Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Decizia nr. 9811/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 9811/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 22-10-2013 în dosarul nr. 2088/108/2012
ROMANIA
CURTEA DE APEL TIMISOARA Operator 2928
SECȚIA DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.9811
Ședința publică din 22 octombrie 2013
P.:R. O.
JUDECĂTOR:D. D.
JUDECATOR:R. P.
GREFIER:M. M.
S-a luat în examinare recursul formulat de reclamantul Luștrea S. G. împotriva sentinței civile nr. 6140/06.12.2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâtul I. pentru Situații de Urgență „V. G.” al Județului A., având ca obiect litigiu privind funcționarii publici.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă pentru pârâtul intimat I. pentru Situații de Urgență „V. G.” al Județului A., consilier juridic C. L., lipsă fiind reclamantul recurent Luștrea S. G..
Procedura completă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că prin registratura instanței a fost depusă la dosar la data de 11.04.2013 de către pârâtul intimat I. pentru Situații de Urgență „V. G.” al Județului A., întâmpinare, la care se află atașată delegația de reprezentare a d-lui consilier juridic C. L., care a fost comunicată reclamantului recurent la data de 12.04.2013.
Nemaifiind alte cereri formulate, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul pârâtului intimat solicită respingerea recursului reclamantului ca neîntemeiat și menținerea în tot a sentinței civile atacate ca legală și temeinică, conform întâmpinării depuse la dosar, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, reține următoarele:
1.Cererea de chemare în judecată:
Prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată la Tribunalul A. la data de 04.04.2012, reclamantul Luștrea S. G. a cerut în contradictoriu cu pârâtul I. pentru Situații de Urgență „V. G.” al județului A. având ca obiect obligarea pârâtului la recunoașterea și plata contravalorii sporului pentru munca suplimentară efectiv realizată în perioada 01.04._11 întemeiată pe prevederile art. 39 alin. 1 lit. a), coroborate cu art. 123 alin. 1 și alin. 2 din Codul muncii și cu art. 19 alin. 1 și alin. 2 din Legea nr. 330/2009, art. 18 alin. 1 și 2 din Legea nr. 284/2010 și a ajutorului reglementat de art. 21. alin. 1 din Anexa VII la Legea nr. 284/2010 și obligarea pârâtului la plata normei de echipament aferentă anului 2011, fără cheltuieli de judecată.
Prin scriptul depus la fila 21 dosar, reclamantul a precizat că renunță la judecarea capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata normei de echipament, cu motivarea că a fost achitată după înregistrarea cererii de chemare în judecată.
2. Hotărârea Tribunalului A.:
Prin sentința civilă nr. 6140/06.12.2012, pronunțată în dosar nr._, Tribunalul A.:
- a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul Luștrea S. G. în contradictoriu cu pârâtul I. pentru Situații de Urgență „V. G.” al județului A. având ca obiect obligarea pârâtului la recunoașterea și plata contravalorii sporului pentru munca suplimentară efectiv realizată în perioada 01.04._11 întemeiată pe prevederile art. 39 alin. 1 lit. a ) coroborate cu art. 123 alin. 1 și alin. 2 din Codul muncii și cu art. 19 alin. 1 și alin. 2 din Legea nr. 330/2009, art. 18 alin. 1 și 2 din Legea nr. 284/2010 și a ajutorului reglementat de art. 21. alin. 1 din Anexa VII la Legea nr. 284/2010.
- a luat act de renunțarea reclamantului la judecarea capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata normei de echipament aferentă anului 2011.
- fără cheltuieli de judecată.
P. a hotărî astfel, Tribunalul A. a reținut următoarele:
Reclamantul a fost angajat al Inspectoratului pentru Situații de Urgență V. G. al județului A. o perioadă de 05 ani, 00 luni și 14 zile în calitate de cadru militar activ, 00 ani, 11 luni și 22 zile în calitate de militar în termen.
A lucrat în condiții de muncă speciale timp de 04 ani,11 luni și 00 zile.
A fost trecut în rezervă în baza Ordinului șefului Inspectoratului pentru Situații de Urgență „V. G.” al județului A. nr. 1067/I din 14.09.2011, cu începere de la data de 15.09.2011, ca urmare a aplicării măsurilor de reorganizare instituțională și reducerea posturilor.
În perioada ianuarie 2009 –august 2011 reclamantul a efectuat un număr de 344 ore suplimentare, conform extrasului depus de pârât de la filele 24-25 dosar, din care nu a recuperat nimic.
Problema de drept care se ridică este de a stabili dacă orele suplimentare efectuate de cadrele militare aflate în subordinea inspectoratelor pentru situații de urgență în perioada 01.04._11 pot fi compensate cu bani cu ocazia trecerii în rezervă a militarului.
Răspunsul este negativ și rezultă din examinarea legislației salariale speciale aplicabilă militarilor pentru această perioadă.
P. perioada 1.04._09, legea aplicabilă salarizării cadrelor militare era Legea nr. 138/1999 nu recunoaște dreptul solicitat de către reclamant.
Potrivit art. 3 din Legea 138/1999 ,,Cadrele militare în activitate și militarii angajați pe bază de contract au dreptul la o soldă lunară, compusă din: solda de funcție, solda de grad, solda de merit, indemnizația de comandă, gradații și indemnizația de dispozitiv.”
