Suspendare executare act administrativ. Sentința nr. 107/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 107/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 14-02-2013 în dosarul nr. 1510/59/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._ - 21.12.2012
SENTINȚA CIVILĂ NR.107
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 14 februarie 2013
PREȘEDINTE: R. O.
GREFIER: L. C.
S-a luat în examinare acțiunea formulată de reclamanta . în contradictoriu cu pârâta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE T., având ca obiect suspendare act administrativ..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că s-a depus la dosar de către reprezentanta reclamantei I. L. certificat de grefă din care reiese faptul că la data de 13.02.2013 s-a depus la registrul de Valori nr.III- Secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Timișoara, la poziția nr.49/_,originalul recipisei nr._/1 din 12.02.2013 eliberată de CEC Bank SA- Unitatea J.. De asemenea, se constată că mersul dezbaterilor și concluziile părților sunt consemnate în încheierea de ședință din 12 februarie 2013 ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
CURTEA
Asupra cererii de față constată:
Prin cererea întemeiată pe prevederile art.14 din Legea nr._, reclamanta . a chemat în judecată pe pârâta DGFP T. solicitând suspendarea executării deciziei de Impunere nr. F-TM 630/09.11.2012 emisă în baza Raportului de Inspecție Fiscală nr. F-TM 578/09.11.2012, privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală, în sumă totală de 525.859 lei.
În motivare reclamanta arată că a formulat în condițiile art. 205 și urm. din Codul de procedură fiscală raportat la art. 7 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, contestație împotriva Deciziei de impunere nr. F-TM 630/09.11.2012, contestație înregistrată sub nr._/12.12.2012 la Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice T., solicitând organului emitent anularea actelor administrativ -fiscale, astfel încât este îndeplinită ipoteza normei juridice cuprinse în art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 534/2004.
În vederea suspendării executării actului administrativ-fiscal, trebuie să fie îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, respectiv:
(i)sesizarea în condițiile art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare; existența unui caz bine justificat, astfel cum acesta este definit la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004;
(iii)prevenirea producerii unei pagube iminente, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ș) din
Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Astfel, în sensul art. 2 alin. 1 lit. t) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 prin caz bine justificat se înțelege „împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ".
Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de contencios administrativ și fiscal, în Decizia nr. 2199 din 14 aprilie 2009, a reținut faptul că „actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, care la rândul său, se bazează pe prezumția autenticității și veridicității, fiind el însuși titlu executoriu.
Principiul legalității actelor administrative presupune, însă, atât ca autoritățile administrative să nu încalce legea, cât și ca toate deciziile lor să se întemeieze pe lege. El impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigențe de către autorități să fie în mod efectiv asigurată. Pin urmare, în procesul executării din oficiu a actelor administrative trebuie asigurat un anumit echilibru, precum și anumite garanții de echitate pentru particulari, întrucât acțiunile autorităților publice nu pot fi discreționare, iar legea trebuie să furnizeze individului o protecție adecvata împotriva arbitrariu.
Tocmai de aceea suspendarea executării actelor administrativa trebuie considerată ca fiind, în realitate, un eficient instrument procedural aflat la îndemâna autorității emitente sau a instanței de judecata pentru a asigura respectarea principiului legalității, fiind echitabil ca, atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află în proces de evaluare, acestea să nu-și producă efecte asupra celor vizați".
Or, în speță, instanța de judecată ar putea, cercetând sumar aparența dreptului, să constate că aceasta este în favoarea reclamantei, existând numeroase și variate argumente care susțin aparența de nelegalitate a actului contestat. Or, cât timp legalitatea acestui act se află în perioadă de evaluare (în prezent, în fața autorității emitente, iar ulterior, în fața judecătorului), este necesar ca acest act să nu producă efecte în legătură cu care există o puternică și rezonabilă aparență de nelegalitate.
Din analiza conținutului Deciziei de impunere nr. F-TM 630/09.11.2012 rezultă că există împrejurări legate de starea de fapt și de drept care au stat la baza emiterii acestui act și care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității acestuia, pentru motivele expuse în cuprinsul contestației anexate prezentei cereri, din care înțelegem să redăm pe scurt următoarele.
În privința impozitului pe profit pentru anii 2008, 2009 și 2010, în analiza deductibilității cheltuielilor cu serviciile de contabilitate înregistrate de către reclamantă, organul fiscal ar fi trebuit să analizeze:
•Legătura de cauzalitate dintre cheltuielile efectuate si veniturile obținute;
•Existența unui document justificativ, în sensul prevederilor art. 6 din Legea nr. 82/1991 si are. 21 alin. (4) lit. f) Cod fiscal.
Consideră că invocarea Deciziei V/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție de către organul fiscal este netemeinică, întrucât organul de inspecție fiscală a constatat că societatea se află în posesia documentelor justificative la care se face referire în respectiva Decizie (facturi), iar acestea sunt conforme cu reglementările în vigoare.
