CSJ. Decizia nr. 1244/2002. Contencios. împotriva deciziei Curtii de Conturi Sectia Jurisdictionala. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr.1244
Dosar nr.2759/2002
Şedinţa publică din 26 martie 2003
La data de 19 martie 2003 s-au luat în examinare recursurile declarate de P.P. şi G.C. împotriva deciziei nr.402 din 17 septembrie 2002 a Curţii de Conturi – Secţia jurisdicţională.
Dezbaterile au avut loc la data de 19 martie 2003, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, iar pronunţarea deciziei s-a amânat la data de 26 martie 2003.
CURTEA
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr.8 din 14.02.2002, Colegiul Jurisdicţional Tulcea a admis în parte sesizarea formulată de procurorul financiar de pe lângă Camera de Conturi Tulcea şi a obligat în solidar pe pârâţii G.C. şi P.P. să plătească Societăţii comerciale „D." SAsumele de 231.522.897, 38.081.237 lei şi 32.918.120 lei reprezentând despăgubiri civile, cu dobânzile aferente în procent de 34,6%.
Pentru a hotărî astfel, colegiul jurisdicţional a reţinut că pârâtul G.C., în calitate de administrator unic şi P.P., în calitate de contabil-şef au cauzat pagube în patrimoniul Societăţii comerciale „D." SA prin neîncasarea în termenul de prescripţie a sumelor datorate de 22 de societăţi comerciale, prin plata către administrator a unei indemnizaţii care nu a fost aprobată în şedinţa AGA din 26.11.1999 şi prin efectuarea în anul 2000 a unor cheltuieli care care nu priveau activitatea societăţii.
Prin Decizia nr.402/ 17.09.2002, Secţia jurisdicţională a Curţii de Conturi a admis recursurile jurisdicţionale declarate de G.C. şi P.P., a modificat sentinţa colegiului jurisdicţional în sensul reducerii sumei la care au fost obligaţi cei doi pârâţi de la 231.522.897 lei la 216.495.597 lei, cu dobânda de 34,6% aferentă acestei sume şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Instanţa de recurs jurisdicţional a avut în vedere că producerea prejudiciului este consecinţa faptelor concurente ale celor doi pârâţi, iar în privinţa cuantumului prejudiciului s-a considerat că pârâţii nu datorează cele două sume menţionate de unitatea păgubită în adresa nr.10/ 7.02.2002 şi care au făcut obiectul compensării datoriilor reciproce faţă de S.C. „D" SAşi S.C. „A." SA.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de recurs jurisdicţional şi în temeiul art.82 alin.1 din Legea nr.94/1992 republicată, au declarat recurs cei doi pârâţi, solicitând casarea deciziei ca nelegală şi netemeinică.
Recurentul P.P. a invocat motivele de casare prevăzute de art.304 pct.7 şi 9 Cod procedură civilă, susţinând că a fost greşit stabilită răspunderea sa în solidar cu managerul societăţii, deşi nu s-a motivat ce delict a săvârşit cu intenţie şi în înţelegere cu managerul, singura persoană cercetată penal pentru infracţiunile de fals, uz de fals şi înşelăciune.
Prin cel de-al doilea motiv de casare, recurentul a arătat că, fără nici o dovadă şi în contradicţie cu actul de control, instanţele Curţii de Conturi au reţinut că nu şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu, deşi în asemenea caz, răspunderea sa trebuia să fie materială, în condiţiile art.102 din Codul muncii.
Referitor la prejudiciul rezultat din efectuarea unor cheltuieli nelegale, recurentul a susţinut că nu au fost examinate apărările invocate cu privire la lipsa vizei sale şi la faptul că, aprobarea cheltuielilor respective a fost dată de şefa serviciului contabilitate-financiar, care este soţia managerului societăţii.