Sporurile, primele și indemnizațiile care se puteau acorda în perioada menționată, cuantumul acestora, nu puteau fi decât cele prevăzute de legea 138/2009, iar un spor pentru ore suplimentare de muncă nu era prevăzut decât pentru conducătorii de autovehicule prin art. 18 .
Reclamantul nu a desfășurat o astfel de activitate, astfel că nu poate beneficia de această prevedere specială recunoscută de legiuitor doar unei categorii socio-profesionale, pentru a-i recompensa suplimentar.
În speță nu sunt aplicabile dispozițiile generale cuprinse în Codul muncii, deoarece reclamantul este angajatul unei structuri militarizate care desfășoară activități specifice și este salarizat în baza unei legi speciale de salarizare, în funcție de alte criterii decât persoana care lucrează în baza unui contract individual de muncă.
În perioada 01.01._10, reclamantului i-a fost aplicabilă Legea de salarizare nr. 330/2009.
Potrivit art. 12 din legea 330/2009 ,,(1) Coeficienții de ierarhizare pe baza cărora se stabilesc salariile de bază, soldele funcțiilor de bază și indemnizațiile lunare de încadrare, sporurile și alte drepturi specifice fiecărui domeniu de activitate sunt prevăzuți în anexele ...”.
Așadar sporul ce se poate acorda pentru compensarea orelor suplimentare este cel prevăzut în Anexa IV/2 și nu cel prevăzut de art.19 alin. 1 din Legea 330/2009, care cuprinde dispoziții generale, aplicabile când anexele legii nu prevăd sporuri speciale, pentru funcții de execuție astfel prevăzute de Legea 330/2009.
În Anexa IV/2 intitulată „Drepturi specifice activității desfășurate în instituțiile publice de apărare, ordine publică și siguranță națională”, nu este reglementat un astfel de spor.
În art. 1 se reglementează sporul pentru activitate suplimentară specifică, iar în art. 16 un spor pentru munca peste programul normal de lucru, însă se prevede expres că se acordă doar conducătorilor de autovehicule.
P. celelalte categorii de salariați cu activitate specifică în instituțiile publice de apărare, ordine publică și siguranță națională legiuitorul nu a stabilit și acordat sporuri pentru munca desfășurată peste programul normal .
Nefiind reglementate și cuantificate, nu există temei legal pentru acordarea lor.
P. perioada 01.01._11, legea aplicabilă salarizării reclamantului a fost Legea nr. 284/2010, care în anexa VII reglementează drepturile specifice domeniului de activitate în care a funcționat și reclamantul, dar și Legea nr.285/2010 care, în art. 9 alin. 1 prevede că munca suplimentară se compensează numai cu timp liber corespunzător, excluzând posibilitatea compensării cu bani.
Reclamantul nu a făcut dovada formulării unei cereri scrise având ca obiect compensarea tuturor orelor suplimentare lucrate în anul 2011, astfel că nu este dovedit refuzul nejustificat al angajatorului pârât de a le compensa cu timp liber.
După 1 an de la încetarea raporturilor de serviciu ale reclamantului instanța consideră că această compensare nu mai este posibilă, deoarece nu a fost făcută în termen.
În ce privește cererea reclamantului de acordare a ajutorului prevăzut de art. 21 alin. 1 din Anexa VII la Legea nr. 284/2010, instanța constată că este neîntemeiată, motiv pentru care respins-o.
Potrivit art. 21 alin 1 din anexa VII a Legii 284/2010 privind salarizarea personalului bugetar, ,(1) Personalul militar trecut în rezervă, polițiștii și funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare ale căror raporturi de serviciu au încetat, fiind clasați "Apt limitat" sau ca urmare a împlinirii limitei de vârstă în grad, a reorganizării unor unități, a reducerii unor funcții din statele de organizare, și pentru care nu sunt posibilități pentru a fi încadrați în alte funcții corespunzătoare în aceeași unitate sau în alte unități, ori pentru alte motive sau nevoi ale instituțiilor, și care nu îndeplinesc condițiile de pensie, beneficiază de un ajutor egal cu 10 solde ale funcției de bază avute, respectiv cu 10 salarii ale funcției de bază avute, în luna schimbării poziției de activitate.”
Acest ajutor special recunoscut prin Legea de salarizare nr.284/2010 nu se acordă de către stat din rațiuni economice, făcând parte din măsurile de austeritate luate pentru restabilirea echilibrului bugetar.
Acest lucru rezultă din prevederile art. 13 din Legea nr. 285/2010, în vigoare cu începere de la data de 01.01.2011, după cum urmează:
(1) În anul 2011, dispozițiile legale privind acordarea ajutoarelor sau, după caz, indemnizațiilor la ieșirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă nu se aplică.
(2) În anul 2011, prevederile alin. (1) nu se aplică în situația imposibilității menținerii în activitate a persoanelor clasate inapt pentru serviciul militar ori încadrate în grad de invaliditate sau decedate.
Examinând modificările legislative aplicabile salarizării speciale a militarilor, ulterior datei de 1.01.2011, Tribunalul a reținut că aceste ajutoare prevăzute de art. 21 alin. 1 din Anexa VII a Legii 284/2010 nu se aplică nici în anul 2011 și nici în 2012, împrejurare ce rezultă expres din dispozițiile art.9 din Legea 283/2011.