Organul de inspecții; fiscală a refuzat de la deductibilitate cheltuielile înregistrate de către societate cu utilitățile și amortizarea imobilului din loc. Șag, jud. T. pe motiv că acest imobil a fost acordat unui salariat al societății pentru a fi folosit în scop de locuință.
Se susține că imobilul respectiv nu a fost utilizat în vederea obțineri de venituri impozabile, fiind invocate ca temei legal dispozițiile art. 21 alin. (1) și dispozițiile art. 21 alin. (4) lit. I) Cod fiscal.
Consideră că aceste cheltuieli îndeplinesc condițiile legale de deductibilitatea in temeiul art. 21 alin. (3) lit. I) Cod fiscal, respectiv „cheltuielile pentru funcționarea, întreținerea si repararea locuințelor de serviciu situate în localitatea unde se afla sediul social sau unde societatea are sedii secundare, deductibile în limita corespunzătoare suprafețelor construite prevăzute de Legea locuinței nr. 111/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care se majorează din punct de vedere fiscal cu 10%";
Conform art. 24 alin (3) lit. d din Legea 571/2003 privind Codul fiscal, sunt considerate mijloace fixe amortizabile: „investițiile efectuate la mijloacele fixe existente, sub forma cheltuielilor ulterioare realizate în scopul îmbunătățirii parametrilor tehnici inițiali și care conduc la obținerea de beneficii economice viitoare, prin majorarea valorii mijlocului fix".
Investițiile efectuate la mijloacele fixe sub forma cheltuielilor ulterioare trebuie să aibă ca efect îmbunătățirea parametrilor tehnici inițiali ai acestora și să conducă la obținerea de beneficii economice viitoare. Obținerea de beneficii se poate realiza fie direct prin creșterea veniturilor, fie indirect prin reducerea cheltuielilor de întreținere și funcționare.
În cazul clădirilor, investițiile efectuate trebuie să asigure protecția valorilor umane și materiale și îmbunătățirea gradului de confort și ambient sau reabilitarea și modernizarea termică a acestora.
Rezultatul folosirii materialelor de construcție (vopsirea unei încăperi, înlocuirea unei uși, etc), nu poate fi catalogată decât ca fiind cheltuieli care se fac la mijloacele fixe ce au ca scop restabilirea stării inițiale și care sunt considerate cheltuieli de reparații.
Nu se poate spune că prin reparațiile efectuate a fost majorata valoarea clădirilor, din moment ce prin acestea s-a urmărit menținerea acestora în stare de funcționare. În nici un caz reparațiile efectuate nu au condus la obținerea de beneficii ulterioare sau la scăderea cheltuielilor de întreținere si funcționare.
Pentru a putea fi catalogate imobilizări corporale, „investițiile" efectuate de subscrisa ar fi trebuit să constea în lucrări de consolidare, reconstruire, modernizare a clădirilor. Reclamanta nu a efectuat astfel de lucrări, iar reparațiile nu pot fi considerate modernizări.
Aceste lucrări ar putea fi încadrate eventual ca lucrări de reparații și potrivit art.106 alin.2 din Ordinul nr. 3055/2009 care aprobă Reglementările contabile conforme cu Directivele Europene, cheltuielile efectuate pot fi înregistrate la imobilizări corporale sau drept cheltuieli ale entității (locatarul) care le-a efectuat. În categoria reparațiilor efectuate se încadrează lucrările de zugrăveli, tencuieli, precum și orice altă lucrare în care au fost înlocuite materiale, piese, etc. existente cu altele noi. Astfel, spre exemplificare, dacă în spațiul închiriat au fost înlocuite chiuvete, vase WC, faianță, linoleum, pardoseală etc. existente cu altele noi, acestea reprezintă lucrări de reparații. Având în vedere cele mai sus precizate, reamintim că potrivit art.148 alin. (1), (2), (3) din Constituție, reglementările comunitare au prioritate față de eventualele dispoziții contrare din legile interne.
În privința TVA, legat de serviciile prestate de către . SRL, și ., se arată că art.145 din Codul fiscal, respectiv art.167 din Directiva TVA, prevede că dreptul de deducere ia naștere la momentul exigibilității taxei.
Legislația fiscală nu impune în sarcina contribuabililor, ca și condiție suplimentară pentru justificarea existenței unei activități taxabile, și îndeplinirea de către partenerii de afaceri a obligațiilor formale. Astfel, dreptul de deducere al taxei, care este o componentă fundamentală a sistemului de TVA, ar fi permanent subminat dacă pentru probarea lui persoanele impozabile ar trebui să furnizeze dovezi precum cele din prezenta cauză.
