Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Decizia nr. 20/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 20/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 20-11-2013 în dosarul nr. 4290/108/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR._
Ședința publică din 20.11.2013
PREȘEDINTE: C. D. O.
JUDECĂTOR: M. C. D.
JUDECĂTOR: M. BACĂU
GREFIER: A. D. B.
S-a luat în examinare recursul formulat de pârâta Autoritatea Națională a Vămilor – Direcția pentru Accize și Operațiuni Vamale Timișoara, împotriva sentinței civile nr.4937/15.11.2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamanții intimați V. F., A. A., A. G., A. N., B. L. V., B. M., B. A., B. Ș., B. G., C. E., C. V., F. M.-C., F. L., H. C., H. M.-D., I. V., I. C., I. D., I. M.-C., I. D.-I., J. D.-V., K. M.-L., M. A., M. C., M. E.-N., L. R., R. D.-G., S. S., S. S., S. C., S. A., S. I.-T., S. V., T. I., T. C. și T. M.-S. și intervenienții intimați în interes propriu S. E. M. și L. E., având ca obiect litigiu privind funcționarii publici.
La apelul nominal făcut în ședința publică, au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, văzând că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă potrivit art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, instanța lasă cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin acțiunea formulată la data de 22.06.2012 la Tribunalul A. în dosar nr._, reclamanții V. F., A. A., A. G., A. N., B. L. V., B. M., B. A., B. Ș., B. G., C. E., C. V., F. M.-C., F. L., H. C., H. M.-D., I. V., I. C., I. D., I. M.-C., I. D.-I., J. D.-V., K. M.-L., M. A., M. C., M. E.-N., L. R., R. D.-G., S. S., S. S., S. C., S. A., S. I.-T., S. V., T. I., T. C. și T. M.-S. au chemat în judecată, pe calea contenciosului administrativ, pe pârâtele Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Timișoara și Autoritatea Națională a Vămilor, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să oblige pârâtele la calculul și plata drepturilor salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, obligație stabilită prin decizia civilă nr. 965 din 23.06.2009 a Curții de Apel Timișoara, precum și la plata unor despăgubiri de 50 lei pe zi de întârziere pentru fiecare reclamant începând cu data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești pronunțate în prezentul dosar, până la calculul și plata efectivă a drepturilor salariale, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanții au arătat, cu privire la primul capăt de cerere, că prin Decizia civilă nr. 965/23.06.2009 a Curții de Apel Timișoara, pronunțată în dosar nr._, pârâtele Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Timișoara și Autoritatea Națională a Vămilor au fost obligate la plata drepturilor salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare către funcționari publici aflați în serviciul acestor autorități, reținându-se prin aceasta că „revine autorității administrative competența de a pune în aplicare dispozițiile actului normativ care îi îndrituiește pe recurenți la suplimente prin stabilirea cuantumului lor, funcție de gradul, clasa, treapta de salarizare etc., a funcționarilor publici” și, deși funcționarii publici îndreptățiți la suplimente s-au adresat în mod repetat pârâtelor încă din anul 2009 pentru ca acestea să pună în aplicare hotărârea judecătorească, acestea nu s-au conformat; astfel, pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, prin adresa nr._/02.10.2009 a arătat că responsabilitatea punerii în aplicare a hotărârii judecătorești revine Direcției Regionale pentru Accize și Operațiuni Vamale Timișoara, iar prin adresa nr._/03.05.2012 răspunde unei noi solicitări a reclamanților arătând că Nota de punere în executare a hotărârii judecătorești este avizată negativ întrucât nu se dispune de instanță cuantumul suplimentelor.