Art.9 din Legea nr. 283 din 14 decembrie 2011 privind aprobarea OUG nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din OUG nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar prevede următoarele:
„În anul 2012 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizațiile la ieșirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă.”
Examinând natura juridică a acestei amânări a plății ajutorului egal cu 10 solde ale funcției de bază avute, instanța a reținut că în speță nu a operat nici prescripția și nici abrogarea dreptului de către legiuitor.
P. considerentele prezentate, în baza art. 18 alin.2 din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ, a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul LUȘTREA S. G. în contradictoriu cu pârâtul I. pentru Situații de Urgență „V. G.” al județului A. având ca obiect obligarea pârâtului la recunoașterea și plata contravalorii sporului pentru munca suplimentară efectiv realizată în perioada 01.04._11 întemeiată pe prevederile art. 39 alin. 1 lit. a ) coroborate cu art. 123 alin. 1 și alin. 2 din Codul muncii și cu art. 19 alin. 1 și alin. 2 din Legea nr. 330/2009, art. 18 alin. 1 și 2 din Legea nr. 284/2010 și a ajutorului reglementat de art. 21. alin. 1 din Anexa VII la Legea nr. 284/2010.
S-a luat act de renunțarea reclamantului la judecarea capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata normei de echipament aferentă anului 2011, ca urmare a plății acesteia.
3. Recursul reclamantului:
Împotriva sentinței civile nr. 6140/06.12.2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._, în termen legal, a declarat recurs reclamantul Luștrea S. G., solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a Sentinței civile nr.6140/06.12.2012 pronunțata de Tribunalul A., Secția C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._, în temeiul art. 312 alin.1 Cod proc. civilă;
Pe fondul cauzei, solicită admiterea acțiunii prin care recurentul-reclamant a solicitat:
-obligarea paratului să recunoască și sa ii plătească contravaloarea sporului pentru munca suplimentara efectiv realizata în perioada 01.04._1, în temeiul art.39 alin.1 lit.a) coroborat cu art.123 alin.1 și alin.2 din Codul muncii și cu art.19 alin.1, alin.2 din Legea nr.330/2009, art.18 alin.1, alin.2 din Legea nr.284/2010;
-obligarea paratului la plata către reclamant a ajutorului stabilit conform dispozițiilor art.21 alin.1 din Anexa VII la Legea nr.284/2010;
- Cheltuieli de judecata, în temeiul art.274 Cod proc. civilă.
Prin Sentința civila nr.6140/2012, Tribunalul A., Secția C. Administrativ și Fiscal a respins acțiunea în contenciosul administrativ precizata de către reclamant prin care acesta a solicitat obligarea paratului sa recunoască și sa ii plătească contravaloarea sporului pentru munca suplimentara efectiv realizata în perioada 01.04._11 și a ajutorului stabilit conform dispozițiilor art.21 alin. 1 din Anexa VII la Legea nr.284/2010 și a luat act de renunțarea reclamantului la judecata capătului de cerere privind obligarea paratului la plata normei de echipament aferenta anului 2011.
Reclamantul recurentă critică hotărârea instanței de fond pentru aspecte de nelegalitate și netemeinicie prin prisma motivelor de recurs prevăzute de:
— Art.304 pct.7 teza a ll-a Cod proc. civila: când hotărârea (...)cuprinde motive contradictorii (...);
—Art.304 pct.9 teza a ll-a și a lll-a Cod proc. civila: când hotărârea pronunțata (...) a fost data cu încălcarea sau aplicarea greșita a legii;
—Art.304/1 Cod proc. civila: recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacata cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art.304, instanța putând sa examineze cauza sub toate aspectele.
Referitor la primul motiv de recurs, că în mod greșit, instanța de fond a apreciat ca pentru perioada 01.04._09 legea aplicabila salarizării cadrelor militare - Legea nr.138/1999 nu recunoaște dreptul solicitat de către recurentul-reclamant se arată că în mod greșit, instanța de fond a apreciat ca pe perioada 01.04._09 legea aplicabila salarizării cadrelor militare - Legea nr. 138/1999 nu recunoștea dreptul acestora de a beneficia de sporul pentru efectuarea orelor de munca suplimentara, limitându-se a analiza numai dispozițiile art.3 din lege, fără a observa incidența în speța dedusa judecații a dispozițiilor art.1 alin.2 din Codul muncii (atât în forma în vigoare la data de 01.04.2009 cât și în forma în vigoare în prezent) Prezentul cod se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii.
Conform dispozițiilor art.109 alin.1 Codul muncii (în vigoare la 01.04.2009)
P. salariații angajați cu normă întreagă durata normală a timpului de muncă este de 8 ore pe zi și de 40 de ore pe săptămână iar potrivit art. 111 alin. 1 Durata maximă legală a timpului de muncă nu poate depăși 48 de ore pe săptămână, inclusiv orele suplimentare.
A..2 Prin excepție, durata timpului de muncă, ce include și orele suplimentare, poate fi prelungită peste 48 de ore pe săptămână, cu condiția ca media orelor de muncă, calculată pe o perioadă de referință de 3 luni calendaristice, să nu depășească 48 de ore pe săptămână.