În consecință, s-a constatat că în acest moment al analizei sunt îndeplinite două condiții esențiale (din trei) pentru exercitarea dreptului de deducere, respectiv, și-a exercitat dreptul de deducere la momentul în care taxa a devenit exigibilă (achitată la bugetul statului), iar serviciile achiziționate sunt folosite în folosul exclusiv al operațiunilor taxabile;
O a treia condiție esențială pentru ca dreptul de deducere să poată fi exercitat este aceea ca persoana impozabilă să dețină documente justificative pentru achizițiile efectuate și pentru care se solicită deducerea taxei.
Textul legal care impune aceasta condiție imperativ, este art. 146 alin. (1) din Codul fiscal și care are următoarea formă: pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă trebuie să îndeplinească următoarele condiții, lit. a) pentru taxa datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost ori urmează să îi fie livrate sau serviciilor care i-au fost ori urmează să îi fie prestate în beneficiul său de către o persoană impozabilă, să dețină o factură emisă în conformitate cu prevederile art. 155.
Analizând atât dispoziția legală la care se face trimitere (art. 155 Cod fiscal), cât și Normele metodologice date în aplicarea art. 155 din Cod, respectiv pct. 72 (relativ la conținutul minimal al facturii) precum și pct. 46 (aferent art. 146 din Codul fiscal și care impune existența exemplarului original al facturii), constată că societatea îndeplinește aceste condiții de formă a documentelor justificative utilizate în exercitarea dreptului de deducere.
Nici organul de inspecție fiscală nu contestă existența documentelor justificative (facturilor) și nici conținutul acestora.
Deductibilitatea TVA aferentă consumurilor de energie electrică și gaz pentru imobilul din loc. Șag jud. T.. La pct. a.2.) din prezenta contestație, reclamanta a menționat argumentele pentru care cheltuielile înregistrate în legătură cu imobilul din loc. Șag, jud. T., în care a locuit angajatul societății, trebuie considerate ca fiind deductibile.
Raționalizarea cheltuielilor societății prin punerea la dispoziția angajaților a propriilor spații - până când acestea vor putea fi efectiv folosite drept spatii comerciale - se încadrează in limitele libertății de gestiune, conform căreia administrația fiscală nu poate sa impună prin deciziile sale unui contribuabil un anumit tip de comportament de natura economică, atât timp cât aceasta activitate se încadrează în limitele legii.
În aceste condiții, consideră că autoritatea fiscala nu poate cenzura dreptul societății de a pune la dispoziția unui angajat un spațiu pe care îl deține in proprietate, si pe care momentan nu il poate folosi pentru efectuarea de operațiuni comerciale. Astfel, societatea se asigură că respectivul imobil va fi menținut in stare de funcționare normală, fără a fi nevoită ca ulterior să suporte cheltuieli cu reparații, și totodată pune la dispoziția unui angajat un spațiu de locu.t pentru care altfel ar fi trebuit să suporte chirie.
Prin urmare, consideră că și pentru aceste servicii, furnizarea de energie electrică și gaz, îndeplinește condițiile de exercitare a dreptului de deducere, ele fiind utilizate, indirect, in scopul operațiuni taxabile.
b.1.3.) Deductibilitatea TVA pentru facturi în copie. Organul fiscal a respins în mod nejustificat dreptul de a deduce TVA de pe două facturi pe care le deținem în copie.
Societate iși asumă existența și conținutul copiilor de pe facturile în copie, iar veridicitatea lor nu poate fi contestată atât timp cât acestea au fost înscrise în evidența contabilă, iar serviciile achiziționate au fost utilizate în scopul operațiunilor taxabile.
Potrivit jurisprudenței CJUE, în astfel de situații, organele fiscale trebuit să adopte măsurile legale permise de lege, conform stărilor fiscale constatate, iar aceste măsuri trebuie să fie proporționale, astfel încât să nu exceadă scopului urmărit .
Într-o astfel de speță (cauza C - 454/98, Schmeink & Cofreth și Strobel), CJUE a statuat că măsurile pe care statele membre le pot adopta, în temeiul dispozițiilor art. 22 (8) din Directiva a Vl-a, pentru justa așezare și colectare a TVA și pentru prevenirea fraudei fiscale nu pot depăși nivelul necesar pentru atingerea acestor obiective (...), in caz contrar s-ar ajunge la o încălcare a libertăților fundamentale instituite prin Tratatul CE, în special libera circulație a mărfurilor ; în aceeași cauză (pct. 68), se arată că art. 28/c sec. A, lit. a) primul paragraf din Directiva a Vl-a trebuie sa fie interpretat în sensul că nu permite ca autoritățile competente din statul membru de livrare să oblige un furnizor, care a acționat cu bună-credință și a prezentat dovezi care justificau, la prima vedere, dreptul său la scutirea unei livrări intracomunitare de bunuri, să achite ulterior TVA-ul pentru aceste bunuri... .