Reclamanții au mai arătat că cuantumul drepturilor salariale necuantificate prin însuși actul normativ care le stabilește, trebuie stabilit de angajator prin negociere cu cei nedreptățiți; au arătat că în acest fel s-a procedat și în alte cazuri similare, ca de exemplu în cadrul Consiliului județean A. unde, după negocierea dintre autoritate și sindicatul funcționarilor publici s-a stabilit cuantumul suplimentelor, acesta a fost aprobat prin hotărâre a Consiliului județean A., care este în curs de executare, și care a fost atacată de către Instituția prefectului iar Curtea de Apel Timișoara a statuat că Hotărârea Consiliului județean A. prin care s-au stabilit sumele de plată necesare punerii în executare a unei hotărâri judecătorești irevocabile, este perfect legală.
Cu privire la capătul 2 al cererii de chemare în judecată, reclamanții au arătat că în temeiul dispozițiilor art. 24 alin. 2 coroborat cu cele ale art. 25 din Legea nr. 554/2004, au solicitat obligarea pârâtelor la plata unei despăgubiri pentru întârziere pentru fiecare dintre reclamanți, apreciind că nepunerea în aplicare a dispozițiilor unei hotărâri judecătorești este o faptă culpabilă care dă dreptul celui vătămat la o desdăunare pentru fiecare zi de întârziere.
La termenul de judecată din data de 18.10.2012 reclamanții și-au precizat acțiunea în sensul că au solicitat instanței să oblige pârâtele ca în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătorești ce s-a pronunțat în cauză, să negocieze cu reclamanții cuantumul drepturilor salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, obligație de plată stabilită prin Decizia civilă nr. 965/23.06.2009 a Curții de Apel Timișoara, și la plata unor despăgubiri de 50 lei pe zi de întârziere pentru fiecare reclamant începând cu data expirării termenului acordat de instanță în vederea negocierii.
La același termen de judecată au formulat cerere de intervenție în interes propriu numiții L. E. și S. E. M., achiesând la acțiunea formulată și precizată de către reclamanții din cauză.
Pârâta a depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea acțiunii ca nefondată susținând că prin sentința civilă nr.18/13.01.2009 a fost respinsă acțiunea reclamanților cu privire la obligarea pârâtelor la plata drepturilor salariale reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, în procent de 25 % din salariul de bază, cu obligarea înscrierii în cartea de muncă a acestor sporuri.
Împotriva acestei soluții reclamanții au declarat recurs, acest fiind admis în parte, prin Decizia civilă nr.965/23.06.2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, instanța de recurs dispunând modificarea hotărârii recurate în sensul de a obliga pârâtele la plata către recurenții reclamanți a drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Instanța a dispus, de asemenea, obligarea pârâtelor la efectuarea mențiunilor în cărțile de muncă respingând în rest acțiunea reclamanților.
Pentru a pronunța această soluție, în considerentele hotărârii invocate de reclamanții din cauză, instanța a apreciat că „revine autorității administrative competența de a pune în aplicarea dispozițiile actului normativ care îi îndrituiește pe recurenți la suplimente, prin stabilirea cuantumului lor(...).”
Pârâta a mai invocat dispozițiile art. 31 din legea 188/1999 și a susținut că potrivit acestuia, lit. c și d, suplimentul postului și cel corespunzător treptei de salarizare sunt menționate, dar nu există nici o dispoziție legală care să le cuantifice situație în care este evident că art. 31 lit. c și d din legea 188/1999 sunt inaplicabile, elementele salariului prevăzute de art. 31 lit. a, b din legea 188/1999 fiind aplicabile, acestea fiind reglementate prin lege specială, fiind prevăzute expres pentru fiecare funcție publică în parte.
S-a expus conținutul art. 11 din Ordonanța Guvernului nr. 6/2007 și s-a susținut că suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare nu pot fi acordate nici de instituția publică și nici de instanță, că acesta este și punctul de vedere însușit de instanța supremă care prin decizia nr. 20/21.09.2009 pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 31 alin. 1 lit. c și d din Legea 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, referitor la posibilitatea acordării și cuantificării drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, a hotărât că: în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare”.