Art. 117. alin.1: Munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal, prevăzută la art. 109, este considerată muncă suplimentară.
Art. 119. alin.1: Munca suplimentară se compensează prin ore libere plătite în următoarele 30 de zile după efectuarea acesteia.
A.. 2: în aceste condiții salariatul beneficiază de salariul corespunzător pentru orele prestate peste programul normal de lucru.
Art. 120 alin.1: în cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut de art. 119 alin. (1)în luna următoare, munca suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acesteia.
A..2. Sporul pentru munca suplimentară, acordat în condițiile prevăzute la alin. (1), se stabilește prin negociere, în cadrul contractului colectiv de muncă sau, după caz, al contractului individual de muncă, și nu poate fi mai mic de 75% din salariul de bază.
Din coroborarea dispozițiilor art.1 alin.2, art.109 alin.1,art.111 alin.1, alin.2, art.117 alin.1, art.119 alin.1, alin.2 cu cele ale art.120 alin.1 și alin.2 Codul muncii rezulta indubitabil ca pentru perioada cuprinsa intre 01.04._09 orele de munca suplimentara și compensarea acestora prin acordarea de zile libere sau prin plata era reglementata prin aceste dispoziții legale direct aplicabile raporturilor de funcție pe care recurentul-reclamant le-a avut cu Inspectoratului pentru Situații de Urgenta « V. G. » al Județului A..
Interpretarea data de instanța de fond încalcă în mod evident unul din principiile fundamentale ale dreptului muncii-egalitatea de tratament și interzicerea discriminării consacrat expres prin dispozițiile art. 5 alin.1 Codul muncii conform căruia în cadrul relațiilor de muncă funcționează principiul egalității de tratament față de toți salariații și angajatorii.
În situația în care s-ar accepta poziția exprimata de instanța de fond prin considerentele hotărârii recurate s-ar ajunge în situația în care recurentul-reclamant ar fi plasat . fata de angajații "civili" care beneficiază de recunoașterea muncii suplimentare și remunerarea acesteia conform dispozițiilor art. 119, art.120 Codul muncii pentru simplu fapt ca s-a aflat în raporturi de funcție cu o structura militarizata, respectiv cu instituția intimata I. pentru Situații de Urgenta "V. G. " al Județului A..
Referitor la al doilea motiv de recurs, și anume că instanța de fond a interpretat în mod greșit dispozițiile art.19 din Legea nr.330/2009, aplicabila pentru perioada cuprinsa intre 01.01._10, atunci când a susținut ca acestea nu produc efecte față de recurentul-reclamant și, ca urmare, acesta nu poate solicita recunoașterea orelor de munca suplimentara efectuate sub imperiul acestui act normativ și, implicit, nu poate obține plata contravalorii acestora.
Conform dispozițiilor art.19 alin.1 din Legea nr.330/2009 Orele prestate peste durata normală a timpului de lucru de către personalul încadrat în funcții de execuție sau de conducere se compensează cu timp liber corespunzător, iar în alin. 2 în cazul în care munca prestată peste durata normală a timpului de lucru nu a putut fi compensată cu timp liber corespunzător, conform alin. (1), aceasta se plătește în luna următoare, cu un spor de 75% aplicat la salariul de bază.
Instanța de fond a apreciat ca acest text de lege nu este aplicabil recurentului-reclamant întrucât sporul pentru orele prestate peste durata normala a timpului de lucru nu se regăsește în Anexa IV/2 a Legii nr.330/2009 intitulata Drepturi specifice activității desfășurate în instituțiile publice de apărare, ordine publica și siguranța naționala.
Instanța de fond a omis insa sa analizeze dispozițiile art.1 alin .1 din Legea nr.330/2009 potrivit cărora prezenta lege are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului și pe cele ale art.2 din lege conform cărora: Dispozițiile prezentei legi se aplică:
a) personalului din autorități și instituții publice, respectiv Parlamentul, Administrația Prezidențială, autoritatea judecătorească, Guvernul, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, alte autorități publice, autorități administrative autonome, precum și instituțiile din subordinea acestora, finanțate integral din bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale;
b)personalului din autorități și instituții publice finanțate din venituri proprii și subvenții acordate de la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale;
c)personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral din venituri proprii.
(2)Dispozițiile prezentei legi nu se aplică Băncii Naționale a României, Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare, Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor și Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private.
(3)Intră în categoria personalului din sectorul bugetar personalul încadrat pe baza contractului individual de muncă, personalul care ocupă funcții de demnitate publică și asimilat acestuia, precum și personalul care beneficiază de statute speciale, inclusiv funcționarii publici.
Mai mult, Legea nr.330/2009 consacra în art.3 caracterul unitar al salarizării personalului bugetar, inclusiv a personalului care beneficiază de statute speciale așa cum sunt militarii din cadrul inspectoratelor pentru situații de urgenta existente la nivelul fiecărui județ din România, precum și principiul echității și coerentei în acordarea salariilor personalului plătit din bugetul de stat.
Interpretarea data de către instanța de fond dispozițiilor art.19 din Legea nr.330/2009 este contrara spiritului legii și contravine dispozițiilor art.1, art.2 și art.3 din acest act normativ.
