CSJ. Decizia nr. 463/2002. Contencios. împotriva deciziei Curtii de Conturi Sectia Jurisdictionala. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr.463
Dosar nr.2039/2002
Şedinţa publică din 5 februarie 2003
S-a luat în examinare recursul declarat deRegia Naţională a Pădurilor-Direcţia Silvică Mehedinţiîmpotriva deciziei nr.232 din 21 mai 2002 a Curţii deConturi-Secţia Jurisdicţională
La apelul nominals-a prezentat recurenta RegiaNaţională a Pădurilor – Direcţia Silvică Mehedinţi reprezentată de consilierul juridic B.D.. Au lipsit intimaţii T.G. şi Curtea de Conturi a României.
Procedura completă.
Reprezentantul Regiei Naţionale a Pădurilor a ridicat excepţia de necompetenţă materială a Curţii de Conturi, pe motivul că în cauză nu este vorba de un prejudiciu constatat ca urmare a efectuării unui control de cătreorganele Curţii de Conturi. Pe fondul cauzei a pus concluzii de admitere a recursului şi de modificare a hotărârilorcriticate, în sensul respingerii contestaţiei formulate de T.G., arătând căvinovăţiaîn producerea prejudiciului aparţine şefului de ocol care nu a predat cantonul pădurarului pentru ca acesta să primeascăîn pază. A depusîn şedinţă, Decizia nr.2124 din 7 iunie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie-Secţia contencios administrativ, prin care a fostadmis recursul Regiei Naţionale a Pădurilor împotriva deciziei nr.302 din 19 octombrie 2001 a Curţii de Conturi –Secţia Jurisdicţională, au fost casate hotărârile criticate, iarcauza a fost trimisă spre competentă soluţionare la Judecătoria Drobeta Turnu Severin.
CURTEA
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilordosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr.29/7 martie 2002, Colegiul Jurisdicţional Mehedinţi a admis contestaţia formulată de T.G. şi a anulat Decizia de imputaţie nr.7 din 2 mai 2000 emisă de Direcţia Silvică Drobeta Turnu-Severin pentru suma de 10.000.000 lei.
Recursul jurisdicţional declarat împotriva acestei sentinţede Regia Naţională a Pădurilor- Direcţia Silvică Mehedinţi a fost respins prin Decizia nr.232 din 21 mai 2002, pronunţată de Curtea de Conturi-Secţia Jurisdicţională.
Instanţa de recurs jurisdicţional a reţinut că în mod legal şi temeinic a fost anulată Decizia de imputare întocmită pe numele contestatorului, întrucâtnu a existat fapta sa ilicită, în calitate de şef al districtului silvic, astfel încât nu s-a constatat vinovăţia sa în producerea prejudiciului.
Impotrivadeciziei nr.232 din 21 mai 2002 şi în temeiul art.82 din Legea nr.94/1992 republicată, a declarat recurs Regia Naţională a Pădurilor-Direcţia Silvică Mehedinţi, solicitând casarea hotărârii ca nelegală şi netemeinică.
In primul motiv de casare s-a invocat necompetenţa materială ainstanţelor Curţii de Conturi pentru judecarea cauzei, motivându-se că paguba a fost stabilită de către o comisie internă a direcţiei silvice şi nu de către organele Curţii de Conturi, situaţie în care nu erauîndeplinite condiţiile prevăzute de art.41 din Legea nr.94/1992 republicată şi competenţa de a se pronunţa asupra deciziei de imputarerevenea instanţei de drept comun.
Prin cel de-al doilea motiv de casare a fost criticată pe fondul cauzeisoluţia dată recursului jurisdicţional.
Recurenta a arătat că intimatul îndeplinea funcţia de şef de ocol şi nu de şef de district, cum eronat s-a reţinut în Decizia atacată şiîn această calitate, avea obligaţia atâtprin fişa postului, cât şi prin ordinul dat de direcţie să predea în paza pădurarului cantonul şi cabana silvică de unde au fost sustrase bunurile a căror contravaloare a fost imputată. Sub acest aspect, recurenta a susţinut că a fost dovedită vinovăţia contestatorului, care nu şi-a îndeplinit în mod corespunzător atribuţiile de serviciu, în sensul de a da spre pazapădurarului gestionar al cantonului şi cabana Lunca Stejari din care au fost sustrase bunurile, înlesnind astfel sustragerea bunurilor de inventar.
