ICCJ. Decizia nr. 1736/2000. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1736/20007
Dosar nr. 9677/1/2006
Şedinţa publică din 23 martie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 55 din 3 aprilie 2006 Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC A.O. SA prin care aceasta solicită, în temeiul dispoziţiilor art. 8 alin. (1) teza 2 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâţilor Guvernul României, M.F.P. şi M.E.C. să avizeze favorabil şi respectiv, să emită o hotărâre de guvern, pentru plata despăgubirilor în sumă de 1.254.700 RON, cu dobânzi aferente, penalităţi şi daune morale, reprezentând contravaloarea imobilului trecut din patrimoniul reclamantei în domeniul publicla Municipiului Odorheiu Secuiesc, judeţul Harghita.
Pentru a hotărî astfel Instanţa de Fond a reţinut că prin Hotărârea nr. 30/2004 a C.L. al Municipiului Odorheiu Secuiesc s-a preluat fără plată, în patrimoniul domeniului public al acestei localităţi, imobilul Grădiniţa cu program prelungit.
A mai reţinut Instanţa că reclamanta nu a atacat în contencios administrativ nici hotărârea Consiliului Local şi nici Protocolul de predare din 24 martie 2004, de unde concluzia că aceasta a avut reprezentarea clară, că trecerea imobilului în domeniul public s-a făcut fără plată.
Pe cale de consecinţă Instanţa a apreciat că în speţă reclamanta nu a făcut dovada vătămării unui drept recunoscut de lege ci, dimpotrivă, includerea imobilului în patrimoniul acesteia s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, desfăşurarea activităţilor de învăţământ nefăcând parte din obiectul de activitate al societăţii reclamante. S-a concluzionat în sensul că aceasta nu poate beneficia de despăgubirile solicitate, în condiţiile art. 166 alin. (3) din Legea nr. 84/1995.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs reclamanta SC A.O. SA, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta a arătat că Instanţa de Fond a stabilit greşit că dreptul său la despăgubiri nu este recunoscut de lege. În realitate, grădiniţa în discuţie era în patrimoniul său şi, după predarea imobilului pe bază de protocol, au devenit incidente prevederile art. 166 alin. (3) din Legea nr. 84/1995, a învăţământului, cu modificările şi completările ulterioare, care consacră dreptul societăţii la o justă despăgubire.
Se mai susţine, într-o critică distinctă, că Instanţa de Fond în cuprinsul considerentelor hotărârii atacate, s-a referit la faptul că prin hotărâri judecătoreşti anterioare protocolului de predare - primire din 2004 s-ar fi tranşat chestiunea dedusă judecăţii, în sensul inexistenţei dreptului la despăgubiri. Această concluzie este combătută de recurentă dintr-o dublă perspectivă.
Mai întâi, se invocă faptul că raţionamentul judecătorului a vizat excepţia autorităţii de lucru judecat, fără ca această excepţie să fi fost pusă în discuţia părţilor pe parcursul procesului.
Apoi recurenta relevă diferenţa netă de obiect între pricinile menţionate în considerente şi cauza de faţă. Susţine că între obligaţia de a preda imobilul fără plată şi dreptul său de a primi despăgubiri nu există nici o contradicţie, fiindcă prima situaţie se referă la raporturile create cu persoana căreia i s-a predat bunul, în timp ce a doua vizează dreptul de a primi despăgubiri de la o altă entitate, menită să gestioneze patrimoniul statului.
În fine, ultimul motiv de recurs combate concluzia Instanţei de Fond dedusă din faptul necontestării protocolului şi a Hotărârii nr. 30/2004, respectiv a prezumţiei de acceptare a reintegrării fără plată a imobilului în domeniul public.
Recurenta arată că acest considerent nu are nici o bază legală, întrucât la data încheierii procesului - verbal de predare - preluare erau deja în vigoare noile modificări ale Legii învăţământului, ce prevedeau plata de despăgubiri în asemenea situaţii, indiferent de faptul că anterior, în lipsa unor reglementări exprese, Instanţele judecătoreşti au hotărât predarea imobilului fără plată. Numai Guvernul României poate emite o hotărâre privind acordarea justei despăgubiri, nici primarul şi nici C.L. al Municipiului Odorheiu Secuiesc neavând competenţe în această materie.
În recurs au formulat întâmpinări toţi cei trei intimaţi.
Intimata D.G.F.P.H. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, întrucât în cauză sunt îndeplinite condiţiile legale cerute pentru integrarea fără plată. Imobilul a fost construit din fondurile unei întreprinderi de stat şi, anterior datei de 22 decembrie 1989, avea destinaţia de grădiniţă, iar societatea comercială nu avea inclus în obiectul său desfăşurarea de activităţi specifice învăţământului. Conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, la data privatizării, societatea comercială trebuia să includă în capitalul social imobilele cu destinaţia de spaţii de învăţământ ca fiind dobândite cu alt titlu, iar nu cu titlu de proprietate, cum a făcut.