Este evident ca pentru perioada 01.01._10 efectuarea orelor de munca suplimentara intra sub incidența dispozițiilor art. 19 din Legea nr.330/2009, text de lege aplicabil tuturor categoriilor de personal salarizat din bugetul de stat în aceasta perioada, fără a se putea face vreo distincție în privința funcției pe care trebuia sa o dețină cel aflat în raporturi de funcție cu instituțiile publice de apărare naționala, ordine publica și siguranța naționala așa cum greșit se susține în hotărârea recurată.
Referitor la al treilea motiv de recurs: pentru perioada 01.01._11, hotărârea instanței de fond este confuza și cuprinde motive care contravin dispozițiilor art.18 din Legea nr.284/2010.
Conform dispozițiilor art.18 alin.1 din lege pentru munca suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de lucru de către personalul din sectorul bugetar încadrat în funcții de execuție sau de conducere, precum și munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale și în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, în cadrul schimbului normal de lucru, se aplică prevederile Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificările și completările ulterioare.
A.. 2: Plata muncii prestate peste durata normală a timpului de lucru se poate face numai dacă efectuarea orelor suplimentare a fost dispusă de șeful ierarhic, fără a se depăși 360 de ore anual. În cazul prestării de ore suplimentare peste un număr de 180 de ore anual este necesar acordul sindicatelor reprezentative sau, după caz, al reprezentanților salariaților, potrivit legii.
Aceste dispoziții se coroborează cu dispozițiile art. 119 și art. 120 Codul muncii, ignorate cu desăvârșire de instanța de fond prin soluția pronunțata.
Art.18 și respectiv art.119 și art. 120 Codul muncii nu instituie nicio obligație în sarcina angajatului de a formula expres o cerere prin care sa solicite compensarea orelor de munca suplimentara cu zile libere plătite în următoarele 30 de zile de la data efectuării orelor de munca suplimentara așa cum greșit susține instanța de fond.
Mai mult, potrivit dispozițiilor art.120 Codul muncii, în situația în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în 30 zile din luna următoare, munca suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acesteia.
Or, în aceste condiții, susținerea instanței de fond ( fila 8 alin.3-4 sentința ) potrivit cărora refuzul nejustificat al paratului de a plăti contravaloarea orelor de munca suplimentara efectuate de către recurent contravine dispozițiilor art.18 din Legea nr.284/2010 și ale art.120 Codul muncii înscrisurile depuse de către intimat la dosarul cauzei atesta faptul ca recurentul a efectuat ore de munca suplimentara care nu au fost compensate prin acordarea zilelor libere și nici remunerate pana la data promovării acțiunii care formează obiectul prezentului dosar.
Referitor la motivul al patrulea de recurs: în privința capătului de cerere privind acordarea ajutorului prevăzut de art. 21 alin.1 din Anexa VII la Legea nr.284/2010, deși a reținut ca în speța nu a operat nici prescripția, nici abrogarea dreptului recunoscut recurentului prin acest text de lege, instanța de fond a respins acest capăt de cerere.
Potrivit dispozițiilor art. 21 alin.1 din Anexa VII a Legii nr.284/2010 - Personalul militar trecut în rezervă, polițiștii și funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare ale căror raporturi de serviciu au încetat, fiind clasați "Apt limitat" sau ca urmare a împlinirii limitei de vârstă în grad, a reorganizării unor unități, a reducerii unor funcții din statele de organizare, și pentru care nu sunt posibilități pentru a fi încadrați în alte funcții corespunzătoare în aceeași unitate sau în alte unități, ori pentru alte motive sau nevoi ale instituțiilor, și care nu îndeplinesc condițiile de pensie, beneficiază de un ajutor egal cu 10 solde ale funcției de bază avute, respectiv cu 10 salarii ale funcției de bază avute, în luna schimbării poziției de activitate.
Art.13 alin.1 din Legea nr.285/2010 a stabilit ca în anul 2011, dispozițiile legale privind acordarea ajutoarelor sau, după caz, indemnizațiilor la ieșirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă nu se aplică, insa acest text de lege nu a abrogat dispozițiile art.21 alin.1 și alin.2 din Legea nr.284/2010, prin care a fost stabilit dreptul reclamantului de a beneficia de ajutoarele menționate prin aceste texte legale.
În aceste condiții, recurentul apreciază ca atât timp cât dreptul său stabilit prin lege de a beneficia de ajutoarele descrise în dispozițiile art.21 alin.1 și alin.2 din Anexa VII a Legii nr.284/2010 nu a fost înlăturat prin abrogarea acestor texte de lege, obligația de plata a ajutoarelor exista în sarcina paratului.
P. argumentele prezentate, reclamantul recurent solicită admiterea recursului, modificarea în parte a Sentinței civile nr.6140/2012 pronunțata de Tribunalul A., Secția C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._, iar pe fondul cauzei, admiterea acțiunii promovate de către recurentul-reclamant prin care acesta a solicitat obligarea intimatului-parat sa recunoască și sa ii plătească contravaloarea sporului pentru munca suplimentara efectiv realizata în perioada 01.04._11 și ajutorul stabilit conform dispozițiilor art.21 alin.1 din Anexa VII la Legea nr.284/2010 .Cu cheltuieli de judecata.