Pentru a pronunța această soluție Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că: „pentru cuantificarea suplimentului postului și a suplimentului treptei de salarizare, ca părți componente ale salariului funcționarilor publici, este necesară existența unor dispoziții date în aplicarea art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, atribuție ce revine fie Parlamentului, în cazul promovării unei legi, fie Guvernului, prin delegare legislativă sau prin adoptarea unei hotărâri date în aplicarea acestor prevederi legale”, că „cele două drepturi nu pot fi obținute prin promovarea unor acțiuni în instanță, căci acordarea lor pe cale judecătorească ar însemna să se facă fie prin obligarea angajatorului la plata unor sume de bani imposibil de calculat, fie prin eventuala cuantificare de către instanță în raport de diverse criterii aplicate prin analogie, ceea ce echivalează cu o substituire în atribuțiile legiuitorului ori ale executivului, contrar celor stabilite prin Decizia Curții Constituționale nr. 820 din 3 iulie 2008, în cuprinsul căreia s-a reținut că instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative” și că instanțele de judecată nu se pot substitui puterii legislative, neputând fi promovată soluția de cuantificare a celor două suplimente salariale.
S-a mai reținut că „admiterea unor asemenea acțiuni, în condițiile în care dispozitivul sentinței nu ar identifica, pentru că nu are cum, suma la care urmează a fi obligată autoritatea pârâtă, ar presupune pronunțarea unor hotărâri judecătorești nesusceptibile de executare”.
Astfel, așa cum rezultă din cele arătate instanța nu se poate substitui legiuitorului în stabilirea cuantumului acestor sporuri și nici nu poate obliga autoritatea la a calcula aceste sporuri atât timp cât instanța înseși nu are abilitatea de a dispune asupra lor.
În ceea ce privește petitele prin care se solicită plata unor despăgubiri de 50 lei/zi de întârziere, pentru fiecare reclamant, s-a solicitat respingerea acestora, invocându-se Decizia 20/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Decizia 965/23.06.2009 a Curții de Apel Timișoara nefiind susceptibilă de executare.
Prin sentința civilă nr. 4937/15.11.2012, pronunțată în dosar nr._, Tribunalul A. a admis în parte acțiunea în contencios administrativ exercitată și precizată de reclamanți, a admis în principiu iar în fond în parte cererile de intervenție în nume propriu formulate de intervenienții L. E. și S. E. M., a obligat pârâtele ca în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a prezentei, să negocieze cu reclamanții și cu intervenienții în nume propriu, cuantumul drepturilor salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, acordate prin decizia civilă nr.965/23.06.2009 a Curții de Apel Timișoara și a respins cererile reclamanților și intervenienților de obligare a pârâtelor la plata unor despăgubiri de 50 lei/zi întârziere pentru fiecare reclamant sau intervenient, începând cu data expirării termenului acordat de instanță în vederea negocierii.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin decizia civilă nr. 965 din 23.06.2009, Curtea de Apel Timișoara a admis recursul reclamanților și intervenienților din cauză, declarat împotriva sentinței civile nr. 18/13.01.2009 a Tribunalului A., a modificat sentința recurată în sensul că a admis în parte acțiunea precizată de reclamanți și tot în parte cererea de intervenție în nume propriu formulată de intervenienți și a obligat pârâții Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Timișoara și Agenția Națională pentru Accize și Operațiuni Vamale București la plata către reclamanți și intervenienți a drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, începând cu 1.04.2004 la zi (23.06.2009) în formă actualizată la data plății efective, în funcție de perioada efectiv lucrată de fiecare reclamant și fiecare intervenient la pârâta Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Timișoara.
A fost obligată pârâta să efectueze cuvenitele mențiuni în cărțile de muncă ale reclamanților și intervenienților și au fost respinse în rest acțiunea reclamanților și cererea de intervenție în interes propriu.