Ceilalţi doi intimaţi, M.E.C. şi Guvernul României au solicitat, de asemenea, respingerea recursului ca nefondat, dezvoltând considerentul Instanţei de Fond referitor la preluarea fără plată a imobilului în patrimoniul domeniului public al Municipiului Odorheiu Secuiesc şi subliniind că singura obligaţie a primitorului constă în folosirea acestuia potrivit destinaţiei sale, în procesul de învăţământ. Cum nici protocolul şi nici Hotărârea nr. 30/2004 nu au fost contestate în contencios administrativ, iar prin Decizia nr. 2292 din 7 iunie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, s-a statuat în sensul că predarea fără plată a imobilului din patrimoniul recurentei în domeniul public de interes local a fost legală, rezultă, susţin aceşti intimaţi, că hotărârea fondului este corectă.
Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs expuse, încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a apărărilor cuprinse în întâmpinări, precum şi potrivit art. 3041, Înalta Curte constată:
Prin Hotărârea nr. 30/2004 C.L. al Municipiului Odorheiu Secuiesc a aprobat preluarea fără plată a imobilului Grădiniţa cu program prelungit, situat în Odorheiu Secuiesc, cu construcţii şi teren aferent, în domeniul public al Municipiului Odorheiu Secuiesc, din proprietatea SC A.O. SA, conform Protocolului de predare - primire din 24 martie 2004.
În preambulul actului administrativ s-au indicat, ca temei al măsurii dispuse, prevederile art. 166 din Legea Învăţământului, modificată şi completată, Legea nr. 213/1998 (generic), precum şi Decizia nr. 2292 din 7 iunie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie.
Obiectul acţiunii judiciare formulate de recurenta - reclamantă vizează tocmai obligarea intimaţilor - pârâţi de a derula procedura instituită prin art. 166 alin. (3) din Legea nr. 84/1995, a învăţământului cu modificările şi completările ulterioare, în vederea acordării unei juste despăgubiri.
Din expunerea considerentelor sentinţei atacate, a motivelor de recurs şi a întâmpinărilor formulate în recurs a rezultat că în dispută sunt două chestiuni: dreptul de proprietate al recurentei - reclamante asupra imobilului ce a fost preluat în patrimoniul Municipiului Odorheiu Secuiesc şi dreptul la acordarea despăgubirilor la care se referă textele enunţate.
Grădiniţa a fost edificată de fosta Î.A.F. Odorheiu Secuiesc, pentru copiii salariaţilor săi, existând în patrimoniul întreprinderii la data la care s-a reorganizat în SC A.O. SA În baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor emis de Ministerul Industriilor la data de 21 mai 1993 şi a încheierii din 1994, dreptul de proprietate al societăţii comerciale, atât pentru teren, cât şi pentru construcţii a fost intabulat în cartea funciară.
Dreptul său de proprietate nu a fost contestat de autorităţile locale, care au încasat anual impozitul datorat de contribuabilul SC A.O. SA pentru clădirea – Grădiniţa de copii, chiar Hotărârea nr. 30/2004, anterior indicată, prin care acest imobil se preia fără plată din proprietatea societăţii comerciale în domeniul public al municipiului, fiind o dovadă în acelaşi sens.
Nici intimaţii - pârâţi nu contestă tranşant dreptul de proprietate al recurentei – reclamante (prin indicarea, de exemplu, a adevăratului proprietar), ci fac trimitere la art. 20 alin. (2), teza finală din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, susţinând că imobilul a fost dobândit „cu alt titlu" şi, prin urmare, nu a intrat în patrimoniul societăţii comerciale care nu avea prevăzut în obiectul său activităţi specifice, de educaţie şi învăţământ.
Teza intimaţilor - pârâţi, preluată de Instanţa de Fond este greşită.
Cum s-a arătat, recurenta - reclamantă a făcut dovada dreptului său de proprietate, în timp ce intimaţii – pârâţi nu au indicat nici măcar la ce se referă sintagma, cu alt titlu, de care s-au prelevat pe tot parcursul procesului.
La fel, este fără relevanţă susţinerea referitoare la obiectul de activitate al societăţii comerciale, în condiţiile în care, chiar art. 166 alin. (3) din Legea nr. 84/1995, a învăţământului, reglementează modalitatea de preluare a imobilelor construite anterior datei de 22 decembrie 1989, necesare desfăşurărilor procesului de instruire şi educaţie, proprietatea societăţii comerciale, fără a distinge după obiectul de activitate al acestora.