În drept, invocă disp.art.299,303,304,304/1,312 Cod proc. civila;
4. Întâmpinarea pârâtului:
Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea ca neîntemeiat a recursului formulat de reclamantul Luștrea S. G. și menținerea în tot a sentinței atacate ca legală și temeinică.
5. Aprecierea Curții de Apel Timișoara:
Analizând actele dosarului, criticile recurentului prin prisma dispozițiilor art. 304 din codul de procedură civilă și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 3041 din Codul de procedură civilă – aplicabil potrivit art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă – Curtea de Apel constată următoarele:
Cu privire la obiectul litigiului, Curtea reține că în prezenta cauză reclamantul – fost cadru militar în cadrul Inspectoratului pentru Situații de Urgență "V. G." al județului A. – a solicitat
- obligarea Inspectoratului pârât la recunoașterea și plata contravalorii sporului pentru munca suplimentară efectiv realizată în perioada 1.04._11 întemeiată pe prevederile art. 39 alin. 1 lit. a), coroborate cu art. 123 alin. 1 și alin. 2 din Codul muncii și cu art. 19 alin. 1 și alin. 2 din Legea nr. 330/2009, art. 18 alin. 1 și 2 din Legea nr. 284/2010 și
- obligarea Inspectoratului pârât la plata ajutorului reglementat de art. 21. alin. 1 din Anexa VII la Legea nr. 284/2010 și
- obligarea pârâtului la plata normei de echipament aferentă anului 2011, cerere la care a renunțat ulterior, ca urmare a plății acestui drept salarial.
Instanța de fond a respins acțiunea reclamantului, ca nefondată.
În recurs, reclamantul a invocat:
1. instanța de fond a apreciat în mod greșit că, pentru perioada 01.04._09, Legea nr. 138/1999 nu recunoaște dreptul solicitat de către reclamant, fără a observa incidența în speța dedusa judecații a dispozițiilor art.1 alin.2 din Codul muncii (atât în forma în vigoare la data de 01.04.2009 cât și în forma în vigoare în prezent)
2. instanța de fond a interpretat în mod greșit dispozițiile art.19 din Legea nr. 330/2009, aplicabilă pentru perioada cuprinsă intre 01.01._10, atunci când a susținut ca acestea nu produc efecte față de recurentul-reclamant întrucât a omis să analizeze dispozițiile art.1 alin .1 din Legea nr.330/2009 potrivit cărora această lege se aplică inclusiv cadrelor militare
3. pentru perioada 01.01._11, hotărârea instanței de fond este confuză și cuprinde motive care contravin dispozițiilor art.18 din Legea nr.284/2010, nefiind luate în considerare nici dispozițiile art. 119 și art. 120 Codul muncii, ignorate de instanța de fond prin soluția pronunțată.
4. în privința capătului de cerere privind acordarea ajutorului prevăzut de art. 21 alin.1 din Anexa VII la Legea nr.284/2010, deși a reținut ca în speța nu a operat nici prescripția, nici abrogarea dreptului recunoscut recurentului prin acest text de lege, instanța de fond a respins acest capăt de cerere.
1. Cu privire la primul motiv de recurs, privind incidența Codului muncii în perioada 1.04._09, Curtea constată că acesta se bazează pe argumentul aplicabilității dispozițiilor din Codul muncii în cazul reclamantului.
Instanța de fond a respins acest argument, reținând că nu sunt aplicabile dispozițiile generale cuprinse în Codul muncii, deoarece reclamantul a fost angajatul unei structuri militarizate care desfășoară activități specifice și este salarizat în baza unei legi speciale de salarizare, în funcție de alte criterii decât persoana care lucrează în baza unui contract individual de muncă.
Curtea reține că potrivit art. 1 din Legea nr. 138/1999, „dispozițiile prezentei legi se aplică personalului militar și civil din cadrul Ministerului Apărării Naționale, Ministerului de Interne, Serviciului Român de Informații, Serviciului de Informații Externe, Serviciului de Protecție și Paza, Serviciului de Telecomunicații Speciale și Ministerului Justiției”.
Prin urmare, raportat la existența reglementări speciale din Legea nr. 138/1999, Curtea reține că sunt nefondate criticile legate de omisiunea luării în considerare a dispozițiilor din Codul muncii
În acest sens, prin decizia nr. 664/10 februarie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal a reținut că nu sunt incidente dispozițiile din legislația muncii – respectiv Codul Muncii în cazul cadrelor militare, statuând – cu privire la un cadrul militar al S.R.I. – următoarele:
„Față de susținerile recurentului privitoare la incidența în cauză a prevederilor dreptului muncii, Curtea constată că potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) C. muncii, dispozițiile acestuia „se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii."
Doctrina juridică de specialitate statuează următoarele: „Cadrele militare în activitate, nu sunt salariați pentru că acestora nu li se aplică C. muncii și celelalte dispoziții care alcătuiesc legislația muncii, ci drepturile și obligațiile acestora sunt prevăzute prin acte normative speciale".
Prevederile C. muncii nu sunt aplicabile militarilor, întrucât activitatea acestora se desfășoară exclusiv sub incidența statutului care reglementează drepturile și obligațiile cadrelor militare, astfel încât trimiterile recurentului la dispozițiile generale ale dreptului muncii nu pot fi reținute.
