarea, sancționarea și eliberarea din funcție a personalului de execuție din G. F. și a personalului de conducere din C. G., secțiile județene și Secția Municipiului București, precum și că C. G. este, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. 1 din hotărâre, structura centrală a Gărzii Financiare.
Tribunalul a reținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 3 pct. 1 Cod procedură civilă coroborat cu dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. d și art. 10 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, procesele și cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităților și instituțiilor centrale se judecă în primă instanță de curțile de apel.
În raport de dispozițiile aplicabile, de obiectul acțiunii reclamantului și calitatea pârâților, tribunalul a apreciat că nu are competența de a soluționa prezentul litigiu și, pe cale de consecință, a admis excepția de necompetență materială, invocată din oficiu și în baza art. 158 alin. 1 Cod procedură civilă, tribunalul a declinat competența de soluționare a prezentei acțiuni în favoarea Curții de Apel Timișoara.
3. Modificarea acțiunii în justiție:
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 19.01.2012 sub nr._ .
Pentru termenul de judecată din data de 19.09.2012, reclamantul și-a precizat din nou acțiunea, învederând că aceasta este îndreptată împotriva refuzului pretins nejustificat al pârâților de a elibera adeverința care să ateste perioada în care, în calitate de comisar în cadrul Secției județene C.-S. a Gărzii Financiare, a desfășurat activitate în grupa I de muncă ori în condiții speciale, respectiv de a soluționa cererea sa de compensare în bani a concediului de odihnă neefectuat la data încetării raportului de serviciu, aferent anului 2011, aceste omisiuni justificând formularea petitului prin care s-a solicitat obligarea pârâților la plata unor sume de bani pentru compensarea în bani a concediului de odihnă, pentru plata indemnizației de neconcurență prevăzută de art. 21 alin. 3 Codul Muncii, respectiv obligarea acestora la plata unor daune morale.
4. Hotărârea Curții de Apel Timișoara în primă instanță:
Prin sentința civilă nr. 602/14.11.2012 pronunțată în dosar nr._, Curtea de Apel Timișoara a respins cererea formulată și precizată de reclamantul Ș. N. împotriva pârâților G. F. – C. G. și Comisarul G. al Gărzii Financiare.
Fără cheltuieli de judecată.
Acțiunea precizată a reclamantului a fost găsită neîntemeiată, urmând a fi respinsă, față de următoarele considerente:
În ce privește solicitarea reclamantului de eliberare a adeverinței care să ateste perioada în care a desfășurat activitate în grupa I de muncă sau în condiții speciale, s-a constatat că nu pot fi reținute susținerile acestuia privind refuzul nejustificat al pârâților de soluționare a cererii.
Aceasta deoarece prin cererea adresată Comisariatului G. al Gărzii Financiare, depusă la fila 9 din dosarul Tribunalului C.-S. reclamantul nu a solicitat eliberarea unei adeverințe care să cuprindă astfel de informații, ci doar care să ateste că instituția în cadrul căreia și-a desfășurat activitatea - Secția Județeană C.-S. a Gărzii Financiare, „a virat contribuțiile sociale în corelație cu grupa de muncă și condițiile speciale de muncă reieșite din aplicarea prevederilor Legii nr. 30/1991 cap. II, secțiunea a II-a, art. 15 și respectiv H.G. nr. 1324/2009, art. 1 alin.2”.
Pe bună dreptate deci, destinatarul acestei solicitări - G. F. – C. G., a considerat că cererea vizează obținerea unor dovezi privind plata corespunzătoare a contribuției de asigurări sociale, iar prin răspunsul formulat sub nr._/26.08.2011 (fila 10 din dos. Tribunalului C.-S.) a îndrumat pe reclamant să solicite astfel de informații de la autoritățile publice care gestionează contribuțiile fiscale menționate (Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S.) ori de la structura în cadrul căreia acesta și-a desfășurat activitatea (Secția Județeană C.-S. a Gărzii Financiare), în considerarea faptului că aceasta din urmă a fost cea care a calculat, a constituit și a virat contribuțiile sociale aferente veniturilor obținute de reclamant în perioada de activitate.