În cauza C-85/95- Reisdorf, Curtea a constatat că (...) nu este necesar originalul facturii, fiind suficientă și copia acesteia. Art. 18 (1) (a) și art. 22 (3) din Directiva a Vl-a permit statelor membre să considere documente justificative nu numai factura în original, ci orice alt document care ține loc de factură și îndeplinește condițiile în cauză.
Pe cale de conseciță, norma comunitară dă posibilitatea persoanelor impozabile să prezinte și alte mijloace de probă decât factura în original, dând astfel prevalentă fondului asupra formei (echivalentul principiului prevalentei economicului asupra juridicului statuat de art. 11 din Codul fiscal român).
b.1.4.) în ceea ce privește deductibilitatea TVA aferentă facturilor de chirie emise de către ., menționează că aceste facturi au fost emise in baza unui contract de închiriere încheiat în anul 2005. Organul de inspecție fiscala a considerat TVA aferentă acestor facturi ca fiind nedeductibilă, întrucât nu a prezentat notificarea privind opțiunea de taxare a operațiunilor de închiriere, depusă de către proprietar la autoritățile fiscale.
În ceea ce privește scopul notificării, acesta nu implică în niciun fel manifestarea de voință a autorității fiscale, în sensul că scopul notificării nu este acela de a obține o autorizare privind aplicarea regimului de TVA, ci de a aduce măsura la cunoștința autorității fiscale, în scopuri statistice sau pentru evitarea unor situații de fraudă.
Deși legea prevede în sarcina proprietarului obligația de a notifica organelor fiscale opțiunea sa cu privire la taxarea operațiunilor de închiriere și de a remite si beneficiarului o copie de pe aceasta notificare, reclamanta nu deține o astfel de notificare din partea ..
Precizează că nici în momentul controlului, așa cum prevede pct. 38 alin. (12) din Normele aferente art. 141 C. fiscal, nu au avut posibilitatea de a solicita comunicarea unei astfel de notificări de către ., întrucât societatea este in dizolvare începând cu anul 2010.
De asemenea, nu deține informații cu privire la faptul dacă proprietarul a notificat opțiunea de taxare a operațiunii de închiriere, așa cum prevede art. 141 alin. (3) Cod fiscal.
Practic se găsesc în situația de fi sancționați pentru neîndeplinirea unei obligații ce revenea proprietarului imobilului, prin pierderea de la deductibilitate a TVA achitată pentru facturile de chirie.
În privința iminenței producerii unei pagube prin executarea deciziei de impunere, reclamanta susține că menținerea actului administrativ-fiscal a cărui suspendare o solicită, consecințele negative se vor răsfrânge nu doar asupra patrimoniului, ci și asupra terților. Jurisprudența înaltei Curți de Casație și Justiție apreciază în mod constant că este întrunită cerința art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 în cazul în care executarea actului administrativ-fiscal se răsfrânge în egală măsură asupra patrimoniului contribuabilului și asupra patrimoniilor terților cu care acesta se află în raporturi juridice de drept comercial, drept civil, dreptul muncii sau drept fiscal cu contribuabilul (ÎCCJ, Secția de C. Administrativ Fiscal, Decizia nr. 5191 din data de 27 octombrie 2005; Decizia 1672 din data de 10 aprilie 2008.
Astfel, punerea în executare a deciziei de impunere afectează atât patrimoniul, cât și cele ale terților cu care se află în raporturi juridice. Paguba care s-ar produce nu poate fi înlăturată altfel decât prin suspendarea executării actului administrativ-fiscal.
În acest sens, Recomandarea nr. R/89/8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniștrii al Consiliului Europei privitoare la protecția jurisdicțională prcvizorie în materie administrativă prevede, ca principiu, tocmai posibilitatea conferită celui ce se consideră vătămat de a solicita suspendarea executării unui act administrativ, suspendare pe care instanța o poate acorda atunci când, din ansamblul circumstanțelor și intereselor, se apreciază că executarea actului administrativ ar fi de natură a crea pagube semnificative, dificil sau chiar imposibil de înlăturat.
a) Prejudiciul este material, viitor și previzibil, răsfrângându-se direct în patrimoniul subscrisei
Prejudiciul care ar urma să fie cauzat prin menținerea efectelor Deciziei de impunere nr. F-TM 630/09.11.2012 este unul material, viitor și previzibil.
Prejudiciul este material, deoarece se produce direct în patrimoniul, fiind cuantificabil în bani. Astfel, ar fi prejudiciați direct și nemijlocit cu suma de 525.859 RON pentru care a fost emisă decizia de impunere contestată, sumă pe care nu o datorează în cea mai mare parte și pentru care, în eventualitatea în care nu vom face plata în mod voluntar, vom putea fi executați silit de către organele fiscale.