Un argument în plus îl constituie dispozițiile art. 69 din Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, potrivit cărora: „nu sunt considerate conflicte de drepturi, în sensul prezentei legi, conflictele dintre unitățile și persoanele care prestează diferite activități acestora, în temeiul altor contracte decât contractul individual de muncă".
2. Cu privire la al doilea motiv de recurs, privind interpretarea greșită a dispozițiilor art.19 din Legea nr. 330/2009, în acord cu dispozițiile art.1 alin .1 din Legea nr.330/2009, Curtea reamintește că instanța de fond a apreciat că sporul ce se poate acorda pentru compensarea orelor suplimentare este cel prevăzut în Anexa IV/2 și nu cel prevăzut de art.19 alin. 1 din Legea 330/2009, care cuprinde dispoziții generale, aplicabile când anexele legii nu prevăd sporuri speciale, pentru funcții de execuție astfel prevăzute de Legea 330/2009.
În ceea ce privește salarizarea reclamantului în perioada 1.01._10, Curtea constată că sunt aplicabile prevederile Legii cadru nr. 330/2009, precum și dispozițiile O.U.G. nr.1/2010.
Astfel, în acord cu prevederile art. 19 din Legea nr. 330/2009, „orele prestate peste durata normală a timpului de lucru de către personalul încadrat în funcții de execuție sau de conducere se compensează cu timp liber corespunzător. În cazul în care munca prestată peste durata normală a timpului de lucru nu a putut fi compensată cu timp liber corespunzător, conform alin. (1), aceasta se plătește în luna următoare, cu un spor de 75% aplicat la salariul de bază. Munca prestată peste durata normală a timpului de lucru și sporul prevăzute la alin. (2) se pot plăti numai dacă efectuarea orelor suplimentare a fost dispusă de șeful ierarhic, fără a se depăși 360 de ore anual. În cazul prestării de ore suplimentare peste un număr de 180 de ore anual este necesar acordul sindicatelor reprezentative sau, după caz, al reprezentanților salariaților, potrivit legii”.
Totodată, potrivit art. 20 din același act normativ „munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale și în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, în cadrul schimbului normal de lucru, se plătește cu un spor de 100% din salariul de bază al funcției îndeplinite. Munca astfel prestată și plătită nu se compensează și cu timp liber corespunzător”.
Curtea constată că aceste prevederi legale trebuie interpretate prin raportare la dispozițiile alineatului 7 din art. 30 din același act normativ conform căruia „prevederile art. 19 alin. (2), art. 20 și 24 nu se aplică în anul 2010”.
Prin urmare, față de dispoziția legală expresă anterior enunțată, Curtea constată că plata sporurilor solicitate de reclamant pentru perioada 1.01._10 nu este posibilă, acordarea drepturilor specificate anterior neaplicându-se în anul 2010.
Este adevărat însă că art. 19 din Legea nr. 330/2009, făcând parte din partea a II a legii respective, constituie o reglementară comună tuturor categoriilor de personal vizate de această reglementare, neavând relevanță faptul că sporul pentru muncă suplimentară nu este reglementat în Anexa referitoare la salarizarea personalului militar, însă Curtea a reținut că solicitarea reclamantului nu este întemeiată în raport cu dispozițiile legale menționate mai sus, astfel încât nu se impune modificarea hotărârii recurate.
3. Cu privire la al treilea motiv de recurs, privind neacordarea sporului pentru munca suplimentară pentru perioada 01.01._11, Curtea reține că s-a invocat faptul că hotărârea instanței de fond este confuză și cuprinde motive care contravin dispozițiilor art.18 din Legea nr.284/2010, nefiind luate în considerare nici dispozițiile art. 119 și art. 120 Codul muncii, ignorate de instanța de fond prin soluția pronunțată.
În ceea ce privește sporului pentru munca suplimentară în anul 2011, Curtea constată că sunt aplicabile prevederile Legii cadrul nr.284/2010 și ale Legii nr. 285/2010.
Astfel, în acord cu prevederile art. 9 din Legea nr. 285/2010 „în anul 2011, munca suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de lucru de către personalul din sectorul bugetar încadrat în funcții de execuție sau de conducere, precum și munca prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale și în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, în cadrul schimbului normal de lucru, se vor compensa numai cu timp liber corespunzător”.
Curtea reține că pentru perioada anului 2011 legiuitorul a stabilit că în situația în care se depune o muncă suplimentară peste durata normală, precum și în ipoteza în care munca se prestează în zile de repaus săptămânal sau de sărbători legale sau în alte zile în care conform legii nu se lucrează, munca astfel prestată se va compensa cu timpul liber corespunzător, nefiind precizată posibilitatea pentru funcționari sau personalul militar de a solicita plata de la angajatori a unor sporuri pentru munca depusă în condițiile mai sus enunțate.
Prin urmare, nu este întemeiată cererea de obligare a angajatorului la plata orelor suplimentare efectuate în anul 2011, reclamantul având exclusiv posibilitatea compensării cu timp liber. Curtea observă că legea nu cuprinde excepții de la această interdicție nici în cazul persoanelor disponibilizate și care – cum este și reclamantul – nu mai au posibilitatea compensării cu timp liber întrucât a încetat raportul de muncă sau de serviciu, astfel încât nu se poate reține că reclamantul ar beneficia de sporul respectiv ca urmare a trecerii în rezervă în anul respectiv.