Referitor la dreptul recurentei - reclamante de a beneficia de despăgubiri pentru imobilul preluat, Înalta Curte constată:
Textul de lege aplicabil este art. 166 alin. (3) din Legea nr. 84/1995, republicată, modificată şi completată, care, la data preluării imobilului (24 martie 2004) avea următorul conţinut:
„Baza materială aferentă procesului de instruire şi educaţie, ... realizată din fondurile statului sau din fondul instituţiilor şi întreprinderilor de stat în perioada anterioară datei de 22 decembrie 1989 se reintegrează fără plată în patrimoniul M.E.C., ..., şi, după caz, în domeniul public al comunelor, oraşelor, municipiilor, ..., cu excepţia bunurilor care au intrat în proprietatea agenţilor economici privaţi ... În aceleaşi condiţii se reintegrează fără plată şi imobilele care, conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, cu modificările ulterioare, cu trecut în patrimoniul unor societăţi comerciale, indiferent de statutul capitalului social al acestora. Reintegrarea se face pe bază de protocol de predare - preluare. Justa despăgubire se acordă, pentru fiecare caz, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea M.E.C. şi a M.F.P., în termen de 60 de zile de la data semnării protocolului de predare - preluare. Cuantumul despăgubirii se stabileşte în termen de 30 de zile de la data semnării protocolului de predare - preluare, de către o comisie de evaluare formată din reprezentanţi ai M.E.C., M.T.C.T. şi ai M.F.P., constituită prin ordin comun".
La rândul său, art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, menţionat în text, are următorul conţinut: „bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu".
Din cele anterior expuse, rezultă că drept consecinţă a preluării fără plată a imobilului proprietatea recurentei - reclamante, acesteia i se cuvine o justă despăgubire care se acordă după parcurgerea unei proceduri riguros determinate în lege.
Cele două sintagme utilizate nefericit, dar consecvent de legiuitor: „reintegrare fără plată" şi „acordarea unei juste despăgubiri" nu sunt antinomice, întrucât juridiceşte plata nu este sinonimă cu despăgubirea.
Recurenta - reclamantă mai critică hotărârea fondului şi din perspectiva concluziei pe care o deduce acesta din urmă din examinarea Deciziei nr. 2292 din 7 iunie 2002 a secţiei civile a Curţii Supreme de Justiţie. Critica este justificată, întrucât considerentul Instanţei de Fond referitor la hotărârile judecătoreşti irevocabile, anterioare protocolului de predare - primire din 2004 care ar fi statuat că reclamanta nu are drept la despăgubiri, decurgând din aplicarea art. 166 alin. (3) din Legea nr. 84/1995, nu are suport.
Hotărârea judecătorească anterior menţionată a încheiat un ciclu procesual, pornit la data de 17 aprilie 2000 de I.Ş.J.H. prin cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea SC A.O. SA la predarea fără plată a imobilului în discuţie. În cadrul acelui proces, SC A.O. SA a chemat în garanţie Guvernul României, dar, deşi acţiunea a fost admisă, cererea de chemare în garanţie a fost respinsă ca inadmisibilă, reţinându-se că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 60 C. proc. civ., respectiv nu există raporturi juridice obligaţionale corelative.
Pe lângă faptul că obiectul cererii de chemare în judecată pe care s-a grefat cererea de chemare în garanţie este diferit de obiectul cauzei de faţă, iar aceasta din urmă nu a fost examinată pe fond, în actuala reglementare art. 166 alin. (3) din Legea nr. 84/1995 republicată, modificată şi completată, precitat, este diferit de textul în vigoare la data pronunţării Deciziei Curţii Supreme de Justiţie nr. 2292/2002, fiind întregit cu procedura administrativă de stabilire şi acordare a despăgubirilor de către Guvern, introdusă prin OUG nr. 110/2003.
În plus, nu există mai multe hotărâri judecătoreşti care să fi dezlegat chestiunea în discuţie, ci una singură, cea menţionată anterior.
În ceea ce priveşte considerentul Instanţei de Fond referitor la acceptarea de către societatea comercială a trecerii fără plată a imobilului în domeniul public, concluzie trasă din faptul neatacării protocolului de predare - preluare ori a Hotărârii nr. 30/2004 a C.L. al Municipiului Odorheiu Secuiesc, Înalta Curte constată că este corect, dar incomplet.
Este real că societatea comercială nu a atacat cele două acte. Demersul său judiciar ar fi fost inutil întrucât exista o hotărâre judecătorească irevocabilă care o obliga să predea imobilul fără plată.
Numai că, după cum s-a arătat deja, predarea fără plată a imobilului în domeniul public local trebuia urmată de acordarea unei juste despăgubiri de către guvern, ceea ce în speţă nu s-a realizat.