Recurentul G.C. a solicitat casarea deciziei atacate în baza art.304 pct.9 Cod procedură civilă, motivând că nu au fost examinate înscrisurile depuse şi nu s-a admis prezentarea altor înscrisuri din care rezultă că societăţile debitoare au intrat în procedura de lichidare, iar Societatea comercială „D." SA şi-a încetat activitatea din anul 2000, neavând posibilitatea să cheltuiască alte sume pentru recuperarea datoriilor. Referitor la debitul aparţinând S.C. „U" SA, recurentul a arătat că, termenul de prescripţie s-a împlinit la 31.12.1999, în luna în care a preluat conducerea societăţii şi nu a existat timpul necesar pentru a lua cunoştinţă de debit şi de măsurile pentru recuperarea lui.
Referitor la cuantumul salariului său, recurentul a arătat că a existat hotărârea AGA la începutul anului 2000, prin care s-a stabilit că are dreptul la sporurile aferente salariului şi la o retribuţie superioară celei primite de subalternii săi.
În ultimul motiv de casare, recurentul a susţinut că toate cheltuielile efectuate în anul 2000 au fost justificate, întrucât pentru unele deplasări în interesul serviciului a folosit maşina proprietate personală, iar reparaţiile autoturismului societăţii au fost necesare chiar dacă facturile au fost emise cu întârziere, în funcţie de disponibilităţile băneşti.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele de casare invocate şi de dispoziţiile art.304 şi art.3041 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursurile ca nefondate pentru următoarele considerente:
Referitor la recursul declarat de recurentul-pârât P.P., se constată că sunt nefondate criticile aduse hotărârii pronunţate de instanţa de recurs jurisdicţional.
Recurentul-pârât P.P. a îndeplinit din anul 1992 funcţia de contabil-şef şi în această calitate, avea obligaţia să verifice şi să controleze situaţia debitorilor societăţii, iar în cazul neîncasării la scadenţă a unor creanţe, trebuia să sesizeze conducerea unităţii pentru începerea procedurilor judiciare de recuperare a sumelor datorate sau pentru executarea lor silită.
Recurentul-pârât a contestat fără temei aceste atribuţii care definesc însăşi funcţia deţinută în cadrul unităţii. Susţinerea sa privind lipsa de dovezi pentru propria sa faptă ilicită cauzatoare de prejudicii în patrimoniul societăţii este infirmată de întregul material probator administrat în cauză şi avut în vedere de instanţele Curţii de Conturi.
Constatările organului de control după verificarea contului 411 „Clienţi", rapoartele întocmite de comisia de cenzori pentru închiderea exerciţiilor financiar-contabile pe anii 1997 şi 1998 dovedesc că, în termenul legal de prescripţie nu s-a acţionat pentru încasarea creanţelor societăţii, iar recurentul-pârât P.P. arecunoscut că singurele măsuri întreprinse au fost somaţiile adresate debitorilor, fără însă a propune motivat conducerii unităţii promovarea acţiunilor în justiţie sau începerea formelor de executare silită.
Referitor la cheltuielile nelegale constatate de organele de control, instanţele Curţii de Conturi au înlăturat corect apărarea recurentului-pârât privind lipsa vizei sale pentru controlul preventiv. Recurentul-pârât P.P. avea obligaţia să verifice legalitatea şi realitatea fiecărei plăţi efectuate şi să ia măsuri de recuperare a sumelor achitate fără temei legal din bugetul unităţii. Atât în procesul-verbal nr.443/ 31.08.2001 al Direcţiei de control financiar Tulcea, cât şi în actul de sesizare întocmit de procurorul financiar, s-a constatat că actele de cheltuieli care nu aveau legătură cu activitatea societăţii şi care au majorat nejustificat pierderile pe anul 2000 au fost înregistrate în evidenţa contabilă şi deci recurentul-pârât, deşi nu a avizat personal plăţile efectuate, avea posibilitatea să cunoască şi să intervină în exercitarea competenţelor sale pentru evitarea sau pentru diminuarea pagubei.
