CSJ. Decizia nr. 1481/2001. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr.1481
Dosar nr.3253/2001
Şedinţa publică din 9 aprilie 2003
S-a luat în examinare recursul declarat de S.C. „S. M."SA Bucureşti împotriva sentinţei civile nr.702 din 28 mai 2001 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia de contencios administrativ, precum şi recursul declarat de M. A. M. împotriva aceleiaşi sentinţe precum şi împotriva încheierii de şedinţă din 13 noiembrie 2000 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia de contencios administrativ în dosarul nr.1057/2000.
La apelul nominal s-au prezentat recurenta-intervenientă M.A.M. reprezentată de avocatul C.I. şi intimaţii-pârâţi S.C. „A.L.R." SA Bucureşti reprezentată de avocatul C.P. şi Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de consilierul juridic, lipsind recurenta-reclamantă S.C. „S.M." SA Bucureşti şi intimaţii-pârâţi Z. A., M. M. şi Administraţia Finanţelor Publice a sectorului 2 Bucureşti.
Procedura completă.
Avocatul C.I. a solicitat admiterea recursului declarat de M. A. M., cu referire la motivele scrise depuse la dosar, precum şi admiterea recursului declarat de S.C. „S. M." SA.
Având pe rând cuvântul, avocatul C. P. şi consilierul juridic E. B. au solicitat respingerea celor două recursuri, ca nefondate.
Procurorul a pus concluzii de respingere a ambelor recursuri, ca nefondate.
CURTEA
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 10.07.2000, reclamanta S.C. „S.M." SA a chemat în judecată Administraţia Financiară sector 2 şi pe inspectorii de specialitate Z. A. şi M. M., Ministerul Finanţelor Publice şi în garanţie S.C. B.L." SA solicitând anularea măsurii dispuse prin procesul-verbal de control nr. 300932 din 17 noiembrie 1999 întocmit de inspectorii Administraţiei Financiare sector 2, exonerarea de plata sumei de 29.186.780 lei şi restituirea sumei de 29.478.647 lei, obligarea în solidar a Administraţiei Financiare sector 2 şi a celor două inspectoare la plata sumei de 22.580.069 lei reprezentând devalorizarea leu/dolar pentru perioada 17.12.1999 – 23.05.2000; la plata sumei de 6.539,02 lei dobânzi aferente; la plata sumei de 15.000 USD daune interese pentru prejudiciul cauzat conform art.13 din Legea nr.29/1990 şi în fine, obligarea în solidar la plata diferenţelor ce se vor adăuga sumelor deja menţionate.
În motivarea cerii sale, reclamanta a susţinut că a achitat ratele de leasing şi scadenţe conform prevederilor contractului, fiind înregistrate de utilizatori pe cheltuieli; că în baza aceluiaşi contract SC „L." SA figura ca proprietara mijloacelor fixe şi care a comunicat expres regimul de amortizare ales în cazul autoturismului Leganza, respectiv amortizare accelerată, situaţie în care cheltuielile cu ratele de leasing trebuiau recunoscute cel puţin la nivelul amortizării.
În ce priveşte încadrarea contractelor, reclamanta a susţinut că în perioada octombrie 1998 – iunie 1999, legislaţia în vigoare nu distingea în cadrul operaţiunilor de leasing între leasingul operaţional şi cel financiar.
Referitor la cererea de chemare în garanţie a S.C. „Leasing" SA, reclamanta a susţinut că în situaţia respingerii acţiunii, aceasta trebuie obligată la plata sumei de 29.186.280 lei, impozit plus majorări la valoarea actualizată, fiind în culpă pentru faptul că nu a înscris în fscturile emise de beneficiar marja de profit şi de amortizare.
În cauză au formulat cereri de intervenţie în interes propriu M. A. M. şi R. M. susţinând că în calitate de acţionar la societatea reclamantă, drepturile sale pecuniare au fost prejudiciate prin măsurile adoptate de organele de control fiscal.
Prin încheierea din 13.11.2000 instanţa a respins cerererile de intervenţie constatând lipsa calităţii procesuale a petiţionarilor.
Prin sentinţa civilă nr.702/28.05.2001, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia contencios administrativ, a respins atât acţiunea reclamantei cât şi cererea de chemare în garanţie.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut că obligaţiile stabilite în sarcina societăţii reclamante sunt justificate – în conformiate cu dispoziţiile art.5 lit.c şi art.21 lit.c din OG nr.51/1997, utilizatorul bunului ce face obiectul contractului de leasing fiind cel obligat să calculeze redevenţa plătită ţinând seama de marja de profit şi de amortizare integrală a bunului.
În ce priveşte cererea de chemare în garanţie, instanţa a apreciat ca în cadrul procedurii contencios administrative nu se pot stabili răspunderi în sarcina altor persoane, altele decât cele la care se adresează actul administrativ contestat.