Analizândactele şi lucrările dosarului, în raport de motivele de casare invocate şi de dispoziţiile art.304 şi art.304/1 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge prezentul recurs ca nefondat pentru următoarele considerente:
Instanţele Curţiide Conturi au reţinutcorect că sunt competente să se pronunţe asupra contestaţiei formulate de intimat în temeiul art.41 din Legea nr.94/1992 republicată, împotriva actului de imputaţie întocmit de recurentă pentru repararea pagubei constatate de propriile organe de control.
Spre deosebire de art.40 din Legea nr.94/1992 republicată, care prevede sesizarea Colegiului jurisdicţional pe calea unei acţiuni formulate de procurorul financiar pentru recuperarea prejudiciului constatat de organele de control ale Curţii de Conturi, art.41 din aceeaşilege reglementează procedura contestaţiei împotriva actelor de imputaţie întocmitepentru pagubele constatate şi de alte organe de control decâtcele ale Curţii de Conturi, cum sunt organele de control financiar intern din unitate care au propus stabilirea răspunderii materiale a intimatului prin emiterea deciziei contestate.
Aceeaşi concluzie reuzultă şi din dispoziţiile art.132 ale Legii nr.94/1992 republicată, care prevăd că, prin acte de imputaţie în sensul acestei legi, se înţelegdeciziile de imputare şi, după caz, angajamentele de plată luate în scris, potrivit codului muncii, fără a cuprinde o distincţie cu privire la organele de control care au constatat prejudiciul.
In consecinţă, recurenta a invocat neîntemeiat ca motiv de casare necompetenţa materială a instanţelor Curţii de Conturi de a se pronunţa asupra legalităţii deciziei de imputaţie întocmit ca urmare a constatărilor organelor de control din unitate.
Criticile formulate de recurentă pe fondul pricinii sunt de asemenea nefondate, întrucât nu a existat vinovăţia intimatului în producerea prejudiciului pentru suma imputată, lipsind astfel un element esenţial al răspunderii materiale prevăzute de art.107şi urm. din Codul Muncii.
Apărările recurentei privind neîndeplinirea de către intimat a atribuţiilor de serviciu au fost corect înlăturatede instanţele Curţii de Conturi, reţinându-se că acesta, în calitate de şef al ocolului silvic, nu avea obligaţia de pază efectivă a cabanei Lunca Stejarila care postul de pădurar era vacant, iar cu adresa nr.5063/8 septembrie 1997 a adus la cunoştinţa unităţiicondiţiile în care se află obiectul respectiv şi pericolul de furt la care este expus prin amplasamentul său şi lipsa unei paze permanente.
Susţinerea din recurs că intimatul avea obligaţia să predea bunurile pădurarului gestionar este nefondată, întrucâtconducerea unităţii avea cunoştinţă că postul de pădurar la cantonul silvic Lunca Stejari era vacant, că titularii cantoanelor învecinate au refuzat să asigure paza şi că, exista un risc sporit de furt datorităcondiţiilor speciale de amplasament.
Această situaţie de fapt, precum şi lipsa unor măsuri concrete de asigurare a pazei la cabana Lunca Stejari nu au fost contestate de recurentă şi pe cale de consecinţă, instanţele Curţii de Conturi au apreciat judicios că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru răspunderea materială a intimatului, anulând Decizia de imputare nr.7/ 2 mai 2000.
Pentru considerentele expuse, constatând că nu există motive de casare a deciziei pronunţate de Secţia jurisdicţională a Curţii de Conturi, seva respinge ca nefondat prezentul recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respingerecursul declarat deRegia Naţională a Pădurilor-Direcţia Silvică Mehedinţi împotrivadecizieinr.232 din 21 mai 2002 a Curţii de Conturi a României-Secţia Jurisdicţională,canefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi5 februarie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 453/2002. Contencios. Anulare partiala a... | CSJ. Decizia nr. 465/2002. Contencios. împotriva deciziei... → |
|---|