S-a concluzionat că pârâta G. F. – C. G. a răspuns la solicitarea formulată de reclamant în luna august 2011, că, deci, nu a refuzat să soluționeze cererea acestuia, ci a învederat reclamantului care sunt autoritățile publice îndreptățite să ofere informațiile solicitate prin cerere. Cu atât mai puțin s-ar putea considera că, astfel cum susține reclamantul, menționata pârâtă ar fi refuzat în mod nejustificat, să elibereze o adeverință care să îi ateste perioada în care a desfășurat activitate în grupa I de muncă ori în condiții speciale, în condițiile în care această autoritate nu a fost sesizată cu o astfel de cerere, iar din răspunsul formulat la cererea ce i-a fost adresată nu rezultă vreun refuz de soluționare a pretențiilor reclamantului.
Din acest punct de vedere deci acțiunea acestuia este neîntemeiată. În egală măsură apar nefondate și pretențiile reclamantului de obligare a pârâților la compensarea în bani a concediului de odihnă aferent anului 2011, neefectuat până la data încetării raportului de serviciu.
Aceasta deoarece reclamantul nu a dovedit că ar fi solicitat o atare compensare, printr-o cerere înregistrată la G. F. – C. G. ori la Secția Județeană C.-S. a Gărzii Financiare. Din acest punct de vedere, instanța a luat act de faptul că cererea de la filele 11, 12 din dosarul Tribunalului C.-S. nu poartă dovada că ar fi fost înregistrată la C. G. al Gărzii Financiare, iar documentele depuse la dosar de către reclamant în ședința publică din 14.11.2012, care atestă expedierea către G. F. a unei scrisori recomandate cu confirmare de primire, nu cuprinde mențiuni care să permită verificarea conținutului expediției poștale, respectiv care să permită concluzia că s-ar fi expediat prin poștă Comisariatului G. al Gărzii Financiare o solicitare de compensare în bani a concediului de odihnă neefectuat.
Pe de altă parte, această autoritate contestă susținerile reclamantului potrivit cărora acesta ar fi solicitat compensarea în bani a concediului de odihnă (a se vedea adresa nr._/12.11.2012, depusă la fila 25 din prezentul dosar).
De asemenea, Secția Județeană C.-S. a Gărzii Financiare a învederat instanței prin adresa nr._/06.11.2012 (fila 23 din prezentul dosar), că reclamantul nu a solicitat expres compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat, aferent anului 2011, putându-se astfel deduce că, în absența unei solicitări cu acest obiect, nu se poate deduce existența unui refuz nejustificat de soluționare a cererii, care să facă obiect al acțiunii în contencios administrativ potrivit art. 1 alin. 1 ori art. 8 alin. 1 din Legea nr. 554/2004.
A fost respinsă deci și această solicitare, cu atât mai mult cu cât Secția Județeană C.-S. a Gărzii Financiare a comunicat instanței prin adresa de la fila 23 a acestui dosar că a comunicat deja Comisariatului G. al Gărzii Financiare o situație cu sumele de achitat pentru concediile de odihnă aferente anului 2011 ale persoanelor cărora le-au încetat raporturile de serviciu începând cu data de 23.07.2011, între care și reclamantul, rezultând astfel că autoritatea publică în cadrul căreia reclamantul și-a desfășurat activitatea recunoaște pretențiile acestuia de compensare în bani a concediului de odihnă neefectuat înainte de încetarea raportului de serviciu, procedând benevol la efectuarea demersurilor pentru alocarea sumelor de bani necesare pentru plata acestor compensații.
În ce privește cererea reclamantului de acordare a unei clauze de neconcurență în temeiul art. 21 alin. 3 Codul muncii, instanța a constatat că o astfel de indemnizație nu poate fi acordată funcționarilor publici, ale căror raporturi de serviciu sunt inițiate prin numirea acestora în funcția publică pe baza unui ordin, în raporturi de putere publică, ci doar personalului contractual, raporturile de muncă ale unor astfel de salariați izvorând din contracte individuale de muncă.