La data de 18.09.2009 și 28.09.2009, reclamanții și intervenienții au solicitat pârâtei executarea deciziei civile nr. 965/23.06.2009 a Curții de Apel Timișoara prin înscriere în cărțile de muncă și plata unui spor de 25% pentru suplimentul postului și 25% pentru suplimentul corespunzător treptei de salarizare. Cererile lor nu au fost soluționate. La data de 18.04.2012 și la data de 23.04.2012, reclamanții și intervenienții au adresat noi cereri de executare a deciziei nr. 965/23.06.2009 a Curții de Apel Timișoara, prin adresa nr._/03.05.2012, Autoritatea Națională a Vămilor comunicând reclamanților răspunsul formulat de Direcția Juridică din cadrul ANV către DRAOV Timișoara prin care se propune avizarea negativă a Notelor de punere în executare a hotărârilor judecătorești care nu cuprind dispoziția instanței de a se plăti drepturi salariale în cuantum de 25% pentru fiecare supliment.
La data de 24.05.2012 reclamanții și intervenienții au formulat o nouă cerere pentru comunicarea cuantumurilor sporurilor acordate prin decizia civilă nr. 965/23.06.2009 a Curții de Apel Timișoara.
Împotriva refuzului de executare atât a cererii de înscriere a sporurilor cuantificate de reclamanți cât și a refuzului pârâtei de a răspunde cererii reclamanților pentru a indica ea cuantumul acestor sporuri și a le înscrie, reclamanții și ulterior intervenienții s-au adresat instanței.
Problema care s-a pus în cauză este aceea de a stabili modalitatea în care poate fi executată o hotărâre judecătorească privind obligarea autorității publice de înscriere și acordare a unor sporuri salariale care nu au fost cuantificate legal.
În cauză nu s-a putut pune problema neexecutării unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile pe motiv că legiuitorul nu a stabilit cuantumul sporurilor salariale și acestea nu pot fi stabilite de nici o altă autoritate. Neexecutarea hotărârilor judecătorești, indiferent de motivație, constituie o încălcare a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În concepția Curții Europene a Drepturilor Omului – a cărei jurisprudență este obligatorie pentru Statul Român, deci pentru toate autoritățile române, conform art. 46 din Convenția europeană a drepturilor omului – între garanțiile dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 paragraf 1 din Convenție, este inclus și dreptul părții de a obține executarea unei hotărâri judecătorești.
În acest sens, instanța a amintit că prin mai multe hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului s-a constatat încălcarea de către Statul Român a art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului ca urmare a neexecutării culpabile de către autoritățile publice a unor hotărâri judecătorești.
Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, nr. 20/2009, nu a declarat nesusceptibile de executare hotărârile prin care s-au acordat cele două sporuri analizate, pentru că potrivit art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, astfel de hotărâri nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate și nici cu privire la situația părților din acele procese.
După pronunțarea acestei decizii, instanțele sunt obligate să interpreteze dispozițiile art. 31 lit. c, d în sensul menționat de Înalta Curte de Casație și Justiție, dar legalitatea hotărârilor pronunțate anterior acestui recurs, cu o altă interpretare a normei legale nu mai poate fi pusă în discuție, și nici obligativitatea executării acestor hotărâri.
Cât privește modalitatea de executare, în lipsa unei cuantificări legale a celor două sporuri, reclamanții au solicitat pârâtei aplicarea fie a sporului pe care ei l-au propus, fie a sporului pe care ea îl consideră întemeiat. Pârâta a refuzat ambele modalități propuse de reclamanți și intervenienți, deși în lipsa unei cuantificări legale, oricare ar fi fost soluția adoptată de pârâtă în executarea hotărârii în cauză, nu ar fi putut fi contestată ca nelegală.