Prejudiciul este viitor, deoarece prin iminența executării silite a bunurilor subscrisei vom înregistra pagube grave, constând în privarea de veniturile pe care le-am fi putut obține dacă bunurile care ar urma să fie executate silit ar fi fost utilizate pentru scopul pentru care au fost achiziționate, respectiv pentru desfășurarea obiectului nostru de activitate.
Prejudiciul este previzibil, deoarece în mod cert organele fiscale vor trece la executare silită, iar prin executarea silită pentru suma menționată se vor cauza prejudicii ale căror efecte nu vor putea fi ulterior înlăturate.
a.l.) Consecințele executării silite a actului administrativ-fiscal asupra patrimoniului subscrisei
a.1.1.) Gravele consecințe ale executării silite a deciziei de impunere. Imposibilitatea subscrisei de a achita suma cuprinsă în decizia de impunere. Prejudicierea iremediabilă a patrimoniului nostru în urma executării silite prin valorificarea bunurilor urmăribile ale societății.
Așa cum s-a arătat, ca urmare a Raportului de inspecție fiscală, s-a emis Decizia de impunere nr. F-TM 630/09.11.2012 prin care suplimentare de plată în sumă de 525.859 RON prin care s-a stabilit în sarcina obligații.
Reclamanta susține că nu are capacitatea financiară de a achita suma cuprinsă în decizia de impunere din cauza faptului că nu dispune de disponibilul bănesc necesar pentru a acoperi debitul stabilit în mod nelegal, (2) societatea noastră are de recuperat o pierdere din anii precedenți în cuantum de 169.559 lei, iar datoriile pe care trebuie să le achităm într-o perioadă de un an sur.t în cuantum de 2.506.817 lei, (3) valorificarea oricărora dintre bunurile urmăribile cu valoare semnificativă ar echivala cu încetarea activității de producție a subscrisei, urmată de .>
Arată că este o societate comercială care are ca obiect principal de activitate fabricarea pâinii, fabricarea prăjiturilor și a produselor proaspete de patiserie. De asemenea, societatea are deschise la punctele sale de lucru magazine în care se comercializează pâine, brutării, magazine de patiserie și magazine alimentare.
La ora actuală, nu are capacitatea financiară de a plăti sumele cuprinse în decizia de impunere, pentru a evita executarea silită, având în vedere faptul că disponibilitățile bănești de car dispune în prezent sunt insuficiente pentru achitarea debitului cuprins în decizia de impunere, cu atât mai mult cu cât aceste disponibilități, cât și cele viitoare, sunt strict afectate plăților către diverși creditori (personalul angajat, furnizorii etc).
Orice executare silită pornită asupra bunurilor din patrimoniu ar conduce automat la încetarea activității desfășurate, având în vedere faptul că toate bunurile deținute sunt strict afectate producției desfășurate.
Conform ultimului bilanț contabil, societatea are de recuperat o pierdere din anii precedenți în cuantum de 169.559 lei, iar datoriile pe care trebuie să le achite într-o perioadă de un an sunt în cuantum de 2.506.817 lei, astfel încât orice executare silită care va avea loc asupra bunurilor din patrimoniul va pune societatea într-o situație dificilă, putând duce la declararea stării de insolvabilitate, astfel cum este ea definită de art. 176 din Codul de procedură fiscală.
a.1.2.) Gravele consecințe ale executării deciziei de impunere. Antrenarea răspunderii contractuale ale subscrisei față de clienți și furnizori. Prejudicierea iremediabilă prin plata unor penalități de întârziere semnificative.
Având în vedere faptul că nu dispune de aceste sume de bani dacă decizia de impunere se va pune în executare, în mod cert nu ar avea posibilitatea de a achita la scadență datoriile față de furnizori, care vor percepe dobânzi și penalități de întârziere.
De asemenea, neonorarea obligațiilor către furnizori ar cauza dificultăți reale în continuarea activității de producție, deoarece întârzierile în onorarea creanțelor față de furnizori pot conduce la ruperea relațiilor contractuale cu aceștia și la încetarea furnizării materiilor prime, toate aceste prestații fiind strict necesare desfășurării activității.
Societății i-a fost antrenată răspunderea contractuală, urmând a fi obligată să plătească penalități de întârziere și să suporte pagubele indirecte ca urmare a încetării sau perturbării producției.
În plus, plata cu o întârziere a unei datorii al cărei cuantum depășește 45.000 RON va îndreptăți pe orice creditor să solicite deschiderea procedurii insolvenței împotriva în condițiile Legii nr.85/2006 privind procedura insolvenței. Or, deschiderea unei astfel de proceduri va determina falimentul, întrucât, în condițiile în care nu va mai avea de unde să obțină finanțare, redresarea activității nu va fi posibilă, iar în scurt timp ar trebui să renunțe la orice fel de activitate de producție.
