CSJ. Decizia nr. 39/2002. Contencios. Refuz aprobare cerere de stabilire a domiciliului în România. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 39
Dosar nr. 1689/2002
Şedinţa publică din14 ianuarie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe calea contenciosului administrativ, reclamantul H.M., a chemat în judecată Ministerul de Interne pentru refuzul nejustificat de a-i aproba cererea de stabilire a domiciliului în România, solicitând obligarea pârâtului să-i aprobe această cerere.
In motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a venit în România pentru studii la 2.02.1977, fiind trimis de statul sirian, iar la finalizarea acestora, în luna iunie 1982 a plecat din România. A revenit în luna august l987, s-a înscris la doctorat şi a rămas în România unde locuieşte din 10 decembrie 1993 fiind căsătorit cu O.S.M., cetăţean român.
Pentru aceste motive a solicitat stabilirea domiciliului în România însă cererea, în mod nejustificat, i-a fost respinsă de Ministerul de Interne.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 462 din 24 aprilie 2002 a respins acţiunea reclamantei ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că petentul face obiectul unor dosare de cercetare penală fiind incidente prevederile art. 36 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 123/2000.
Din acest motiv nu se pot reţine susţinerile reclamantului vizând un refuz nejustificat de aprobare a cererii de stabilire, a domiciliului în România, în speţă refuzul fiind raportat situaţiei obiective şi normelor în materie.
Impotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamantul M.H. criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Recurentul a susţinut în esenţă că instanţa de fond a făcut o vădită confuzie între vize, şedere şi stabilirea domiciliului.
Că normele metodologice în baza cărora a fost respinsă cererea reclamantului adaugă la lege. Că Legea nr. 123/2001art. 24 alin. (3) abilitează executivul să stabilească doar condiţiile în care se poate aproba stabilirea domiciliului, nu şi condiţiile privind persoana solicitării lui.
A apreciat că au fost încălcate dispoziţiile art. 6.2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale potrivit cărora „orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită" iar soluţia instanţei de fond contravine practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Curtea, analizând actele şi lucrările dosarului în raport cu criticile formulate şi dispoziţiile legale aplicabile constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin cererea înregistrată la instanţa de contencios reclamantul M.H. a solicitat obligarea Ministerului de Interne să-i aprobe stabilirea domiciliului în România.
Prin Legea nr. 123/2001 privind regimul străinilor din România art. 23 alin. (3), a fost abilitat Executivul să stabilească prin norme metodologice condiţiile stabilirii domiciliului străinilor în România.
Astfel că, potrivit art. 36 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 23/2001 aprobate prin HG nr. 476/2001, raportat la art. 11 lit. a) din Legea nr. 123/2001 – străinilor care au desfăşurat, desfăşoară ori există indicii temeinice că intenţionează să desfăşoare activităţi de natură să pună în pericol siguranţa naţională, ordinea, sănătatea sau morala publică, drepturile şi libertăţile cetăţenilor li se poate refuza stabilirea domiciliului în România.
In cauză, din Decizia penală nr. 1062 din 23 septembrie 1999 pronunţată de Tribunalul Constanţa rezultă că H.M. fost trimis în judecată pentru infracţiunea de contrabandă, fals şi uz de fals, împrejurare obiectivă care reprezintă un indiciu temeinic că străinul desfăşoară activităţi de natură să pună în pericol valori sociale fundamentale.
Instanţa nu reţine că s-ar fi adus atingere prezumţie ide vinovăţie întrucât dispoziţiile legale vorbesc despre indicii temeinice, iar nu despre stabilirea în mod definitiv şi irevocabil a unei situaţii de fapt.
De altfel aşa cum s-a comunicat şi petentului de către autoritatea competentă, după finalizarea dosarului penal în care este cercetat, poate reanaliza situaţia acestuia conform prevederilor în materie.
Rezultă aşadar, că Ministerul de Interne a respins, în mod justificat cererea petentului, hotărârea instanţei de fond fiind în acest sens legală şi temeinică.
Pentru motivele ce au precedat şi cum în cauză nu există nici motive de casare de ordine publică, în sensul art. 306 pct. 2 C. proc. civ., se va respinge recursul în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de M.H. împotriva sentinţei nr.462 din 24 aprilie a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi14 ianuarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 380/2002. Contencios. împotriva deciziei... | CSJ. Decizia nr. 403/2002. Contencios. împotriva deciziei... → |
|---|