În această situație Tribunalul a considerat că negocierea unui cuantum pentru fiecare dintre cele două sporuri, este soluția echitabilă pentru ambele părți, soluție care poate conduce la stabilirea unui cuantum al sporurilor care să poată fi înscris în evidențele salariale ale reclamanților și interveneinților și să poată fi acordat, termenul de negociere de 30 de zile apreciindu-l ca rezonabil, raportat la timpul îndelungat în care a fost tergiversată executarea acestei hotărâri.
Cât privește cererea reclamanților și intervenienților în nume propriu de obligare a pârâtei la plata unor despăgubiri de 50 lei/zi întârziere pentru fiecare persoană îndreptățită, instanța a considerat că o astfel de cerere este prematură, neputându-se evalua cuantumul daunelor suferite prin întârzierea în executare cât timp părțile nu au cuantificat drepturile.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională a Vămilor - Direcția Generală pentru Accize și Operațiuni Vamale Timișoara solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței civile nr. 4937/15.11.2012, pronunțata de către Tribunalul A., în temeiul art. 304 pct.9 Cod Proc.Civ si art. 3041 Cod procedură civilă, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
În motivare, pârâta recurentă arată că instanța de fond a obligat parata Autoritatea Naționala a Vămilor si Direcția R. pentru Accize si Operațiuni Vamale Timișoara sa negocieze un cuantum pentru fiecare din cele doua sporuri, fără să facă referire la nici o prevedere legala aplicabila sau trimitere la un principiu de drept administrativ, care sa permită o asemenea activitate.
Se poate observa, ca nici un act normativ nu prevede o asemenea posibilitate legala, cum de altfel nici hotărârea nu se bazează pe o prevedere legala.
Soluția este criticabila si sub aspectul motivației privind admiterea cererii, instanța de fond considerând-o „soluția echitabila pentru ambele părți".
Motivarea data de către instanța de fond este hilara, având în vedere ca instanța de judecata se prezuma ca pronunța hotărâri legale nu echitabile, atât timp cât autoritățile publice parate nu sunt ordonatori principali de credite, doar Ministerului Finanțelor Publice are aceasta calitate, iar la dosar se regăsește depusa Nota aprobata de către ministrul finanțelor publice, care arata ca nu pot fi avizate plățile solicitate, în lipsa cuantificării sporurilor solicitate de către instanța care a pronunțat hotărârea a cărei executare se solicita.
În ceea ce privește suplimentul postului si suplimentul corespunzător treptei de salarizare, nu exista nici o prevedere legala care sa prevadă cuantumul acestora si modul de calcul, fiind evident, ca aceste doua suplimente nu pot fi acordate de nici o Instituție publica si nici măcar de către Instanța de Judecata.
Acest punct de vedere este însușit și de instanța supremă care prin Decizia nr. 20/21.09.2009, pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, referitor la posibilitatea acordării și cuantificării drepturilor bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, a hotărât că: „în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare".
Pentru a hotărî astfel, Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție au reținut că: „pentru cuantificarea suplimentului postului și a suplimentului treptei de salarizare, ca părți componente ale salariului funcționarilor publici, este necesară existența unor dispoziții date în aplicarea art.31 alin. (1) lit .c) și d) din Legea nr. 188/1999, atribuție ce revine fie Parlamentului. în cazul promovării unei legi, fie Guvernului, prin delegare legislativă sau prin adoptarea unei hotărâri date în aplicarea acestor prevederi legale.
În considerentele aceleași hotărâri se mai arată că: „cele două drepturi nu pot fi obținute prin promovarea unor acțiuni în instanță căci acordarea lor pe cale judecătorească ar însemna să se facă fie prin obligarea angajatorului la plata unor sume de bani Imposibil de calculat fie prin eventuala cuantificare de către instanță, (...) ceea ce echivalează cu o substituire în atribuțiile legiuitorului ori ale executivului, contrar celor stabilite prin Decizia Curții Constituționale nr. 820/03.07.2008, în cuprinsul căreia s-a reținut că: „instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative".