Incidenţa în cauză a prevederilor art.102 din Codul muncii a fost neîntemeiat invocată în recursul declarat de P.P. şi aceasta cu atât mai mult cu cât, o asemenea apărare nu a fost formulată pe parcursul judecăţii la instanţele Curţii de Conturi.
Răspunderea sa a fost stabilită ca urmare a constatărilor organelor de control ale Curţii de Conturi atât cu privire la abaterile cu caracter financiar comise în calitate de contabil-şef, cât şi la pagubele cauzate şi pentru repararea cărora s-a dispus plata de despăgubiri civile.
În consecinţă, răspunderea materială a recurentului-pârât P.P. nu a fost antrenată prin întocmirea unui act de imputaţie şi răspunderea sa juridică a fost corect stabilită în procedura de control şi de jurisdicţie prevăzută de Legea nr.94/1992.
Recursul declarat de recurentul-pârât G.C. este de asemenea nefondat pentru că acesta, în calitate de administrator al unei societăţi comerciale supuse jurisdicţiei Curţii de Conturi, datorează despăgubiri civile pentru pagubele cauzate societăţii.
În privinţa debitelor care nu au fost recuperate în termenul legal de prescripţie, răspunderea recurentului-pârât G.C. este consecinţa neîndeplinirii obligaţiei sale prevăzute în art.5 pct.1 lit.d şi e din contractul de administrare nr.990/ 8.12.1999, iar necunoaşterea evidenţei exacte a tuturor debitelor nu poate constitui o cauză exoneratoare de răspundere pentru managerul societăţii, în condiţiile în care acesta nu a dovedit măsurile concrete întreprinse pentru valorificarea creanţelor unităţii.
Susţinerea recurentului-pârât privind lipsa disponibilităţilor băneşti necesare pentru realizarea creanţelor este nefondată pentru că, aşa după cum s-a reţinut în actul de control, S.C. „D." SA a avut un cont neblocat de creditori deschis la Banca Turco-Română, Sucursala Galaţi.
Apărarea privind legalitatea sumelor încasate de recurentul-pârât G.C. cu titlul de indemnizaţie nu a fost dovedită, deşi cuantumul acestora a depăşit suma prevăzută la art.4 pct.1 din contractul de administrare, iar pentru diferenţa de sumă nu a existat hotărârea A.G.A., fiind încălcate dispoziţiile art.148 din Legea nr. 31/1990 republicată.
De asemenea, sunt nefondate susţinerile recurentului-pârât G.C. cu privire la legalitatea cheltuielilor înregistrate în anul 2000 pentru folosirea autoturismului propriu şi pentru reparaţiile autocamionetei ARO, care aparţinea unei alte persoane.
Pentru utilizarea în interesul societăţii a autoturismului proprietate personală, recurentul-pârât a beneficiat de decontarea combustibilului consumat, dar pentru celelalte cheltuieli ocazionate de inspecţia tehnică, revizie auto sau piese de schimb, instanţele Curţii de Conturi au stabilit judicios că societatea nu avea dreptul la deducere fiscală, pentru că autoturismul nu era în patrimoniul său.
Aceeaşi concluzie se impune în privinţa bonurilor de consum şi a reparaţiilor înregistrate în septembrie şi octombrie 2000 pentru autocamioneta ARO 21-TL-166, mijloc fix care nu se mai afla în patrimoniul societăţii din data de 16.06.2000, când a fost vândut unei persoane fizice.
Pentru considerentele expuse şi constatând că nu există motive de casare a hotărârii pronunţate de instanţa de recurs jurisdicţional, Curtea va respinge ca nefondate recursurile declarate de P.P. şi de G.C..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de P.P. şi G.C. împotriva deciziei nr.402 din 17 septembrie 2002 a Curţii de Conturi – Secţia jurisdicţională, ca nefondate.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 martie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1242/2002. Contencios.. Contestaţie în anulare | CSJ. Decizia nr. 1249/2002. Contencios. Recurs anulare act... → |
|---|