Pe de altă parte, ca urmare a perturbării fluxului de lichidități, vor fi puși în dificultate cu privire la achitarea facturilor emise de societățile furnizoare de utilități. Ca urmare a acestui aspect, pe lângă obligarea la plata penalităților de întârziere, va fi sistată furnizarea de utilități, acestea fiind esențiale în desfășurarea activității sale, ceea ce va duce la oprirea activității societății și degradarea mărfurilor și a materiei prime aflate pe stoc.
Reclamanta susține că livrează pâine către diverși beneficiari, fie instituții publice, fie diverse persoane fizice sau juridice, dintre care amintește: Grădinița nr. 1 Sânnicolau M., Spitalul Dr. Karl Diel J., Căminul pentru Persoane Vârstnice J..
Din cauza dificultăților financiare cu care în mod cert se vor confrunta, dificultăți care vor duce la imposibilitatea continuării producției de pâine, reclamantei îi va putea fi atrasă răspunderea contractuală de oricare dintre beneficiari.
Ca atare, în situația în care îi va fi blocată sau suspendată activitatea ca urmare a executării silite din partea organelor fiscale, sau în cazul în care se va confrunta cu perturbări în ceea ce privește producția, societății îi va fi antrenată răspunderea contractuală și va suporta daune interese/penalități de întârziere, în cuantum ridicat, către clienții săi.
Pe de altă parte, pentru punctele de lucru, societatea a încheiat cu S.C. Kandia D. S.A. un Acord comercial de servicii de marketing prin care societatea s-a obligat să asigure prestarea serviciilor de utilizare capăt de raft și branding personalizat al capătului de raft, în schimbul unui preț, iar cu JT International România S.R.L. a încheiat un Contract de locațiune prin care societatea asigură, în schimbul unei chirii, pentru JTI un drept de folosință asupra întregului spațiu destinat amplasării de materiale decorative și/sau promoționale pentru produse din tutun și permite expunerea produselor din tutun comercializate de JTI pe un spațiu care să reprezinte minim 65% din întreaga suprafață destinată expunerii produselor din tutun, un contract similar fiind încheiat și cu S.C. PHILIP MORRIS TRADING S.R.L. în cazul în care imobilele în care funcționează punctele sale de lucru vor fi executate silit, co-contractanții vor denunța unilateral contractele, iar prejudiciul societății va fi însemnat, constând, pe lângă lipsa beneficiilor viitoare derivând din contracte, și în obligarea societății de a achita despăgubiri într-un cuantum însemnat, doar în contractul încheiat cu JT International România S.R.L., cuantumul despăgubirilor fiind de 39.000 USD.
Prin întâmpinare pârâta DGFP T. a solicitat respingerea cererii pentru neîndeplinirea prevederilor art.14 din Legea nr.554/2004, pentru că reclamanta motivează cererea de suspendare pe faptul ca prin executare aceasta ar fi grav prejudiciata, fara insa a aduce si probe in susținerea celor afirmate.
Pârâta apreciază că instanța de fond are obligația de a analiza temeinic, bazat pe probe, cererea de suspendare a executării actelor administrative atacate, pentru a constata îndeplinirea cumulativa a condițiilor in care se poate acorda suspendarea executării actului administrativ contestat, condiții prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004: condiția "cazului bine justificat" si condiția "prevenirii unei pagube iminente".
Astfel, simpla promovare a contestației in procedura prealabila împotriva actului fiscal de impunere nu poate fi nici de departe suficienta pentru a se considera îndeplinită condiția "cazului bine justificat", nefiind caz bine justificat, ci, dimpotrivă, chiar deloc justificat.
În ipoteza admiterii tuturor cererilor de suspendare atunci când s-a promovat contestația in procedura prealabila împotriva actului fiscal de impunere, s-ar ajunge ca practic in toate cauzele de contencios administrativ in care se contesta acte fiscale de impunere cele doua condiții sa fie îndeplinite ab initio, din chiar momentul formulării acțiunilor, lucru care ar conduce implicit la aplicarea, de asemenea, forțată, in toate cazurile si chiar obligatorie, am putea spune, a dispozițiilor art. 14 din Legea contenciosului administrativ si sa se pronunțe hotărâri judecătorești de suspendare a executării tuturor actelor administrative fiscale contestate. Or, este evident ca legiuitorul nu a urmărit acest lucru prin dispoziția cuprinsa in art. 14 din Legea nr. 554/2004 înțelegând sa acorde instanțelor de judecata posibilitatea suspendării executării numai in anumite cazuri de excepție "bine justificate", si nu in toate cazurile.