Într-adevăr, art. 21 alin. 1 și 2 din Codul muncii prevăd că „La încheierea contractului individual de muncă sau pe parcursul executării acestuia, părțile pot negocia și cuprinde în contract o clauză de neconcurență prin care salariatul să fie obligat ca după încetarea contractului să nu presteze, în interes propriu sau al unui terț, o activitate care se află în concurență cu cea prestată la angajatorul său, în schimbul unei indemnizații de neconcurență lunare pe care angajatorul se obligă să o plătească pe toată perioada de neconcurență. Clauza de neconcurență își produce efectele numai dacă în cuprinsul contractului individual de muncă sunt prevăzute în mod concret activitățile ce sunt interzise salariatului la data încetării contractului, cuantumul indemnizației de neconcurență lunare, perioada pentru care își produce efectele clauza de neconcurență, terții în favoarea cărora se interzice prestarea activității, precum și aria geografică unde salariatul poate fi în reală competiție cu angajatorul”.
S-a observat că legiuitorul nu a instituit cu caracter obligatoriu clauza de neconcurență, ci a prevăzut-o prin dispoziții legale permisive, precizând însă că o astfel de clauză produce efecte juridice doar în măsura în care este cuprinsă detaliat în contractul individual de muncă.
Or, reclamantul însuși recunoaște că a desfășurat activitate ca funcționar public, raportul său de serviciu luând deci naștere în baza unui ordin emis în regim de putere publică, nefiind deci în poziția de a încheia un contract individual de muncă, pentru a negocia o clauză de neconcurență care să îi dea dreptul la încasarea unei indemnizații de neconcurență. În alți termeni, în cazul reclamantului nu poate fi identificat un izvor al obligației de plată la care acesta face referire, ci, dimpotrivă, trebuie reținut că în calitatea sa de funcționar public în sistemul bugetar drepturile de natură salarială și asimilate acestora sunt exclusiv cele prevăzute în dispoziții normative, potrivit art. 162 alin. 3 Codul muncii, în forma actuală. Or, nu poate fi identificată o dispoziție normativă care să permită funcționarilor publici de la G. F. să beneficieze de o clauză de neconcurență, rezultând astfel că pretenția reclamantului de achitare a unei sume cu titlu de indemnizație de neconcurență este lipsită de temei.
Pe cale de consecință, s-a constatat neîntemeiat și petitul accesoriu de acordare a unor daune morale în favoarea reclamantului, urmând ca acțiunea să fie respinsă în întregime, să se ia act de faptul că reclamantul se află în culpă procesuală, astfel încât, în condițiile art. 274 Cod procedură civilă, nu i se cuvin cheltuieli de judecată, iar pârâții nu au solicitat acordarea unor sume cu acest titlu.
5. Recursul reclamantului:
În cauză a declarat recurs reclamantul Ș. N., solicitând modificarea în tot a sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.
Recurentul critică sentința atacată pentru netemeinicie și nelegalitate arătând că prima instanță nu i-a admis ca probe corespondența purtată cu pârâții motivând că nu există mențiuni care să permită concluzia că s-ar fi expediat prin poștă Comisariatului G. al Gărzii Financiare o solicitare de compensare în bani a concediului de odihnă neefectuat, admițând că pârâta nu are cunoștință despre această cerere, deși însăși chemarea în judecată reprezintă o cerere în acest sens. Totodată, deși Secția C.-S., la solicitarea instanței, confirmă că trebuiau să-i fie decontate 12 zile de concediu și că a comunicat aceasta pârâtei, instanța de fond exonerează pârâta de a se conforma obligațiilor sale legale.