Astfel, „nu poate fi promovată nici soluția de cuantificare a celor două suplimente salariale. deoarece, așa cum s-a arătat anterior, în lipsa unui act normativ care să stabilească modalitatea de calcul al acestor drepturi, instanțele de judecată nu se pot substitui puterii legislative, prin reglementarea lor."
Astfel, așa cum rezultă din cele mai sus arătate instanța nu se poate substitui legiuitorului în stabilirea cuantumului acestor sporuri și, apreciază recurenta, nici nu poate obliga autoritatea la a negocia aceste sporuri atât timp cât instanța însăși nu are capacitatea de a dispune asupra lor. Prin „negociere", ca rezultat al acesteia se poate spune ca, în accepțiunea instanței de fond autoritățile parate se pot substitui Guvernului sau Parlamentului.
În mod neîntemeiat instanța de fond, a înlăturat toate argumentele mai sus menționate, care au fost invocate de către parate în contextul celor arătate ca și considerente de fapt, nu ca o obligație de natura celei stabilite la art. 329 alin.3 Cod procedură civilă.
Cum poate fi pusa în discuție "soluția echitabila" atâta timp cat prevederea de la art.31 din Legea nr.188/1999, Republicata nu este aplicabila tuturor funcționarilor publici, doar pentru faptul ca aceștia nu au promovat acțiuni în instanța si nu au obținut hotărâri irevocabile pana la data de 21.09.2009 .
Înalta Curte de Casație si Justiție arata ca, în condițiile în care nu este reglementata modalitatea de calcul al suplimentului postului si al suplimentului treptei de salarizare, suntem în prezenta doar a unei intenții a legiuitorului de a acorda cele doua drepturi de natura salariala, iar în atare situație, nefiind creat cadrul funcțional de acordare a drepturilor, acestea rămân doar drepturi virtuale.
Cu toate acestea instanța de fond, a calificat neacordarea acestor sporuri ca fiind un refuz si nu a ținut seama de faptul ca, nu exista titlu executoriu de stabilire si evidențiere a sumelor ce urmează sa fie „negociate", neexistând în mod formal la nivelul instituțiilor publice un astfel de înscris sau act administrativ care sa aibă caracter de titlu executoriu.
Intimații nu au formulat întâmpinări.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate de către recurentă cât și în conformitate cu dispozițiile art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea apreciază că acesta este întemeiat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Recurenta critică în esență ignorarea de către prima instanță a Decizia pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea recursului în interesul legii, nr. 20/2009, decizie prin care ÎCCJ a reținut că în condițiile în care nu este reglementata modalitatea de calcul al suplimentului postului si al suplimentului treptei de salarizare, suntem în prezenta doar a unei intenții a legiuitorului de a acorda cele doua drepturi de natura salariala, iar în atare situație, nefiind creat cadrul funcțional de acordare a drepturilor, acestea rămân doar drepturi virtuale.
Aceste critici sunt întemeiate.
Se poate observa astfel că, prin decizia menționată și în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, ÎCCJ a statuat că în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe cale judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare și că, pentru cuantificarea suplimentului postului și a suplimentului treptei de salarizare, este necesară existența unor dispoziții date în aplicarea art.31 alin. (1) lit .c) și d) din Legea nr. 188/1999, atribuție ce revine fie Parlamentului, în cazul promovării unei legi, fie Guvernului, prin delegare legislativă sau prin adoptarea unei hotărâri date în aplicarea acestor prevederi legale. ÎCCJ a apreciat astfel că, în condițiile în care nu este reglementată modalitatea de calcul al suplimentului postului și al suplimentului treptei de salarizare, suntem în prezența doar a unei intenții a legiuitorului de a acorda funcționarilor publici două drepturi de natură salarială, intenție materializată prin instituirea drepturilor, dar nefinalizată deoarece nu este stabilit cuantumul acestora sau criteriile pe baza cărora pot fi calculate. În atare situație, nefiind creat cadrul funcțional de acordare a drepturilor, acestea rămân doar drepturi "virtuale".