Învederează că nici valoarea debitului ce face obiectul actului administrativ fiscal contestat nu este suficienta pentru a argumenta paguba iminenta si a susține cererea de suspendare a executării, întrucât dispozițiile art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 nu prevăd nicio limita legala a sumei debitului contestat dincolo de care s-ar putea vorbi de iminenta producerii unei pagube sau diminuarea capacității de plata a reclamantei, aceasta fiind o chestiune relativa fata de forța financiara a fiecărei contestatoare in parte, si ca urmare, potrivit principiul "ubi lex non distinguere, nec nos distinguere debemus" (unde legea nu distinge, nici cel care o interpretează si o aplica nu poate sa o faca), acest criteriu al valorii debitului contestat nu are relevanta in cauza.
Susține că suspendarea executării actului administrativ fiscal contestat nu poate fi acordata de către instanța de fond numai verificând formal îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, detașând complet cererea de suspendare de fondul cauzei, ci, din contra, consideră ca suspendarea se poate dispune numai dupa "pipairea" prealabila a fondului cauzei si examinarea superficiala a legalității si temeiniciei actului administrativ fiscal de impunere.
Numai astfel, prin verificarea superficiala a legalității si temeiniciei actului fiscal de impunere, verificare dublată de constatarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, constatare care se face pe baza unor probe produse de reclamanta si nu pe baza unor simple susțineri ale acesteia, instanța de judecata poate eventual, în deplina cunoștința de cauza, temeinic si legal, sa dispună suspendarea actului administrativ fiscal, dar, pe de alta parte, si fără a priva si obstrucționa in mod nejustificat, organele fiscale de posibilitatea executării silite pornite in mod legal.
De asemenea, învederează instanțe de judecata ca actul administrativ se bucura de prezumția de legalitate si de veridicitate care determina principiul executării acestuia din oficiu, iar a nu executa actul administrativ emis in baza legii echivalează cu a nu executa legea, ceea ce . drept este de neconceput. In acest sens, invocam Decizia nr. 5.191/27.10.2005 a înaltei Curți de Casație si Justiție - Secția de C. Administrativ si Fiscal, potrivit căreia, citam: "Prezumția de legalitate si de veridicitate de care se bucura actul administrativ determina principiul executării acestuia din oficiu, actul administrativ unilateral fiind el însuși titlu executoriu. A nu executa actele administrative, care sunt emise in baza legii, echivalează cu a nu executa legea ceea ce . drept este de neconceput. Suspendarea executării actelor administrative constituie, prin urmare, o situație de excepție care intervine când legea o prevede, in limitele si condițiile anume reglementate."
Mai mult, invocă si Decizia nr. 1.206/21.03.2008 pronunțata de înalta Curte de Casație si Justiție - Secția de C. Administrativ si Fiscal, potrivit căreia pentru a se putea dispune suspendarea actului administrativ, cele două condiții impuse de prevederile legale menționate trebuie îndeplinite cumulativ. Se poate vorbi despre un caz bine justificat numai daca din împrejurările cauzei rezultă o îndoială puternica si evidenta asupra prezumției de legalitate pe care se fundamentează caracterul executoriu al actului administrativ. Iar instanța investita cu o cerere întemeiata pe art. 14-15 din Legea nr. 554/2004 nu poate prejudeca fondul litigiului. Aspectele invocate reclamă administrarea unor expertize de specialitate, proba care este incompatibila cu procedura cererii de suspendare, caracterizata prin cercetarea sumara a aparentei dreptului. Așa fiind, chiar daca iminenta producerii unui prejudiciu însemnat pentru societatea comerciala ar putea fi acceptata, nu se poate dispune suspendarea executării actului administrativ întrucât cele doua condiții prevăzute în lege trebuie îndeplinite cumulativ.
Examinând cererea, în raport cu prevederile art.14 din Legea nr.554/2004, se admite în contradictoriu cu pârâta DGFP și se dispune suspendarea executării deciziei de impunere fiscală nr.F-TM 630/9.XI.2012 emisă de pârâtă privind suma de 525.859 lei, până la pronunțarea instanței de fond, pentru că:
Potrivit art. 14 al. 1 din Legea nr. 554/2004 în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poată să ceară instanței de contencios administrativ suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.
Deci, măsura suspendării a executării unui act administrativ poate fi luată dacă sunt întrunite cumulativ trei cerințe legale și anume: cazul bine justificat, iminența producerii unei pagube prin executare și dovada plângerii prealabile.
În cauza dedusă judecății Curtea contată îndeplinirea acestor condiții legale.
Astfel, cazul bine justificat, definit de art. 2 al. 1 lit. t din Legea nr. 554/2004 ca împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, este susținut în cererea reclamantei prin invocarea unor încălcări ale Legislației fiscale.
Astfel reclamanta susține că impunerea este contrară prevederilor art.2 alin.4 lit.f Cod fiscal, art.6 din Legea nr.82/1991, art. 24 alin.3 lit.d Cod fiscal, a art.126 Cod fiscal, ale art.167 Cod fiscal, art.155, 146 Cod fiscal, dispozițiile din Directiva 2006/18/CE, a art.130 raportat la art.28 alin.1 cod fiscal.