Recurentul mai critică sentința atacată și pentru faptul că a respins cererea de compensare în bani a clauzei de neconcurență, motivând că prevederile codului muncii sunt facultative, neavând un caracter obligatoriu sub acest aspect. Reclamantul consideră că sursa de acoperire a acestei compensații poate fi din cheltuieli neprevăzute, pârâta putând, prin decizie de imputare sau acțiune în regres, să recupereze aceste sume de la persoanele care se fac vinovate.
Cu referire la recunoașterea activității în corp de control militarizat și în condiții speciale, cu statut special, recurentul arată că prima instanță nu a motivat respingerea cererii, dar a precizat că reclamantul este în culpă procesuală pentru că a pretins daune morale.
Deși în sentință se arată că unitatea unde și-a desfășurat reclamantul activitatea recunoaște pretențiile acestuia de compensare în bani a concediului de odihnă neefectuat, recurentul arată că Secția C.-S. susține că sentința nu-i este opozabilă și nu are nicio obligație, fiind îndrumat să se adreseze pârâtei.
Recurentul mai menționează că pentru perioada 01.07._11 pârâta G. F. – C. G. nu a confirmat până în prezent perioada contributivă și munca contributivă, deși avea această obligație în calitatea sa de angajator.
6. Aprecierea Curții de Apel Timișoara în recurs:
Analizând actele dosarului, criticile recurentei prin prisma dispozițiilor art. 304 din codul de procedură civilă și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 3041 din Codul de procedură civilă, Curtea de Apel constată următoarele:
În prezenta cauză, reclamantul – domnul Ș. N., fost comisar al Gărzii Financiare C.-S. – a solicitat instanței:
- să constate refuzul pretins nejustificat al pârâților G. F. – C. G. și Comisarul G. al Gărzii Financiare de a elibera adeverința care să ateste perioada în care, în calitate de comisar în cadrul Secției județene C.-S. a Gărzii Financiare, a desfășurat activitate în grupa I de muncă ori în condiții speciale, respectiv
- să constate refuzul pretins nejustificat al pârâților de a soluționa cererea sa de compensare în bani a concediului de odihnă neefectuat la data încetării raportului de serviciu, aferent anului 2011, aceste omisiuni justificând formularea petitului prin care s-a solicitat obligarea pârâților la plata unor sume de bani pentru compensarea în bani a concediului de odihnă, pentru plata indemnizației de neconcurență prevăzută de art. 21 alin. 3 Codul Muncii, respectiv obligarea acestora la plata unor daune morale.
Instanța de fond a respins ca nefondată cererea reclamantului, reținând că prin cererea adresată Comisariatului G. al Gărzii Financiare, depusă la fila 9 din dosarul Tribunalului C.-S. reclamantul nu a solicitat eliberarea unei adeverințe care să cuprindă astfel de informații, ci doar care să ateste că instituția în cadrul căreia și-a desfășurat activitatea - Secția Județeană C.-S. a Gărzii Financiare, „a virat contribuțiile sociale în corelație cu grupa de muncă și condițiile speciale de muncă reieșite din aplicarea prevederilor Legii nr. 30/1991 cap. II, secțiunea a II-a, art. 15 și respectiv H.G. nr. 1324/2009, art. 1 alin.2”, astfel încât în mod justificat C. G. a considerat că cererea vizează obținerea unor dovezi privind plata corespunzătoare a contribuției de asigurări sociale, iar prin răspunsul formulat a îndrumat pe reclamant să solicite astfel de informații de la autoritățile publice care gestionează contribuțiile fiscale menționate (Ministerul Finanțelor Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice C.-S.) ori de la structura în cadrul căreia acesta și-a desfășurat activitatea (Secția Județeană C.-S. a Gărzii Financiare).
Cu privire la constatarea refuzului de a soluționa cererea de compensare în bani a concediului de odihnă aferent anului 2011 neefectuat la data încetării raportului de serviciu, instanța de fond a reținut că nu este întemeiată, întrucât reclamantul nu a dovedit că ar fi solicitat o atare compensare, printr-o cerere înregistrată la G. F. – C. G. ori la Secția Județeană C.-S. a Gărzii Financiare.