Referitor la răspunderea funcţionarilor publici chemaţi în judecată, s-a reţinut că răspunderea acestora putea fi stabilită conform art.13 din Legea nr.29/1990 numai în situaţia admiterii acţiunii.
Împotriva acestei sentinţea declarat recurs reclamanta S.C. „S. M." SA.
În recursul său reclamanta a susţinut că în mod greşit a fost respinsă cererea de chemare în garanţie, Legea nr.29/1990 reprezentând norma generală care se completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă.
Tot greşit, în opinia recurentei a fost respinsă cererea de obligare la daune a celor două inspectoare ale Administraţiei Financiare, cu atât mai mult cu cât se încuviinţaseră probe.
Pe fondul cauzei, recurenta a susţinut netemeinicia soluţiei Curţii de Apel Bucureşti împotriva expertizei efectuate în cauză fiind formulate obiecţiuni, respinse greşit de instanţă, ca tardive.
În plus, recurenta a criticat şi respingerea cererilor de intervenţie considerând că s-a încălcat dreptul constituţional al acestora la apărare.
Recursul nu este fondat.
În sensul dispoziţiilor art.60 Cod procedură civilă, cererea de chemare în garanţie are natura juridică a unei acţiuni în pretenţii, ori în conformitate cu dispoziţiile art.1 din Legea nr.29/1990, pârât în litigiile de contencios administrativ nu poate fi decât o autoritate administrativă, instanţa având a se pronunţa asupra legalităţiiunui act administrativ, pe care îl poate menţine sau anula.
Astfel fiind, în mod corect instanţa de fond a respins această cerere.
În ce priveşte răspunderea funcţionarilor publici chemaţi în judecată, numai în situaţia admiterii acţiunii – în conformitate cu dispoziţiile art.13 din Legea nr.29/1990, s-ar fi putut pune în discuţie obligarea acestora la daune, în solidar cu autoritatea administrativă.
În fine, referitor la cererile de intervenţie faţă de obiectul acţiunii care viza anularea deciziei emise de Ministerul Finanţelor în procedura administrativ jurisdicţională, în mod corect s-a apreciat că intervenienţii nu au calitate procesuală activă, ei nefiind părţi în contractul de leasing ce a făcut obiectul controlului fiscal.
Pe fondul pricinii, se reţine că reclamanta a încheiat cu S.C. „A. L." SA (fostă „B. L." SA) trei contracte de leasing având ca obiect un autoturism Daewoo Leganza şi două autoturisme Daewoo Damas.
Ratele de leasing, respectiv scadenţele, au fost achitate locatorului la termenele contractuale, reclamanta (utilizatorul) înregistrându-le pe cheltuieli.
În urma controlului efectuat au fost acceptate cheltuielile efectuate cu ratele de leasing la nivelul amortizării. Diferenţele rezultate au fost considerate nedeductibile fiscal şi reţinute în sarcina reclamnantei.
Măsura astfel dispusă se afla în deplină concordanţă cu dispoziţiile legale în materie.
Astfel, potrivit art.5 din OG nr.51/1997 privind operaţiunile de leasing – „utilizatorul este obligat să efectueze plăţile cu titlu de redevenţă în cuantumul valoric stabilit şi la datele fixate în contract; redevenţa fiind calculată ţinând seama de o marjă de profit şi amortizare integrală a bunului sau cel puţin a unei părţi din valoarea acestuia". În această situaţie, actul normativ menţionat prevede ca „regimul de amortizare să fie stabilit de părţi" de comun acord, în funcţie de natura bunului şi în conformitate cu Legea nr.15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale".
În raport de aceste dispoziţii rezultă că numai plăţile cu titlu de redevenţă reprezentând marja de profit şi amortizarea bunului reprezintă cheltuieli deductibile fiscal la calculul profiului impozabil.
Cum în cauză contractul dintre părţi nu a prevăzut defalcarea redevenţei în marja de profit şi amortizare, în mod corect nu s-au putut considera ca deductibile decât cheltuielile cu redevenţe la nivelul amortizării.
În raport de aceste considerente, urmează a se reţine ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. „.S. M." SA împotriva sentinţei civile nr.702/ 28.05.2001 a Curţii de Apel Bucureşti.
Referitor la recursul declarat de M. A. M. împotriva încheierii din 13.11.2000, urmează de asemenea a se aprecia ca nefondat, recurenta neavând calitate procesuală activă – atât actul de control cât şi actele emise în procedura administrativ jurisdicţională referindu-se la contractul de leasing încheiat de reclamant cu S.C. „B.L." SA – contract în care intervenienta nu a fost parte.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de S.C. „S. M."SA Bucureşti împotriva sentinţei civile nr.702 din 28 mai 2001 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Respinge recursul declarat de M. A. M. împotriva împotriva încheierii din 13 noiembrie 2000 şi sentinţei sus menţionate, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 aprilie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1445/2001. Contencios | CSJ. Decizia nr. 152/2001. Contencios → |
|---|