Cum legea contenciosului administrativ a creat cadrul legal pentru a se verifica legalitatea unui act administrativ care se bucură de o prezumție relativă de legalitate, reclamanta are dreptul de a fi suspendată executarea acestuia, până când o instanță de judecată imparțială va cenzura respectivul act.
Privitor la iminența producerii unui prejudiciu, reglementat de art. 2 al. 1 lit. ș din Legea nr. 554/2004 ca un prejudiciu material și previzibil, Curtea reține că actul dedus judecății este unul de impunere fiscală, executoriu prin natura sa potrivit dispozițiilor Codului de procedură fiscală, iar iminența producerii unei pagube este demonstrată de pornirea executării silite față de reclamantă.
Astfel potrivit adresei nr.4/8.I.2013 ( fila 179) autoritatea fiscală a pornit executarea silită asupra reclamantei, prin întâmpinarea unei popriri asupra disponibilităților acesteia, conform art.149 Cod procedură fiscală, pentru suma de 484.448 lei.
Reclamanta este o societate comercială, cu activitate de producție în planificarea așa cum rezultă din raportul de inspecție fiscală întocmit de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice T. și are în derulare contracte comerciale cu parteneri de afaceri, punerea în executare a actelor de impunere fiscală la o valoare substanțială, ar crea pericolul imposibilității de onorare al acestor relații contractuale, ceea ce ar avea consecințe negative asupra personalului reclamantei, prin imposibilitatea plății acestuia.
Este incontestabil că reclamanta are un număr substanțial de personal angajat, așa cum o demonstrează existența celor 9 puncte de lucru ale acesteia, în județul T., enumerate în Raportul de inspecție fiscală din 9.11.2012 (f.15), pe lângă sediul principal din municipiul Timișoara.
Curtea mai reține că odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, acquis-ul comunitar a devenit parte a ordinii juridice interne, deși nu are o consacrare normativă, doctrinară sau jurisprudențială din România.
În acest context apelarea la principiile consacrate din dreptul european și la regulile jurisprudențiale comunitare reprezintă nu doar o posibilitate, ci o obligație a judecătorului.
Instanța de judecată din România sesizată cu o cerere de suspendare a executării unui act administrativ individual, analizând dacă există îndeplinite condițiile legale pentru admiterea cererii, pe lângă cercetarea aparenței de nelegalitate, are obligația să facă și aplicarea principiului proporționalității, prin cântărirea intereselor părților raportat la fiecare rezultat posibil.
Jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene este constantă în a statua că pentru a dispune suspendarea executării unui act emis de Comisie trebuie avut în vedere principiul proporționalității. În acest sens, trebuie avut în vedere riscul asociat fiecărui rezultat posibil. Rațiunea aplicată de C.J.C.E. în aprecierea posibilității de suspendare este pe deplin justificată și în analiza noțiunii de „caz bine justificat" despre care face vorbire art.14 din Legea nr.554/2004.
În acest sens Curtea are în vedere și recomandarea nr. R(89)8 din 13.09.1989 a Comitetului de Miniștrii din cadrul C.E. Acest act juridic emis la nivel european a considerat că este de dorit să se asigure persoanelor o protecție jurisdicțională provizorie, fără a recunoaște, totuși eficacitatea necesară acțiunii administrative. De asemenea, recomandarea a apreciat că autoritățile administrative acționează în numeroase domenii și că activitățile lor sunt de natura a afecta drepturile, libertățile și interesele persoanelor. În plus, s-a arătat în același act european că executarea imediată și integrală a actelor administrative contestate sau susceptibile de a fi contestate poate, în anumite circumstanțe, cauza persoanelor un prejudiciu ireparabil și pe care echitatea îl impune ca fiind de evitat în măsura posibilului.
Constatându-se că reclamanta a făcut și dovada consemnării unei cauțiuni în sumă de 26.300,00 RON, stabilită de instanță, potrivit recipisei de consemnare . nr.147.3245 emisă de CEC Bank, unitatea nr.6 J., la 12.II.2013, Curtea admite cererea așa cum s-a menționat anterior.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite cererea formulată de reclamanta . în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice T..
Dispune suspendarea executării deciziei de impunere fiscală nr.F-TM 630/9.XI.2012 emisă de pârâtă privind suma de 525.859 lei, până la pronunțarea instanței de fond.
Executorie de drept.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică 14.II.2013.
PREȘEDINTE GREFIER
R. O. L. C.
Se comunică:
-reclamantei . J., Spre Nord, nr.36A, jud.T.
-pârâtei Direcția Generală a Finanțelor Publice T.., Timișoara, ..9B
emis 2 .>
RED.R.O/20.02.2013.
L.C.- 27.02.2013/4 ex.
| ← Alte cereri. Decizia nr. 9814/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 7913/2013.... → |
|---|