Cu privire la cererea reclamantului de acordare a unei clauze de neconcurență în temeiul art. 21 alin. 3 Codul muncii, instanța de fond a constatat că o astfel de indemnizație nu poate fi acordată funcționarilor publici, ale căror raporturi de serviciu sunt inițiate prin numirea acestora în funcția publică pe baza unui ordin, în raporturi de putere publică, ci doar personalului contractual, raporturile de muncă ale unor astfel de salariați izvorând din contracte individuale de muncă.
Cu privire la competența de soluționare a prezentului recurs de către Curtea de Apel Timișoara, Curtea reține că în primă instanță, cauza a fost soluționată de Curtea de Apel Timișoara, fiind înaintată Înaltei Curți de Casație și Justiție care, în temeiul Legii nr. 2 din 1 februarie 2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă a dispus trimiterea dosarului în recurs la Curtea de Apel Timișoara, ca urmare a schimbării competenței, raportat la art. XXIII din lege, care prevede la alineatele 1 și 2:
(1) „Procesele în primă instanță, precum și căile de atac în materia contenciosului administrativ și fiscal, în curs de judecată la data schimbării, potrivit dispozițiilor prezentei legi, a competenței instanțelor legal învestite se judecă de instanțele devenite competente potrivit prezentei legi.
(2) Recursurile aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal la data intrării în vigoare a prezentei legi și care, potrivit prezentei legi, sunt de competența curților de apel se trimit la curțile de apel”.
Cu privire la fondul recursului, Curtea observă că reclamantul a susținut - cu privire la cererea de compensare în bani a concediului de odihnă aferent anului 2011 neefectuat la data încetării raportului de serviciu – că în mod nelegal instanța de fond nu i-a luat în considerare ca probă corespondența cu pârâții sub acest aspect, deși însăși chemarea în judecată a pârâților reprezintă o cerere în acest sens.
Cu privire la acest aspect, Curtea subliniază că reclamantul a invocat existența unui refuz nejustificat de soluționare a unei cereri adresate în prealabil autorității pârâte.
În privința definiției refuzului nejustificat de a soluționa o cerere, art. 2 alin. 1 lit. i) din Legea nr. 554/2004 prevede că prin refuz nejustificat de a soluționa o cerere se înțelege „exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat și nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile”:
În privința definiției excesului de putere, art. 2 alin. 1 lit. n) din Legea nr. 554/2004 prevede că prin exces de puterese înțelege „exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor”.
Conform art.8 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, care reglementează obiectul acțiunii judiciare în contencios administrativ, „persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim”.
În raport cu aceste reglementări, Curtea reține că pentru a se putea sesiza instanța de contencios administrativ, este necesară formularea de către petent a unei cereri către autoritatea administrativă pârâtă, cerere care:
- fie este soluționată de autoritatea administrativă prin emiterea unui răspuns, înăuntrul sau cu depășirea termenului legal de 30 de zile (în cazul contenciosului administrativ fiscal termenul este de 45 de zile);
- fie nu primește nici un răspuns.
În speță însă, Curtea constată că reclamantul nu a făcut proba că a adresat pârâtei în prealabil o astfel de cerere, neavând relevanță chemarea în judecată, întrucât aceasta nu poate avea semnificația juridică a unei cereri adresate autorității administrative pârâte, dat fiind faptul că Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 interzice sesizarea directă a instanței de contencios administrativ și impune formularea atât a unei cereri de acordare / recunoaștere a unui drept, precum și, în anumite cazuri, formulare unei plângeri administrative prealabile împotriva răspunsului emis de autoritatea administrativă.
Prin urmare, în mod corect instanța de fond a reținut că documentele depuse la dosar de către reclamant în ședința publică din 14.11.2012, care atestă expedierea către G. F. a unei scrisori recomandate cu confirmare de primire, nu cuprinde mențiuni care să permită verificarea conținutului expediției poștale, respectiv care să permită concluzia că s-ar fi expediat prin poștă Comisariatului G. al Gărzii Financiare o solicitare de compensare în bani a concediului de odihnă neefectuat, iar cererea de la filele 11, 12 din dosarul Tribunalului C.-S. nu poartă dovada că ar fi fost înregistrată la C. G. al Gărzii Financiare.