Astfel, Curtea reține că nu este întemeiată nici această critică adusă hotărârii recurate.
4. Cu privire la al patrulea motiv de recurs, privind neacordarea ajutorului prevăzut de art. 21 alin 1 din anexa VII a Legii 284/2010, Curtea reține că, potrivit acestui text legal, „personalul militar trecut în rezervă, polițiștii și funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare ale căror raporturi de serviciu au încetat, fiind clasați "Apt limitat" sau ca urmare a împlinirii limitei de vârstă în grad, a reorganizării unor unități, a reducerii unor funcții din statele de organizare, și pentru care nu sunt posibilități pentru a fi încadrați în alte funcții corespunzătoare în aceeași unitate sau în alte unități, ori pentru alte motive sau nevoi ale instituțiilor, și care nu îndeplinesc condițiile de pensie, beneficiază de un ajutor egal cu 10 solde ale funcției de bază avute, respectiv cu 10 salarii ale funcției de bază avute, în luna schimbării poziției de activitate.”
P. anul 2010, în privința plății acestor drepturi salariale, Curtea reține că la 3.07.2010 a intrat în vigoare Legea nr. 118/2010, privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 441 din 30 iunie 2010 și intrată în vigoare la 3 zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial, conform art. 78 din Constituția României.
Conform art. 9 din Legea nr. 118/2010, „începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi nu se mai acordă ajutoare sau, după caz, indemnizații la ieșirea la pensie, retragere ori la trecerea în rezervă”.
P. anul 2011, în aceeași zi în care a fost publicată în Monitorul Oficial Legea 284/2010, care a intrat în vigoare de la data de 1.01.2011, s-a publicat și Legea 285/2010, care a intrat în vigoare la aceeași dată.
Conform art. 13 din Legea nr. 285/2010, privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 878 din 28 decembrie 2010, a stabilit următoarele:
(1) „În anul 2011, dispozițiile legale privind acordarea ajutoarelor sau, după caz, indemnizațiilor la ieșirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă nu se aplică.
(2) În anul 2011, prevederile alin. (1) nu se aplică în situația imposibilității menținerii în activitate a persoanelor clasate inapt pentru serviciul militar ori încadrate în grad de invaliditate sau decedate”.
P. anul 2012, Curtea reține, de asemenea, că o reglementare asemănătoare este prevăzută de art. 9 din Ordonanța de Urgență nr. 80/2010, pentru completarea art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum și pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar – astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 283 din 14 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 887 din 14 decembrie 2011. conform art. 9 din O.U.G. nr. 80/2010, „în anul 2012 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizațiile la ieșirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă”.
Interpretând aceste reglementări, Curtea constată că din art. 13 alin. 1 din Legea nr. 285/2010 rezultă voința legiuitorului de a nu fi aplicate în anul 2011 dispozițiile legale privind acordarea ajutoarelor sau, după caz, indemnizațiilor la ieșirea la pensie și la trecerea în rezervă a militarilor. Curtea subliniază că formularea din text se referă la neaplicarea acestor reglementări, iar nu la suspendarea eventualelor plăți ce s-ar fi putut efectua în anul 2011. Prin urmare, nu se poate reține că s-a dorit, prin edictarea art. 13 alin. 1 din Legea nr. 285/2010, numai o suspendare a efectuării plăților acestor ajutoare la pensionare, de vreme ce textul nu vizează plata acestor drepturi salariale ci tocmai dreptul de a beneficia de ele.
Rezultă de aici că în cazul funcționarilor publici pensionați, respectiv în cazul militarilor trecuți în rezervă în cursul anului 2011 nu sunt aplicabile dispozițiile privind acordarea ajutoarelor sau, după caz, indemnizațiilor la ieșirea la pensie și la trecerea în rezervă a militarilor.
Prin urmare, nu se poate reține, astfel cum susține reclamantul, că ar avea dreptul la ajutorul prevăzut de art. 20 alin. 1 din Anexa VII a Legii 284/2010, deoarece acest text legal nu a fost abrogat.
În această privință, chiar dacă acest articol nu a fost abrogat, prin art. 13 din Legea nr. 285/2010 a fost limitată aplicarea acestuia pentru anul 2011 exclusiv la ipotezele prevăzute de alineatul al doilea al art. 13 din Legea nr. 285/2010 – ipoteze în care reclamantul nu se află.
În consecință, Curtea reține că nu este întemeiată acțiunea în justiție a reclamantului nici sub acest aspect, soluția instanței de fond fiind întemeiată.
Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea apreciază că soluția Tribunalului A. este temeinică și legală, recursul formulat de reclamantul Luștrea S. G. împotriva sentinței civile nr. 6140/06.12.2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._ urmând a fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312 al. 1 din vechiul Cod de Procedură Civilă.
P. ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de reclamantul Luștrea S. G. împotriva sentinței civile nr. 6140/06.12.2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosar nr._ .
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 22.10.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECATOR,
R. O. D. D. R. P.
GREFIER,
M. M.
Red.:R.P./25.10.2013
Tehnored./M.M./ 2 ex./05.11.2013
Inst.fond:Tribunalul A.:jud.L. J.
| ← Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Decizia nr.... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 5396/2013.... → |
|---|