În acelaşi sens este şi Nota de fundamentare privind transmiterea fără plată a obiectivului Grădiniţa Odorheiu Secuiesc din proprietatea SC A.O. SA în domeniul public al Municipiului Odorheiu Secuiesc şi administrarea Consiliului Municipal Odorheiu Secuiesc, întocmită de municipiu prin primar, prin care se propune suplimentarea bugetului local cu suma de 1.254.700 RON în vederea despăgubirii societăţii comerciale, arătându-se explicit că aceasta trebuie despăgubită deoarece în momentul privatizării reprezentanţii F.P.S. nu au fost de acord cu reducerea capitalului social al societăţii.
De altfel, Înalta Curte mai observă că prin Decizia nr. 121/1996, Curtea Constituţională a decis că dispoziţiile cuprinse în art. 166 alin. (3) din Legea nr. 84/1995, în vigoare în epoca respectivă, sunt neconstituţionale în cazul în care se referă la imobile care aparţin societăţii privatizate în condiţiile legii.
Tocmai în considerarea acestei decizii a Curţii Constituţionale şi a respectării dispoziţiilor art. 44 alin. (2) şi alin. (3) şi art. 136 alin. (1) şi alin. (5) din Constituţia României legiuitorul a modificat textul iniţial al art. 166 alin. (3) din Legea nr. 84/1995, prin OG nr. 110/2003.
În fine, hotărârea Instanţei de Fond încalcă Protocolul nr. 1 Adiţional la C.E.D.O., privind protecţia proprietăţii.
Recurenta - reclamantă are un drept de proprietate asupra imobilului în discuţie, care este cuprins în capitalul său social.
Prin urmare, ea nu poate fi privată de proprietatea sa în condiţiile Legii nr. 84/1995, decât cu o justă despăgubire.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin (1) – (3), pentru motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se va admite recursul şi se va modifica sentinţa în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată.
În termenul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 vor fi obligaţi intimaţii - pârâţi M.F.P. şi M.E.C. să facă toate demersurile privind avizarea favorabilă a cererii de despăgubiri pentru imobilul compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 5711 mp, cu destinaţie de grădiniţă, situat în Odorheiu Secuiesc.
Constatând că intimaţii - pârâţi au depăşit cu mult toate termenele prevăzute de art. 166 alin. (3) din Legea nr. 84/1995, republicată, modificată şi completată, anterior arătate, care curg de la data semnării protocolului de predare - preluare (24 martie 2004), în virtutea contenciosului de plină jurisdicţie pe care îl consacră Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va obliga pe intimatul - pârât Guvernul României să emită hotărâre de guvern pentru plata despăgubirilor în sumă de 1.254.700 RON către recurenta - reclamantă.
Imobilul a fost evaluat de către expertul K.J., membru A.N.E.V.A.R., prin raportul care a fost depus la dosarul Instanţei de Fond ca expertiză extrajudiciară, în cadrul probei cu înscrisuri încuviinţate în Instanţă, nefiind combătut de intimaţii - pârâţi.
Stabilind că intimaţii - pârâţi au fost puşi în întârziere prin reclamaţiile administrative înregistrate la data de 22 aprilie 2005, în temeiul art. 2 din OG nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, vor fi obligaţi la plata dobânzii legale aferente sumei sus menţionate de la această dată şi până la rezolvarea cererii recurentei - reclamante.
Cât priveşte capătul de cerere privind obligarea intimaţilor - pârâţi la plata unor penalităţi de întârziere şi daune morale, acesta va fi respins.
Astfel, potrivit art. 1088 alin. (1) C. civ., daunele interese pentru neexecutarea obligaţiilor băneşti nu pot cuprinde decât dobânda legală.
Cât priveşte daunele morale, recurenta - reclamantă nu a justificat această solicitare, neindicând dreptul personal nepatrimonial al persoanei juridice, vătămat prin neemiterea actului administrativ, deşi potrivit art. 1169 C. civ. sarcina probei îi aparţine.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de SC A.O. SA împotriva sentinţei civile nr. 55 din 3 aprilie 2006 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Modifică sentinţa atacată în sensul că admite în parte acţiunea reclamantei SC A.O. SA.
Obligă pârâţii M.F.P. şi M.E.C. să facă toate demersurile privind avizarea favorabilă a cererii de despăgubiri pentru imobilul compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 5711 mp, cu destinaţia de grădiniţă, situat în Odorheiu Secuiesc.
Obligă pârâtul Guvernul României să emită hotărâre de guvern pentru plata despăgubirilor în sumă de 1.254.700 RON către reclamantă.
Obligă pârâţii să plătească reclamantei dobânda legală aferentă sumei de 1.254.700 RON începând cu data de 22 aprilie 2005 şi până la rezolvarea cererii reclamantei.
Respinge capetele de cerere privind plata de daune morale şi de penalităţi de întârziere.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2007.
| ← CSJ. Decizia nr. 287/2000. Contencios | CSJ. Decizia nr. 383/2000. Contencios.. Recurs → |
|---|