Or, Curtea subliniază că reclamantul are sarcina de a dovedi conținutul cererilor adresate autorității administrative pârâte, conținut care nu poate fi prezumat, cu atât mai mult cu cât domnul Ș. a adresat mai multe cereri pârâților, cereri având conținut diferit
Cu privire la critica soluției de respingere a sumelor aferente clauzei de neconcurență, Curtea subliniază că instanța de fond nu a reținut că dispozițiile din Codul Muncii sunt facultative, ci că acestea nu sunt aplicabile în cazul salarizării domniei sale, în calitate de funcționar public.
În ceea ce privește salarizarea personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, Curtea constată că, potrivit art. 157 alin. 2 din Codul muncii, „sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative”.
În privința salarizării funcționarilor publici, Curtea reține că, potrivit, art. 31 alin. 2 din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici, „funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii”, iar alineatul al treilea din art. 31 stabilește, de asemenea, „salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici”.
Așadar, salarizarea funcționarilor publici este reglementată exclusiv prin dispoziții legale, nefiind consecința negocierii unor clauze speciale, cum este cea prevăzută de art. 20 alin. 2 din Codul muncii, respectiv clauza de neconcurență. De altfel, chiar textul art. 20 alin. 1 din Codul muncii prevede că aceste clauze nu sunt obligatorii, stabilind că „în afara clauzelor esențiale prevăzute la art. 17, între părți pot fi negociate și cuprinse în contractul individual de muncă și alte clauze specifice”, între care și clauza de neconcurență care, după cum a reținut corect instanța de fond, nu este o clauză esențială în contractul individual de muncă.
Totodată, Curtea subliniază că reclamantul a formulat acțiunea în sensul constatării unui refuz nejustificat, iar nu în sensul acordării indemnizației ce i se cuvine pentru concediul de odihnă neefectuat sau a recunoașterii vechimii în muncă, acesta fiind și motivul pentru care au fost soluționate în această formă de instanța de contencios administrativ. În acest context, Curtea se vede nevoită să constate lipsa unor probe minime, privind existența unui raport de muncă sau de serviciu al reclamantului cu pârâții – în acest sens s-a acceptat proba rezultând din faptul că pârâții nu contestă existența anterioară a acestui raport de muncă sau de serviciu – modalitatea de încetare a raportului de muncă / serviciu (prin pensionare sau în alt mod), lipsa datelor privind durata concediilor efectuate de reclamant și. Mai ales, lipsa indicării temeiurilor legale ale cererii, respectiv a textelor de lege care recunosc reclamantului drepturile pe care pretinde să se i se recunoască de instanță.
Date fiind aceste lipse elementare de probe și informații, în condițiile în care reclamantul are – conform art. 129 alin. 1 din vechiul Cod de Procedură Civilă – obligația „să-și probeze pretențiile și apărările”, Curtea reține că nu sunt întemeiate criticile formulate în recurs de domnul Ș. N..
Prin urmare, Curtea apreciază că soluția instanței de fond este temeinică și legală, recursul formulat de reclamantul Ș. N. împotriva sentinței civile nr. 602/14.11.2012pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – Secția de contencios administrativ și fiscal în dosar nr._ urmând a fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312 al. 1 din vechiul Cod de Procedură Civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge recursul formulat de reclamantul Ș. N. împotriva sentinței civile nr. 602/14.11.2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – Secția de contencios administrativ și fiscal în dosar nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică din 19.11.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. D. R. P. R. O.
GREFIER
M. S.
Red.RP /16.12.2013
Tehnored.MS/16.12.2013
Ex.2
Primă instanță:Curtea de Apel Timișoara - judecător R. C.
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 2980/2013.... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 4555/2013.... → |
|---|