Este adevărat că o decizie dată în soluționarea recursului în interesul legii nu are efecte asupra hotărârilor judecătorești pronunțate anterior deciziei care interpretează textul legal. Cu toate acestea, Curtea observă că prin însăși considerentele deciziei civile nr. 965/23.06.2009 s-a reținut că nu se pot acorda drepturile solicitate în procentul de 25% din salariul de bază întrucât este atributul exclusiv al administrației de a executa în concret dispozițiile cuprinse în art.31 din Legea nr.188/1999, instanța neavând puterea juridică de a acorda sporurile solicitate tuturor funcționarilor, indiferent de grad, clasă, treaptă de salarizare, deoarece aceasta ar echivala cu o adăugare la lege și cu o suplinire a voinței legiuitorului, ipoteză în care s-ar încălca principiul separației puterilor în stat, consacrat în art.1 alin.4 din Constituția României.
Concluzia instanței de recurs s-a fundamentat pe Decizia Curții Constituționale nr.820/2008, care a statuat că instanțele de judecată nu sunt competente a înlocui dispozițiile legale cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Prin urmare, prin chiar decizia civilă nr. 965/23.06.2009 Curtea de Apel Timișoara a apreciat că drepturile solicitate nu pot fi acordate decât prin intervenția legiuitorului sau administrației, motivație care concordă cu cea din cadrul Deciziei ÎCCJ nr. 20/2009, astfel încât nu se poate susține că Decizia ÎCCJ nr. 20/2009, ulterioară deciziei civile nr. 965/23.06.2009 a Curții de Apel Timișoara și-ar găsi o aplicare retroactivă.
De altfel, interpretarea dată de ÎCCJ este incidentă în cauză - de vreme ce clarificarea conținutului dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999 a intervenit cu aproximativ trei ani înainte de data promovării litigiului de față – și, mai mult decât atât, nici până în prezent autoritățile competente – Parlamentul ori Guvernul, nu au stabilit nici condițiile concrete de acordare a sporurilor solicitate și nici cuantumul sau modul de determinare al acestuia.
În absența intervenției puterii legislative ori a puterii executive, pârâta din cauză nu poate fi obligată la efectuarea negocierilor întrucât lipsește baza legală, autoritatea pârâtă neavând coordonatele minime în care s-ar putea încadra fără a-și depăși propriile competențe.
Constatând așadar întemeiat recursul, Curtea îl va admite în conformitate cu dispozițiile art.312 alin.1, 2 și 3 Cod procedură civilă, coroborate cu dispozițiile art 304 pct.9 Cod procedură civilă, va modifica sentința civilă recurată în sensul respingerii acțiunii și cererii de intervenție, luând totodată act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite recursul formulat de pârâta Autoritatea Națională a Vămilor - Direcția Generală pentru Accize și Operațiuni Vamale Timișoara împotriva sentinței civile nr.4937/15.11.2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._ .
Modifică sentința recurată în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanții V. F., A. A., A. G., A. N., B. L. V., B. M., B. A., B. Ș., B. G., C. E., C. V., F. M.-C., F. L., H. C., H. M.-D., I. V., I. C., I. D., I. M.-C., I. D.-I., J. D.-V., K. M.-L., M. A., M. C., M. E.-N., L. R., R. D.-G., S. S., S. S., S. C., S. A., S. I.-T., S. V., T. I., T. C. și T. M.-S. și cererea formulată de intervenienții L. E. și S. E. M..
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 20.11.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. D. O. M. C. D. M. Bacău
GREFIER
A. D. B.
Red. M.C.D/30.12.2013
Tehnored. A.D.B. –06.01.2014/2 ex.
Prima instanță: Tribunalul A.
Judecător: M. M.
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 6418/2013.... | Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Decizia nr.... → |
|---|
